ADVENTICE s. f. Foiță externă care învelește arterele. – Din fr. adventice.

AFACERE, afaceri, s. f. 1. Tranzacție financiară, comercială sau industrială, bazată de obicei pe speculă sau pe speculații. 2. (Fam.) Întreprindere cu rezultat favorabil. 3. Treabă (importantă), îndeletnicire, ocupație. ◊ Afaceri interne (sau externe) = treburi obștești privind problemele interne (sau externe) ale unei țări. – A³ + facere (după fr. affaire).

ALCOOL, (1) alcooli, s. m., (2, 3) alcooluri, s. n. 1. Derivat obținut prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula unei hidrocarburi cu un oxidril. 2. Lichid incolor, inflamabil, cu miros și gust specific, obținut prin fermentarea zaharurilor din cereale, fructe etc. sau pe cale sintetică și folosit la prepararea băuturilor spirtoase, ca dezinfectant, combustibil, dizolvant etc.; etanol, alcool etilic, spirt. ◊ Alcool denaturat = alcool brut sau rafinat căruia i s-au adăugat denaturanți pentru a-l face impropriu consumului alimentar, dar care este folosit în industrie sau ca combustibil menajer. Alcool rafinat = alcool brut din care au fost îndepărtate impuritățile prin rectificare. Alcool sanitar = alcool colorat cu albastru de metilen și denaturat cu salicilat de metil, întrebuințat ca dezinfectant extern. Alcool solidificat = polimer al acetaldehidei, insolubil în apă, greu solubil în alcool și eter, întrebuințat drept combustibil solid. 3. Băutură alcoolică. [Pr.: -co-ol] – Din fr. alcool.

ALIFIE, alifii, s. f. Preparat farmaceutic de uz extern, compus din substanțe medicamentoase încorporate într-o masă onctuoasă și întrebuințat în medicină și în cosmetică. – Din ngr. alifi „unsoare”.

ALTERA, alterez, vb. I. 1. Refl. și tranz. A suferi sau a face să sufere transformări sub acțiunea mediului extern; a (se) descompune, a (se) strica. ◊ Tranz. Căldura alterează alimentele. 2. Tranz. A denatura, a falsifica, a transforma. 3. Refl. (Fon.; despre sunete) A se schimba, a se transforma. 4. Tranz. (Muz.) A ridica sau a coborî un sunet, un acord etc. cu un semiton sau două (cu ajutorul diezilor, bemolilor etc.) – Din fr. altérer, lat. alterare.

ALTERN, -Ă, alterne, adj. (În sintagmele) Unghiuri alterne (interne sau externe) = fiecare dintre cele două perechi de unghiuri formate de o parte și de alta a două drepte tăiate de o secantă. Frunze (sau flori) alterne = frunze (sau flori) așezate de o parte și de alta a tulpinii sau a ramurilor, la niveluri diferite. Sistem altern = sistem de agricultură bazat pe alternarea culturilor. – Din fr. alterne, lat. alternus.

AUTOVACCINA, autovaccinez, vb. I. 1. Tranz. A supune autovaccinării. 2. Refl. A se vaccina spontan, fără intervenție externă. [Pr.: a-u-] – Din fr. autovacciner.

BAZĂ, baze, s. f. I. 1. Parte care susține un corp, o clădire sau un element de construcție; temei, temelie. ♦ Latură a unui triunghi sau a unui poligon ori față a unui poliedru (care se reprezintă de obicei în poziție orizontală). ♦ Dreaptă care servește ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 2. Fig. Ceea ce formează temeiul a ceva, elementul fundamental, esențial. ◊ Loc. adj. De bază = fundamental, esențial. Fără bază = neîntemeiat, inconsistent. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = în conformitate cu..., pe principiul... ◊ Expr. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva (sigur). A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. 3. (De obicei urmat de determinarea „economică”) Totalitatea relațiilor de producție într-o etapă determinată a dezvoltării sociale. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care servește ca punct de plecare pentru o anumită activitate. Bază de aprovizionare. Bază de recepție. Bază de atac. ◊ Bază aeriană = aeroport militar. Bază navală = port militar. Bază sportivă = complex de instalații sportive. 5. (În sintagma) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafă. II. Corp chimic alcătuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai mulți hidroxili, care albăstrește hârtia roșie de turnesol, are gust leșietic și, în combinație cu un acid, formează o sare. III. 1. Distanță între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonică. 2. (Electron.) Electrod corespunzător zonei cuprinse între cele două joncțiuni ale unui tranzistor. 3. (Electron.; în sintagma) Bază de timp = unitate funcțională a unor aparate electronice, care generează impulsuri la intervale de timp precise. – Din fr. base, (I 3) rus. [ekonomiceskaia] baza.

BRANHIE, branhii, s. f. Organ de respirație, extern sau intern, prezent la majoritatea animalelor acvatice (pești, raci etc.). – Din fr. branchie, lat. branchia.

CALICIU, calicii, s. n. 1. (Bot.) Învelișul extern al florilor, alcătuit din sepale libere sau unite. 2. Vas liturgic de forma unei cupe; potir (2). 3. (Anat.) Zonă a rinichiului, prin care urina se scurge în bazinet. – Din fr. calice, lat. calyx, -cis.

CERUMEN s. n. Substanță ceroasă secretată de glandele canalului auditiv extern al urechii; ceară. – Din fr. cérumen, lat. cerumen.

DURAMATER s. f. (Anat.) Membrana externă a meningelui. – Din lat. dura mater.

GLIPTOGENEZĂ s. f. (Geol.) Proces de nivelare a scoarței Pământului sub acțiunea agenților externi. – Din fr. glyptogenèse.

GRESA, gresez, vb. I. Tranz. A unge piesele cu mișcare relativă și în contact ale unui mecanism, ale unei mașini etc., pentru a reduce frecarea, uzura sau încălzirea lor ori pentru a le proteja împotriva unor agenți externi. – Din fr. graisser.

HEMORAGIE, hemoragii, s. f. 1. Scurgere abundentă de sânge, internă sau externă, în urma ruperii sau tăierii peretelui unui vas sangvin; hemoree. ◊ Hemoragie intestinală = enterohemoragie. Hemoragie nazală = epistaxis. 2. Fig. Curgere, pierdere de capital. – Din fr. hémorragie.

HEMOROIZI s. m. pl. Dilatații varicoase interne sau externe ale venelor din regiunea rectului, manifestate prin dureri și hemoragii, apărând mai ales la cei ce duc o viață sedentară; trânji. – Din fr. hémorroïdes.

HIMEN, himene, s. n. Membrană care acoperă, la fetele virgine, orificiul extern al vaginului. [Acc. și: himen] – Din fr., lat. hymen.

HOMEOTERM, -Ă, homeotermi, -e, adj., s. m. și f. (Organism) care își păstrează temperatura internă constantă, indiferent de variațiile temperaturii externe. [Pr.: -me-o-] – Din fr. homéotherme.

INDEPENDENȚĂ s. f. 1. Situație a unui stat sau a unui popor care se bucură de suveranitate națională; stare de neatârnare și drept de a rezolva liber (cu respectarea drepturilor altor state și a principiilor dreptului internațional) problemele sale interne și externe, fără amestec din afară; autonomie. 2. Situație a unei persoane care judecă lucrurile și acționează în mod independent, neinfluențată de alții. – Din fr. indépendance.

INERȚIE, inerții, s. f. 1. (Fiz.) Proprietate a corpurilor de a-și păstra starea de repaus sau de mișcare în care se află atât timp cât nu sunt supuse acțiunii unei forțe exterioare. 2. Proprietate a unui sistem fizico-chimic sau tehnic de a reacționa slab sau cu întârziere la acțiunea factorilor externi. 3. Fig. Tendința unei persoane sau a unei colectivități de a rămâne în repaus, în inactivitate; lipsă de energie, indolență, apatie. 4. (Med.; în sintagma) Inerție uterină = lipsă de contracție și retractare a mușchiului uterin după naștere. – Din fr. inertie, lat. inertia.

INION, inioni, s. m. Protuberanță externă a osului occipital, considerată reper în măsurătorile antropometrice. [Pr.: -ni-on] – Din fr. inione.

IRITABILITATE, iritabilități, s. f. Proprietatea de a se irita ușor; starea celui iritabil; irascibilitate. ♦ (Fiziol.) Proprietate generală a materiei vii de a reacționa la acțiunea anumitor factori externi prin modificarea metabolismului. – Din fr. irritabilité, lat. irritabilitas, -atis.

SCOARȚĂ, scoarțe, s. f. 1. Înveliș extern (gros și tare) al trunchiului și al crengilor unui copac sau al unei plante lemnoase; coajă. ◊ Expr. Obraz de scoarță = om necioplit, lipsit de rușine, de bună-cuviință. (Reg.) Mamă (sau soră) de scoarță = mamă (sau soră) vitregă. 2. Învelișul exterior și solid al globului pământesc, cu o grosime care variază între 5 și 8 km în zona oceanică și între 30 și 80 km în zona continentală; coajă care se formează la suprafața pământului după ploi mari urmate de secetă. 3. (Anat.; în sintagma) Scoarța cerebrală = partea exterioară a emisferelor cerebrale, formată din substanță nervoasă cenușie. 4. Copertă rigidă a unei cărți, a unui registru etc. ◊ Expr. Din scoarță în scoarță = de la prima până la ultima pagină, de la început până la sfârșit, în întregime. 5. Perete de scânduri cu care se înlocuiesc loitrele carului când se transportă grăunțe. 6. Covor cu urzeală de lână sau bumbac și băteală din lână. – Lat. scortea. corectat(ă)

URECHE, urechi, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două organe ale auzului și echilibrului, așezate simetric de o parte și de cealaltă a capului omului și mamiferelor, alcătuite dintr-o parte externă, una mijlocie și una internă. ◊ Expr. A fi numai urechi sau a-și deschide urechile (în patru) = a asculta foarte atent. A-i ajunge cuiva la ureche sau a ajunge la urechea cuiva = (despre afirmații, zvonuri, știri) a deveni cunoscut, știut de cineva. A-i trece cuiva (ceva) pe la ureche = a auzi un lucru numai în treacăt, neprecis. A-i intra cuiva (ceva) pe-o ureche și a-i ieși pe alta (sau pe cealaltă) = a nu reține ceea ce i se spune, a trece ușor peste cele auzite, a nu asculta sfaturile primite. Tare (sau fudul) de urechi (sau de-o ureche) = surd. ♦ Partea externă, cartilaginoasă, vizibilă a urechii (I 1); pavilionul urechii, auriculă. ◊ Loc. adv. Până peste urechi = extrem de..., foarte. ◊ Expr. (A fi) într-o ureche = (a fi) smintit, scrântit, țicnit. A i se lungi (cuiva) urechile (de foame etc.) = a-și pierde răbdarea așteptând (să mănânce etc.), a dori foarte mult (ceva). ◊ Compuse: (Bot.) urechea-babei = ciupercă comestibilă de culoare gălbuie sau trandafirie pe partea exterioară și roșie-portocalie pe partea interioară; urechiușă (Peziza aurantia); urechea iepurelui = a) numele mai multor specii de plante erbacee din familia umbeliferelor, cu flori galbene sau galbene-aurii (Bupleurum); b) plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu florile roz (Stachys lanata); urechea-porcului = plantă erbacee meliferă din familia labiatelor, cu tulpina păroasă și ramificată în partea superioară, cu frunzele ovale și dințate și cu flori mici, albăstrui-violete (Salvia verticillata); urechea-șoarecelui = nu-mă-uita; urechea-ursului = plantă erbacee cu frunze cărnoase, ovale, ușor dințate, dispuse în formă de rozetă și cu flori galbene (Primula auricula). 2. Fig. Facultatea de a auzi; simțul auzului; auz. ◊ Expr. A avea ureche (muzicală) = a avea facultatea de a percepe just (și de a reproduce în mod exact) sunetele muzicale. A cânta după ureche = a reproduce o melodie după auz, fără a folosi partitura. II. (Pop.) Organul respirator al peștilor; branhie. III. P. anal. 1. Gaura acului (prin care se petrece ața sau sfoara). ◊ Expr. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate, în mod miraculos dintr-o situație dificilă. 2. Cheotoarea de piele sau de pânză care se coase la marginea posterioară de sus a ghetelor sau a cizmelor, cu ajutorul căreia se trage încălțămintea în picior. 3. Toartă; inel, belciug. ♦ Proeminență în formă de cârlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă. ♦ Ochi, laț, juvăț la capătul ștreangului; valul ștreangului. 4. (La pl.) Porțiune ieșită în afară dintr-o lucrare de zidărie, amenajată pentru a ușura fixarea unui toc de fereastră sau de ușă, pentru a susține un ornament etc. – Lat. oricla (= auricula).

ECHINODERM, echinoderme, s. n. (La pl.) Încrengătură de animale marine nevertebrate, cu schelet extern calcaros format din plăci, și care se mișcă cu ajutorul ambulacrelor; (și la sg.) animal care face parte din această încrengătură. – Din fr. échinodermes.

COAJĂ, coji, s. f. 1. Țesut protector extern al rădăcinilor, tulpinilor și ramurilor unor plante (lemnoase); scoarță. ♦ Înveliș exterior al fructelor, al semințelor etc. 2. Înveliș, tare și calcaros, al oului. 3. (Înv.) Înveliș, tare și calcaros, al unor moluște sau al unor crustacee. 4. Partea exterioară, mai tare, a unor alimente coapte, fripte, dospite etc. ♦ Bucățică uscată rămasă din pâine, mămăligă etc. 5. Crusta unei răni care începe să se cicatrizeze. 6. Stratul exterior, tare și răcit, al globului pământesc. 7. Strat exterior, superficial, care acoperă un obiect, o piesă (metalică) etc. – Din sl. koža.

EXTERNA, externez, vb. I. Tranz. A elibera din spital un bolnav (însănătoșit). – Din extern.

EXTERNAT, -Ă, externați, -te, adj. Care a ieșit din spital. – V. externa.

PAPILĂ, papile, s. f. Mică proeminență (conică) a pielii, a unor mucoase sau a feței externe sau interne a unui organ. – Din lat. papilla, fr. papille.

PAVILION, pavilioane, s. n. 1. Clădire mică, pitorească, situată într-o grădină, într-un parc sau la extremitățile unui edificiu; clădire izolată într-o pădure, pe malul unui lac etc. ♦ Fiecare dintre clădirile de sine stătătoare ale unui ansamblu de clădiri care alcătuiesc o unitate administrativă sau sunt destinate unui singur scop (la spitale, școli, cazărmi etc.). ♦ Cort mare, cu vârful ascuțit, care servea ca locuință căpeteniilor armatei în timpul campaniilor. 2. Drapel arborat de unele autorități portuare pe fațada sediului lor. ♦ Drapel sau steguleț, de forme și de culori diferite, arborat la pupa sau pe catargul unei nave pentru a-i indica apartenența la o anumită țară sau care este folosit pentru anumite semnalizări pe mare. ♦ Stindard al unor organizații, asociații etc., care se înalță la anumite festivități. 3. Segment cartilaginos, acoperit de piele, care face parte din urechea externă și în care se deschide canalul auditiv; p. ext. porțiune dilatată de la extremitatea unui conduct organic. Pavilionul trompei uterine. 4. Cornet acustic. 5. Partea largă ca o pâlnie a instrumentelor muzicale de suflat. ♦ Pâlnie acustică a unui receptor telefonic, a unui megafon etc. [Pr.: -li-on] – Din fr. pavillon, germ. Pavillon.

PLACAJ, placaje, s. n. 1. Semifabricat din lemn în formă de placă, realizat prin încleierea sub presiune a unui număr de obicei impar de foi de furnir suprapuse, întrebuințat la fabricarea mobilelor, a ambalajelor, a ambarcațiunilor etc. ♦ Înveliș de piatră, de cărămidă, de sticlă, de lemn etc. cu care se acoperă unele elemente de construcție sau unele obiecte spre a le proteja împotriva agenților externi sau spre a le înfrumuseța aspectul. 2. Placare. 3. (La jocul de rugbi) Oprire din acțiune a unui jucător prin imobilizarea lui cu mâinile. – Din fr. placage, plaquage.

REGIM, regimuri, s. n. 1. Sistem de organizare și de conducere a vieții economice, politice și sociale a unui stat; formă de guvernământ a unui stat. ◊ Regim parlamentar = formă de guvernământ în care puterea supremă în stat este deținută de un parlament. Regim preferențial = acordare de avantaje în relațiile de comerț exterior de către un stat altui stat, pe bază de reciprocitate. ♦ Perioadă de guvernare a unui rege, a unui partid politic etc. 2. Sistem de norme sau de reguli proprii activității sau vieții dintr-o instituție, dintr-o întreprindere etc., convenție prin care se stabilesc anumite drepturi și obligații. ♦ Mod de viață, totalitatea condițiilor de viață, de lucru etc. dintr-un anumit loc. ♦ Totalitatea regulilor impuse modului de viață sau de alimentare a unei persoane (suferinde). ◊ Regim alimentar = folosire a alimentelor în conformitate cu anumite reguli impuse de condițiile de sănătate sau de boală a unei persoane. 3. (Tehn.) Ansamblu de condiții externe invariabile care, pentru un anumit interval de timp, determină dispoziția, funcționarea sau modul de utilizare a unor sisteme tehnice. ♦ Regim hidrologic = ansamblu mărimilor variabile caracteristice unei ape sau unui bazin hidrografic. Regim hidric = ansamblu fenomenelor de mișcare și de reținere a apei în sol. 4. Raport gramatical dintre două cuvinte care sunt în așa fel legate între ele, încât unul depinde de celălalt și capătă forma cerută de cuvântul de care depinde. – Din fr. régime.

EFOR, efori, s. m. 1. Membru în consiliul de conducere al unei eforii; epitrop. 2. Nume dat în Sparta antică fiecăruia din cei cinci magistrați cu largi atribuții în politica internă și externă a statului. – Din ngr. éforos.

FORMĂ, forme, s. f. 1. (Fil.; în corelație cu conținut) Categorie care desemnează structura internă și externă a unui conținut, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces. ◊ Forme ale conștiinței sociale = forme distincte ale vieții spirituale ale societății, care se deosebesc prin obiectul lor specific, prin funcția lor socială specifică și prin modul specific de reflectare a existenței sociale (filozofia, morala, arta, știința etc.). ♦ (Geom., Fiz., Tehn.) Aspectul unei figuri în care nu se ține seamă de mărimea ei. 2. Înfățișare, aspect (extern), contur, siluetă. ◊ Expr. A fi în formă = a fi, a se găsi în cele mai bune condiții (fizice și intelectuale). ♦ (Sport) Stare de maximă capacitate de efort a organismului, obținută prin antrenament, disciplină, viață sportivă etc. 3. (Geogr.; în sintagma) Formă de relief = neregularitate a suprafeței pământului, rezultat al interacțiunii agenților geografici interni și externi. 4. Totalitatea mijloacelor de exprimare a conținutului unei opere artistice. ♦ Totalitatea mijloacelor de expresie (melodie, ritm, armonie etc.) care contribuie la redarea conținutului de idei și de sentimente al unei compoziții muzicale; structura unei compoziții muzicale. 5. Fel, chip, mod. 6. Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. ◊ Formă de guvernământ = mod de organizare și de funcționare a conducerii statului. 7. Dispoziție de procedură (care poate atrage anularea unui act sau a unei hotărâri judecătorești). ◊ Loc. adv. De (sau, rar, pentru) formă = de ochii lumii, pentru a salva aparențele; formal (1). 8. (Lingv.) Complex de sunete prin care se exprimă un sens; aspectul exterior al unui cuvânt pentru a exprima o valoare sau o funcție gramaticală. 9. Vas, tipar, model care servește pentru a da unor materiale o anumită înfățișare, un anumit aspect exterior. ♦ (Tehn.) Piesă prevăzută cu o cavitate de o anumită înfățișare în care se toarnă un material și care reprezintă negativul obiectului obținut prin turnare. ♦ (Tipogr.) Pagină de zaț completată de jur împrejur cu material de albitură și închisă într-o ramă metalică, gata de a fi introdusă în mașina de tipar. – Din fr. forme, lat. forma.

FOTOELECTRIC, -Ă, fotoelectrici, -ce, adj. 1. (Despre emisiunea de electroni din metale) Provocat de incidența radiației luminoase. ◊ Efect fotoelectric extern = emisie de electroni de pe suprafața metalelor sau a semiconductoarelor, sub acțiunea iluminării. Efect fotoelectric intern = punerea în libertate, în masa unui semiconductor, a purtătorilor de sarcini sub acțiunea iluminării. 2. Referitor la efectul fotoelectric extern sau intern; bazat pe aceste efecte. ◊ Celulă fotoelectrică = element de circuit electric, cu doi electrozi, care se bazează pe efectul fotoelectric și care lasă să treacă prin el un curent electric de intensitate mai mare sau mai mică; fotodiodă, fotocelulă. [Pr.: -to-e-] – Din fr. photoélectrique.

PARATONIE, paratonii, s. f. 1. (Med.) Tulburare a tonusului muscular. 2. (Bot.) Întârziere a unor mișcări la plante sub influența unor stimuli externi. – Din fr. paratonie.

PARAZIT, -Ă, paraziți, -te, adj., subst. 1. Adj., s. m. și f. (Organism animal sau vegetal) care trăiește și se hrănește pe seama altui organism, căruia îi provoacă adesea daune, boli sau chiar moartea. 2. Adj., s. m. și f. Fig. (Persoană) care trăiește din munca altora, care nu produce nimic. 3. Adj. Fig. Care nu are un rol util, efectiv; de prisos, inutil. 4. S. m. (La pl.) Perturbații electromagnetice de origine externă în transmisiile radiofonice, de telecomunicații etc., cauzate de fenomene din alte aparate electrice sau din atmosferă. – Din lat. parasitus, germ. Parasit, fr. parasite.

ARTROPOD, artropode, s. n. (La pl.) Încrengătură de animale nevertebrate, cu corpul format din inele articulate, cu membre perechi, simetrice și articulate, și cu schelet extern, chitinos; (și la sg.) animal făcând parte din această încrengătură. ◊ (Adjectival) Animal artropod. – Din fr. arthropodes.

DELTOID, -Ă, deltoizi, -de, adj., s. m. 1. Adj. În formă de triunghi. 2. S. m. Mușchi al articulației umărului, în forma literei delta, fixat pe omoplat, claviculă și capătul humerusului, care determină rotația internă și externă a brațului. – Din fr. deltoïde.

PERIARTERITĂ, periarterite, s. f. Inflamație a tunicii externe a unei artere, care se poate extinde la toate straturile peretelui arterial. [Pr.: -ri-ar-] – Din fr. périartérite.

PERICICLU, pericicluri, s. n. Strat extern al cilindrului central al rădăcinii sau tulpinii plantelor. – Din fr. péricycle.

PERICRANIU, pericranii, s. n. Periostul suprafeței externe a craniului. – Din ngr. perikránion, fr. péricrâne.

PERIFERIC, -Ă, periferici, -ce, adj. Care ține de periferie, privitor la periferie; situat la periferie, specific periferiei. ♦ Fig. De mică însemnătate; secundar. ♦ (Substantivat, n.) Dispozitiv extern folosit pentru introducerea și extragerea de date în sau din calculator. – Din fr. périphérique.

PERINEU, perinee, s. n. Regiune anatomică cuprinsă între organele genitale externe și anus. – Din fr. périnée.

PERISFERĂ s. f. Înveliș extern al Pământului, care se întinde de la suprafața acestuia până la adâncimea de 1200 km. – Din fr. périsphère.

PERIFLEBITĂ, periflebite, s. f. (Med.) Inflamație a tunicii externe a venelor, însoțită de reacția inflamatorie a țesutului înconjurător. – Din fr. périphlébite, engl. periphlebitis.

VULVĂ, vulve, s. f. Partea externă a organului genital feminin. – Din fr. vulve, lat. vulva.

POLITIC, -Ă, politici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Știința și practica de guvernare a unui stat; sferă de activitate social-istorică ce cuprinde relațiile, orientările și manifestările care apar între partide, între categorii și grupuri sociale, între popoare etc. în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere etc.; orientare, activitate, acțiune a unui partid, a unor grupuri sociale, a puterii de stat etc. în domeniul conducerii treburilor interne și externe; ideologie care reflectă această orientare, activitate, acțiune. ◊ Expr. A face politică = a lua parte în mod activ la discutarea și rezolvarea treburilor statului. 2. Tactică, comportare (abilă) folosită de cineva pentru atingerea unui scop. II. Adj. 1. Care aparține politicii (I), care se referă la politică, de politică; politicesc¹. ◊ Drepturi politice = drepturile de participare a cetățenilor la conducerea treburilor statului. Nivel politic = grad de pregătire a cuiva în probleme de politică generală; orientare justă în astfel de probleme. Om politic (și, înv., substantivat, m.) = persoană care are un rol important în activitatea politică, care își desfășoară activitatea principală în domeniul politicii (I 1). ♦ (Substantivat, n.) Aspect, element politic (II 1), viață politică. 2. Care are sau care exprimă o comportare abilă; dibaci, șiret. – Din lat. politicus, ngr. politikós, fr. politique.

POSTELNIC, postelnici, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Titlu dat unui mare boier, membru al sfatului domnesc, care avea în grijă camera de dormit a domnului și organiza audiențele la domn; boier care avea acest titlu. ◊ Postelnicul al doilea (sau al treilea etc.) = subordonat (de grade diverse) al postelnicului (1). ♦ (Mai târziu) Ministru al Afacerilor Externe. 2. Titlu onorific dat boierilor care aveau unele atribuții administrative; boier care avea acest titlu. – Din sl. postelĭnikŭ.

POSTELNICIE s. f. 1. Demnitatea sau funcția de postelnic; perioadă de timp în care cineva exercita această funcție. 2. Instituție condusă de un postelnic (1); (mai târziu) Ministerul Afacerilor Externe; clădirea în care se afla această instituție. – Postelnic + suf. -ie.

PROSTRAȚIE s. f. Stare (patologică) de indiferență totală față de lumea înconjurătoare, cauzată de o slăbire extremă a forței fizice și psihice; imposibilitate de a reacționa la excitațiile externe; apatie. – Din lat. prostratio, -onis, fr. prostration.

PROTECTORAT, protectorate, s. n. Formă de dependență politică a unui stat față de altul în virtutea unei convenții conform căreia statul protector conduce politica externă a statului protejat, acesta păstrându-și autonomia internă; conducere exercitată de statul protector. ♦ Teritoriu sau țară caracterizate printr-o astfel de formă de dependență. – Din fr. protectorat.

PSAMOTERAPIE, psamoterapii, s. f. Tratament medical extern cu ajutorul băilor sau al săculețelor cu nisip încălzite. – Din fr. psammothérapie.

PUBLIC, -Ă, publici, -ce, s. n. sg., adj. 1. S. n. sg. Colectivitate mare de oameni; mulțime, lume; spec. totalitatea persoanelor care asistă la un spectacol, la o conferință etc. ◊ Loc. adj. și adv. În public = (care are loc) în fața unui anumit număr de persoane, în văzul lumii. ◊ Marele public = Ansamblu de persoane considerate în raport cu participarea la un eveniment cultural, social, artistic etc. 2. Adj. Care aparține unei colectivități umane sau provine de la o asemenea colectivitate; care privește pe toți, la care participă toți. ◊ Opinie publică = părere, judecată a colectivității; p. ext. public (1). ♦ Care are loc în prezența unui mare număr de oameni. 3. Adj. Al statului, de stat; care privește întregul popor; pus la dispoziția tuturor. ◊ Viața publică = viața politică-administrativă a unui stat; activitatea cuiva în legătură cu funcțiile de stat pe care le ocupă. Grădină publică = parc. Drept public = subîmpărțire mai veche a dreptului, care se ocupa de relațiile persoanelor cu statul. Forță publică = poliție. Datorie publică = datorie a statului, rezultată din împrumuturi interne și externe. Învățământ public sau instrucție, școală publică = învățământ sau școală organizate și controlate de stat. ♦ (Despre persoane) Care ocupă o funcție în stat. – Din lat. publicus, fr. public.

MEDIU¹, medii, s. n. 1. Natura înconjurătoare alcătuită din totalitatea factorilor externi în care se află ființele și lucrurile. ◊ Mediu intern = totalitatea umorilor care scaldă celulele organismului. Mediu de cultură = soluție nutritivă sterilizată, utilizată pentru înmulțirea microbilor în laborator, în diverse scopuri. 2. Societatea, lumea în mijlocul căreia trăiește cineva; ambianță. 3. Substanță solidă, lichidă sau gazoasă, câmp electromagnetic sau gravitațional etc. în care se desfășoară fenomenele fizice. 4. Persoană care poate fi trecută în stare de hipnoză, de transă și despre care, în practicile oculte, se crede că poate comunica cu spiritele și poate servi ca intermediar între ele și cei vii. – Din lat. medium.

OMOLOG, -OAGĂ, omologi, -oage, adj., s. m. 1. Adj. (Despre două elemente aparținând unor figuri geometrice între care există o corespondență determinată) Care corespunde, care se află în corespondență. Laturi omoloage. 2. Adj. (Despre o substanță organică) Care are o structură chimică diferită de structura altei substanțe prin prezența unei grupe în care carbonul se află în combinație cu doi atomi de hidrogen. Hidrocarburi omoloage. 3. Adj. (Biol.; despre unele organe) Care are structură asemănătoare și origine comună, dar formă externă și funcțiuni diferite. 4. S. m. Persoană care deține o funcție oficială într-o organizație sau într-un stat, privită în raport cu o altă persoană care deține aceeași funcție oficială într-o altă organizație sau într-un alt stat. – Din fr. homologue.

DUMPING, dumpinguri, s. n. Vânzare a mărfurilor pe piața externă la prețuri mai scăzute decât acelea de pe piața internă și mondială, practicată de unele țări în scopul înlăturării concurenților și al acaparării piețelor externe. – Din fr., engl. dumping.

CORION, corioane, s. n. 1. Înveliș extern al embrionului la vertebratele superioare. 2. Strat profund al pielii, în care se găsesc vase sanguine și nervi. [Pr.: -ri-on] – Din fr. chorion.

EPICARP, (rar) epicarpuri, s. n. Membrană externă, subțire, constituită dintr-unul sau din două straturi de celule, care acoperă fructul unei plante; exocarp, pieliță. – Din fr. épicarpe.

EPICARD, epicarduri, s. n. Învelișul extern al inimii. – Din fr. épicarde.

OTOMICOZĂ, otomicoze, s. f. (Med.) Inflamație a canalului auditiv extern și a timpanului, cauzată de paraziți vegetali. – Din fr. otomycose.

OTOPLASTIE, otoplastii, s. f. (Med.) Refacere plastică a urechii externe. – Din fr. ostoplastie.

OTOSCOP, otoscoape, s. n. Instrument optic cu care se examinează canalul auditiv extern și timpanul. – Din fr. otoscope.

OTOSCOPIE, otoscopii, s. f. (Med.) Examinare a canalului auditiv extern și a timpanului cu ajutorul otoscopului. – Din fr. otoscopie.

EXTERIOR², -OARĂ, exteriori, -oare, adj. Care este în afară de..., care este pe din afară, aflat dincolo de o limită; extern. ◊ Comerț exterior = relații de schimb economic ale unei țări cu țările străine. [Pr.: -ri-or] – Fr. extérieur (lat. lit. exterior).

EXTERN, -Ă, externi, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. Care se află așezat în afară; din afară, exterior², străin. ◊ Politică externă = politica unui stat față de celelalte state. Ministerul Afacerilor Externe sau Ministerul de Externe = minister care aplică linia politică a unui stat în problemele privitoare la relațiile internaționale. ♦ Unghi extern = unghi format de o latură a unui triunghi cu prelungirea altei laturi; unghi format de două drepte tăiate de o secantă și aflat în afara dreptelor. ♦ (Despre medicamente) Care se aplică numai pe suprafața corpului. II. S. m. și f. 1. Elev, ucenic care locuiește și ia masa în afara școlii sau a locului unde învață meseria. 2. Student în medicină care, în urma unui examen, este admis să facă practică în spital. – Fr. externe (lat. lit. externus).

EROZIUNE, eroziuni, s. f. 1. Proces complex de roadere și de săpare a scoarței terestre prin acțiunea unor agenți externi; rezultatul acestui proces, erodare. ♦ Proces de roadere a corpurilor pe (sau prin) care curge un fluid. 2. Ulcerație ușoară, superficială a pielii sau a mucoaselor, cauzată de agenți fizici, chimici, mecanici sau apărută în urma unei inflamații; excoriație. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. érosion, lat. erosio, -onis.

LIZOL s. n. Dezinfectant extern, preparat din săpun și crezoli. – Din germ. Lisol.

LOB¹, lobi, s. m. 1. Diviziune anatomică și funcțională a unui organ intern, de obicei despărțită de rest prin cute adânci. ♦ Partea inferioară a urechii externe. 2. Diviziune, prelungire, excrescență a unei frunze, a unei petale sau a unei sepale, separată de rest prin crestături adânci. 3. (Arhit.) Element de construcție în formă de arc de cerc, care, combinat cu alte elemente asemănătoare, formează un arc compus. – Din fr. lobe.

COADĂ, cozi, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor vertebrate; smoc de păr sau de pene care acoperă acest apendice sau care crește în prelungirea lui. ◊ Expr. A da din coadă = (despre oameni; fam.) a se linguși pe lângă cineva; a se bucura. A-și vârî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc. Își vâră (sau și-a vârât, își bagă, și-a băgat etc.) dracul coada (în ceva), se spune când într-o situație se ivesc neînțelegeri sau complicații (neașteptate). A călca (pe cineva) pe coadă = a jigni, a supăra (pe cineva). A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca (pe furiș), a o șterge (lăsând lucrurile nerezolvate). Cu coada între picioare = (despre oameni) umilit, rușinat; fără a fi reușit. (Pop.) A-și face coada colac = a se sustrage de la ceva. A trage mâța (sau pe dracul) de coadă = a o duce greu din punct de vedere material, a face cu greu față nevoilor minime de trai. (Get-beget) coada vacii = neaoș; vechi, băștinaș; de origine rurală. (Fam.) A prinde prepelița (sau purceaua) de coadă = a se îmbăta. ♦ Partea dindărăt, mai îngustă, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui, a racului etc.). 2. Păr (de pe capul femeilor) crescut lung și apoi împletit; cosiță. 3. Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină sau de creangă. V. peduncul. 4. Partea dinapoi (prelungită sau care se târăște pe jos) a unor obiecte de îmbrăcăminte (mai ales a celor purtate de femei); trenă. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cineva = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu insistență și pretutindeni de cineva. ♦ Prelungire luminoasă a cometelor. ♦ Fâșie foarte îngustă din cârpe (înnodate) sau din hârtie care se atârnă de partea de jos a unui zmeu spre a-i menține echilibrul în aer. 5. Parte a unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mâna; mâner. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coadă = a se apuca de treabă, a începe (ceva). A-și vedea de coada măturii (sau tigăii) = a se ocupa (numai) de treburile gospodărești. Coadă de topor = persoană care servește drept unealtă în mâna dușmanului. 6. Partea terminală a unui lucru sau, p. gener., a unui fenomen, a unei perioade de timp etc.; bucată de la capătul unui lucru; sfârșit, extremitate. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = pe cel din urmă loc sau printre ultimii (într-o întrecere, la școală etc.). De la coadă = de la sfârșit spre început. ◊ Expr. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea nici un plan, nici o ordine; a fi fără înțeles, confuz. ♦ Coada ochiului = marginea, unghiul extern al ochiului. ♦ Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc.; loc pe unde se scurge apa dintr-un râu în heleșteu. 7. Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva, undeva. ◊ Expr. A face coadă = a sta într-un șir (lung) de oameni, așteptând să-i vină rândul la ceva, undeva. 8. Compuse: coada-calului = a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două tipuri de tulpini: una fertilă și alta sterilă; barba-ursului (Equisetum); b) plantă erbacee acvatică cu frunze liniare și cu flori mici, verzui (Hippuris vulgaris); coada-cocoșului = nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe, întrebuințate în medicina populară (Polygonatum); coada-mielului = a) plantă erbacee cu frunze lucitoare și cu flori violete (Verbascum phoeniceum); b) mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori de culoare albastru-deschis cu vinișoare mai întunecate (Veronica prostrata); coada-mâței = plantă erbacee cu flori mici, roz (Leonurus marrubiastrum); coada-mâței-de-baltă = nume dat mai multor specii de mușchi de culoare albă-gălbuie, care cresc prin locurile umede și contribuie la formarea turbei (Sphagnum); coada-racului = plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă (Potentilla anserina); coada-șoricelului = plantă erbacee medicinală cu frunze penate, păroase, cu flori albe sau trandafirii (Achillea millefolium); coada-vacii = a) plantă erbacee țepoasă, înaltă, cu frunze lanceolate și cu flori albe, dispuse în spice (Echium altissimum); b) plantă erbacee cu flori violete sau roșietice (Salvia silvestris); coada-vulpii = plantă erbacee cu frunze lucioase pe partea inferioară, cu flori verzi dispuse în formă de spic, folosită ca furaj (Alopecurus pratensis); coada-zmeului = plantă veninoasă cu tulpina târâtoare și cu fructele în forma unor bobițe roșii, care crește prin mlaștini (Calla palustris); coada-rândunicii = numele a doi fluturi mari, frumos colorați, care au câte o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și podalirius). [Pl. și: (2) coade] – Lat. coda (= cauda).

METALIZA, metalizez, vb. I. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat de metal în scopul protejării lui față de acțiunea agenților externi sau pentru a-i astupa porii, a-i da un aspect plăcut etc. – Din fr. métalliser.

MEZOGLEE, mezoglee, s. f. (Zool.) Strat intermediar gelatinos situat între straturile celulare externe și interne ale corpului spongierilor și celenteratelor. – Din fr. mésoglée.

MEZORELIEF, mezoreliefuri, s. n. (Geol.) Formă de relief cu dimensiuni reduse ca urmare a acțiunii de coroziune a agenților externi. [Pr.: -li-ef] – Din fr. mésorelief.

NAUTIL, nautili, s. m. Gen de animale cefalopode cu cochilia externă spiralată; spec. moluscă din mările calde, cu corpul închis într-o scoică împărțită în mai multe compartimente (Nautilus pompilius). [Pr.: na-u-. – Var.: nautilus s. m.] – Din fr. nautile, lat. nautilus.

NAUTILOIDE s. n. pl. Ordin de cefalopode fosile și actuale cu cochilia externă împărțită în mai multe compartimente. [Pr.: na-u-] – Din fr. nautiloïdées.

NEINTERVENȚIE, neintervenții, s. f. Lipsă de intervenție. ♦ Principiu de drept internațional potrivit căruia nici un stat nu are dreptul de a se amesteca în treburile interne sau externe ale altui stat. – Ne- + intervenție.

ECTODERM, ectoderme, s. n. Învelișul extern al embrionului, din care provin tegumentele și sistemul nervos. ♦ Tegumentul extern al celenteratelor. – Din fr. ectoderme.

ECTOGENEZĂ s. f. Teorie în biologie care rezolvă unilateral problema dezvoltării în natura vie, absolutizând acțiunea mediului extern și contestând implicit rolul structurii interne a organismelor. – Din fr. ectogénèse.

EFECTOR, efectori, s. m. (Biol.; adesea adjectival) 1. Organ care acționează sub comanda sistemului nervos central la stimuli externi sau interni primiți de organele receptoare. 2. Substanță care modifică activitatea unor enzime. – Din fr. effecteur, lat. effector.

EXTROFIE, extrofii, s. f. Defect de conformație al unui organ care este astfel întors, încât fața sa internă devine externă. – Din fr. extrophie.

EXTERN, -Ă, externi, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care se află așezat în afară; din afară, exterior; străin. ♦ Politică externă = politica unui stat față de celelalte state. (Mat.) Unghi extern = unghi format de o latură a unui triunghi cu prelungirea altei laturi; unghi format de două drepte tăiate de o secantă și aflat în afara dreptelor. 2. (Despre medicamente) Care se aplică numai pe suprafața corpului. II. S. m. și f. 1. Elev, ucenic care locuiește și ia masa în afara școlii sau a locului unde învață meseria. 2. Student în medicină care, în urma unui examen, este admis să facă practică în spital. – Din fr. externe, lat. externus.

EXTEROCEPTIV, -Ă, exteroceptivi, -ve, adj. (Anat.; despre căile sensibilității) Care transmite centrilor nervoși stimuli din mediul extern. – Din fr. extéroceptif.

EXTEROCEPTOR, exteroceptori, s. m. (Anat.) Organ din sistemul nervos central care receptează stimuli din mediul extern. – Din fr. extérocepteur.

EXTERIOR, -OARĂ, exteriori, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care este în afară de..., care este pe din afară, aflat dincolo de o limită; extern. ◊ Comerț exterior = totalitatea importurilor și exporturilor unei țări. 2. S. n. Partea din afară a unui lucru; fațadă. ♦ Mod de a se prezenta al unei persoane ca fizionomie, îmbrăcăminte, comportare etc.; ținută, înfățișare, aspect, alură. [Pr.: -ri-or] – Din fr. extérieur, lat. exterior.

EXTERNARE, externări, s. f. Acțiunea de a externa. – V. externa.

ELITRĂ, elitre, s. f. Fiecare dintre cele două aripi externe sau anterioare, tari și impregnate cu chitină, ale insectelor coleoptere. – Din fr. élytre.

EURITERM, -Ă, euritermi, -e, adj. (Despre organisme) Care suportă variații mari ale temperaturii din mediul extern. [Pr.: e-u-] – Din fr. eurytherme.

EXCITABILITATE s. f. Capacitate a substanței vii de a reacționa în mod specific la acțiunea mediului extern și intern. – Din fr. excitabilité.

EXCITAȚIE, excitații, s. f. 1. Excitare. 2. Proces fiziologic care se manifestă prin activitatea funcțională (contracție, secreție sau generare de impulsuri) a unei celule, a unui țesut sau a unui organ, ca răspuns la un factor stimulativ intern sau extern. 3. Producere a unui câmp magnetic util în mașini, aparate sau instrumente electrice. 4. Producere a câmpului magnetic inductor util în mașinile electrice, în unele aparate electrice și instrumente electrice. – Din fr. excitation, lat. excitatio.

EXINĂ, exine, s. f. (Bot.) Membrană protectoare externă a grăuntelui de polen. – Din fr. exine.

EXOCRIN, -Ă, exocrini, -e, adj. Care are secreție externă. ◊ Glandă exocrină = glandă al cărei conținut se elimină printr-un canal excretor. – Din fr. exocrine.

EXOSCHELET, exoschelete, s. n. (Biol.; la nevertebrate) Schelet (osos) extern. – Din fr. exosquelette, engl. exoskeleton.

DOP, dopuri, s. n. 1. Bucată de plută, de cauciuc, de sticlă etc. cu care se astupă deschizătura unei sticle, a unui vas îngust etc.; astupuș. ◊ Expr. (Mare) cât un dop sau dop de saca = (despre oameni; glumeț) mic și îndesat; bondoc. 2. Bucată de lemn care astupă deschizătura de sus a fluierului, a cavalului etc., lăsând o gaură mică prin care se suflă. 3. Piesă de metal cu care se închide o conductă. 4. Cerumen adunat în canalul auditiv extern al urechii, care împiedică auzul. – Cf. săs. dop.

SIMȚ, simțuri, s. n. 1. Facultate a oamenilor și a animalelor de a percepe impresii din lumea exterioară cu ajutorul unor organe specifice; funcțiune a organismului prin care acesta recepționează și prelucrează o anumită categorie de stimuli externi sau interni; simțire. ◊ Organe de simț = organe periferice ale percepției senzoriale. ♦ (Mai ales la pl.) Instinct, pornire senzuală; senzualitate. ♦ Delectare a simțurilor; gust. 2. Capacitate a omului de a înțelege, de a judeca, de a aprecia; înclinare, aptitudine pentru ceva. ◊ Simț moral = facultatea de a deosebi binele de rău. Simț practic = îndemânare în rezolvarea diferitelor chestiuni. – Din simți (derivat regresiv).

SPIRT, s. n. (Pop.) Alcool etilic (care se vinde în comerț); p. ext. băutură alcoolică tare. ◊ Spirt de lemn = alcool metilic obținut la distilarea uscată a lemnului. Spirt medicinal = spirt folosit în medicină, mai ales ca dezinfectant extern, făcut impropriu pentru consumul alimentar prin adăugarea unei substanțe toxice. Spirt denaturat = alcool etilic denaturat. ♦ Fig. (Adjectival) Extrem de harnic, de iute la treabă, de prompt. – Din rus. spirt.

STRAT, straturi, s. n. 1. Material, substanță repartizată relativ uniform pe o suprafață de altă natură (pentru a o acoperi) sau între alte două suprafețe de altă natură (pentru a le despărți). 2. Fâșie compactă dintr-o materie, aflată în interiorul unei mase de natură diferită. ♦ Depozit de roci sedimentare sau metamorfice cu o compoziție relativ omogenă, care se găsește, sub forma unei pânze, între alte depozite. 3. Influență externă exercitată asupra unei limbi date. 4. Fig. Parte dintr-o clasă socială; categorie, pătură socială. 5. Fâșie de pământ, cu cărări pe margini, pe care se seamănă legume sau flori; fâșie de pământ împreună cu vegetația respectivă. 6. (Pop.) Culcuș, așternut pentru animale. 7. (Pop.) Pat, așternut pentru oameni. 8. Nume dat părții de jos pe care se reazemă unele obiecte sau unelte; postament. 9. Patul puștii. [Pl. și: strate] – Lat. stratum.

SUSCEPTIBILITATE, susceptibilități, s. f. 1. Faptul de a fi susceptibil (1); creștere bolnăvicioasă a sensibilității psihice; caracter susceptibil. 2. Predispoziție deosebită a unor ființe de a reacționa la anumiți agenți externi. ♦ Dispoziție naturală de a contracta boli. 3. Capacitate a unui corp sau a unui sistem de a suferi anumite modificări sub influența agenților externi sau interni. – Din fr. susceptibilité.

TIMPAN, timpane, s. n. 1. (Anat.) Membrană elastică care desparte partea externă a urechii de cea mijlocie, transmițând prin vibrații undele sonore la urechea internă. 2. Instrument muzical de percuție, asemănător cu toba, dar care poate fi acordat; paucă. 3. (Arhit.) Suprafață de zidărie netedă sau ornamentată cu sculpturi, situată între o grindă orizontală și un arc de deasupra golului unei uși sau al unei ferestre. – Din (1, 3) fr. tympan, (2) it. timpano.

SCOICĂ, scoici, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de moluște care au corpul moale, ocrotit de două valve calcaroase, de obicei cenușii, care formează scheletul extern al animalului. ◊ Scoică de râu = gen de scoici comestibile care trăiesc pe sub malurile adânci ale râurilor (Unio); moluscă din acest gen. Scoică de baltă (sau de lac) = gen de scoici comestibile care trăiesc de obicei în mâlul apelor stătătoare sau cu un curs liniștit (Anodonta); moluscă din acest gen. Scoică de mărgăritar (sau de perle de mare) = scoică din Oceanul Indian și Pacific, care produce perle (Meleagrina margaritifera). 2. Scheletul calcaros al scoicii (1); cochilie. ♦ Cochilie de melc. 3. Acoperiș (de sticlă) în forma unei cochilii de scoică (1) sau în formă de evantai, construit la intrarea într-o clădire. 4. Excrescență osoasă care se formează pe chișița sau pe coroana copitei calului și care face ca animalul să șchiopăteze. 5. (La armele de vânătoare) Adâncitura închizătorului, în care este înșurubat percutorul. – Din sl. skolika.

TOPIC, -Ă, topici, -ce, s. f., s. n., adj. I. S. f. 1. (Lingv.) Ordinea cuvintelor în propoziție sau a propozițiilor în frază. ♦ Parte a sintaxei sau a stilisticii care se ocupă cu studiul ordinii cuvintelor în propoziție și a propozițiilor în frază. 2. (La pl.; în retorica antică) Argumente de natură generală, aplicabile în toate cazurile analoage; locuri comune. II. Adj. 1. Care aparține topicii (I), privitor la topică. 2. (Despre nume) Care denumește locuri, localități. III. S. n., adj. (Medicament) aplicat local, extern. – Din fr. topique, it. topica.

TRAUMATISM, traumatisme, s. n. 1. Leziune suferită de un organism viu prin loviri violente, tăieturi, înțepături etc.; traumă (1); p. ext. ansamblul tulburărilor de ordin local și general care apar în urma acțiunii unui agent extern violent; p. restr. șoc traumatic. 2. Stare psihică patologică a unui organism care, nemaiputând să suporte o excitație excesivă, din cauza unei traume (2) suferite, nu mai reacționează în nici un fel, devenind insensibil la orice alt excitant. – Din fr. traumatisme.

RECEPTOR, -OARE, receptori, -oare, subst., adj. 1. S. n. Sistem tehnic destinat să primească (și să dirijeze) un anumit material. 2. S. n. Aparat, instalație, mașină, dispozitiv destinate să primească energie de o anumită formă și să o transforme în energie utilă. ◊ Receptor telefonic = aparat care transformă oscilațiile curentului electric produs de un microfon telefonic în vibrații sonore similare mesajului transmis. Receptor radio = radioreceptor. 3. S. m. (Fiziol.) Organ care înregistrează anumite modificări ale mediului extern sau intern și transmite excitațiile la centrii nervoși. 4. Adj. (Tehn.) Care receptează, care primește (o acțiune mecanică, un curent, un semnal etc.) – Din fr. récepteur.

REMANENȚĂ, remanențe, s. f. (în sintagmele) Remanență electrică = stare de polarizare a unui corp electric păstrată de acesta după anularea câmpului electric polarizator extern. Remanență magnetică = stare de magnetizare a unui corp feromagnetic păstrată de acesta după anularea câmpului de magnetizare exterior. – Din fr. rémanence.

RITIDOM, ritidomuri, s. n. Strat extern al scoarței arborilor bătrâni, alcătuit din țesuturi moarte care se desprind în lamele subțiri. – Din fr. rhytidome.

DELIGAȚIE s. f. Aplicație a unui bandaj, a unui aparat sau a unui medicament extern. – Din fr. déligation.

DENUDAȚIE, denudații, s. f. 1. Proces complex de nivelare a scoarței terestre, sub acțiunea agenților geografici externi, prin dezagregarea, alterarea și erodarea rocilor, îndepărtarea materialelor rezultate și acumularea lor ulterioară în regiuni mai joase; denudare. 2. Stare a unui dinte sau a unui os dezvelit, descoperit. – Din fr. dénudation, lat. denudatio.

SIMȚI, simt, vb. IV. 1. Tranz. A avea, prin intermediul organelor de simț, senzația sau percepția unui lucru, a unui fapt, a unei calități, a percepe efectul unei excitații; a prezenta sensibilitate. ♦ Refl. A-și da seama de propria stare fizică. 2. Tranz. A băga de seamă, a prinde de veste, a observa prezența unei ființe sau o acțiune a acesteia, mai mult pe baza unui reflex la o excitație a simțurilor decât cu ajutorul judecății. ♦ (Despre animale) A adulmeca. 3. Tranz. A-și da seama, a fi conștient, a înțelege, a bănui o acțiune, o situație etc., bazându-se atât pe informații și elemente logice, cât și pe intuiție, instinct sau legături afective cu altă persoană. ♦ Refl. A fi conștient de o însușire, de o dispoziție sau de o stare proprie. ◊ Expr. A se simți în stare (de ceva sau să facă ceva) = a se ști, a se socoti, a se crede capabil (de ceva sau să facă ceva). 4. Refl. A avea, a da dovadă de bun-simț; a fi un om simțit (2). 5. Tranz. A fi cuprins de o stare afectivă, a încerca un sentiment, o emoție etc.; a fi mișcat, impresionat, tulburat de ceva. ◊ Expr. A simți lipsa (cuiva sau a ceva) = a suferi din cauză că cineva sau ceva lipsește. A simți nevoia să... = a dori să... ♦ A avea impresia că..., a încerca sentimentul că... ◊ Expr. (Refl.) A se simți la (sau în) largul lui sau (ca) acasă (la el) = a încerca un sentiment plăcut, a avea impresia că se află într-un mediu familiar, înconjurat de lucruri sau de oameni cunoscuți; a fi familiarizat cu ceva; a nu fi stânjenit sau jenat de nimic; a se simți bine. ♦ Refl. (Înv.) A se resimți de pe urma efectelor produse de un factor extern, de o situație etc. [Prez. ind. și: (reg.) simțesc, simț] – Lat. sentire.

DIPLOMAȚIE, diplomații, s. f. 1. Activitate desfășurată de un stat prin reprezentanții săi diplomatici, în scopul realizării politicii externe preconizate. ♦ Comportare abilă, subtilă, șireată. 2. Carieră, profesiune de diplomat². 3. Totalitatea reprezentanților diplomatici constituiți în corp. – Din fr. diplomatie.

DETRITUS s. n. 1. Material rezultat din fărâmițarea rocilor prin acțiunea agenților externi. 2. Material granular mărunt rezultat în urma uzurii unui drum pietruit din cauza circulației. 3. (Rar) Tartru dentar. – Din fr. détritus, lat. detritus.

SANITAR, -Ă, sanitari, -e, adj., s. m. 1. Adj. Care se referă la sănătate, privitor la sănătate; (despre legi, măsuri, servicii etc.) destinat ocrotirii și îngrijirii sănătății publice. Serviciu sanitar. ♦ Punct sanitar = cea mai mică unitate de asistență medicală, funcționând în întreprinderi sau în locuri de muncă izolate. Agent sanitar (și substantivat, m.) = persoană din cadrul personalului medical mediu al unui spital sau al unui serviciu medical, care se ocupă (în mediul rural) cu îngrijirea bolnavilor, cu executarea măsurilor de dezinfecție în cazuri de epidemii etc. Spirt sanitar = spirt folosit ca dezinfectant extern, impropriu pentru băut. 2. S. m. Soldat instruit pentru a da primul ajutor răniților și a se îngriji de ridicarea și transportarea lor de pe câmpul de luptă. – Din fr. sanitaire.

SECRETAR, -Ă, secretari, -e, subst. I. S. m. și f. 1. Persoană care conduce secretariatul (1) într-o întreprindere sau într-o instituție, lucrând pe lângă conducerea instituției sau întreprinderii respective. ◊ Secretar de redacție = persoană însărcinată cu centralizarea și coordonarea materialului care se publică într-un ziar sau într-o revistă și răspunde de felul cum se prezintă publicația. ♦ Persoană care rezolvă lucrările curente și corespondența privată a cuiva (în calitate de angajat particular al acestuia). 2. (În structura organizatorică a unor partide și organizații) Denumire a unor funcții eligibile de conducere. ◊ Secretar general = persoană aleasă în cadrul congresului sau conferinței unui partid politic pentru coordonarea activității acestuia. 3. Funcționar sau demnitar care pregătește lucrările și duce la îndeplinire hotărârile organului suprem al puterii sau al administrației de stat, al conducerii altui organ central etc. ◊ Secretar de stat = (în unele țări) ministru al Afacerilor Externe. II. S. n. Mobilă prevăzută cu sertare (în care se țin documente, acte etc.) și cu placă rabatabilă care servește la scris. [Scris și: (II) secrétaire. – Var.: (II) secreter s. n.] – Din fr. secrétaire.

SECREȚIE, secreții, s. f. (Fiziol.) 1. Produs lichid sau solid rezultat din activitatea celulelor glandulare. ◊ Glandă cu secreție internă = glandă care varsă materia secretată în circuitul sangvin. Glandă cu secreție externă = glandă care elimină materia secretată prin pori sau prin alte orificii externe. 2. Proces de formare și de eliminare a produșilor de secreție (1). [Var.: secrețiune s. f.] – Din fr. sécrétion, lat. secretio, -onis.

SEMIINTERNAT, semiinternate, s. n. Instituție anexă a unei școli care asigură masa de prânz și pentru elevii externi. [Pr.:-mi-in-] – Semi- + internat.

SENSIBILITATE, sensibilități, s. f. 1. Facultate de a simți, de a reacționa la excitații, de a-și schimba, într-o anumită măsură, starea inițială sub acțiunea unui agent exterior; acuitate a simțurilor; capacitatea de a percepe senzații. 2. Capacitate de reacție afectivă; intensitate afectivă; emotivitate, afectivitate. ♦ (În artă și literatură) Capacitatea de a transmite, de a provoca emoții artistice; receptivitate artistică. 3. Însușire a unui instrument sau a unui aparat de a reacționa la cele mai mici variații ale unor agenți externi (ca diferența de temperatură sau de greutate, schimbarea presiunii etc.). 4. (Chim.) Mărimea concentrației unei soluții în substanța de analizat, care produce, în timpul reacției de recunoaștere, un efect situat la pragul perceperii senzoriale. 5. Predispoziție a organismelor la diferite boli. 6. Calitate a materialelor fotografice de a fi sensibile (4). – Din fr. sensibilité, lat. sensibilitas, -atis.

SENZORIAL, -Ă, senzoriali, -e, adj. 1. Care privește organele de simț, care se realizează prin simțuri. 2. (Fiziol., Psih.) Care are legătură cu producerea senzațiilor sau cu receptarea stimulilor externi sau interni; senzitiv (1). [Pr.: -ri-al] – Din fr. sensoriel.

SENSIBIL, -Ă, sensibili, -e, adj., s. f. I. Adj. 1. (Despre oameni) Care resimte puternic orice impresie fizică sau morală, care are o sensibilitate deosebită. ♦ Care poate fi ușor mișcat, impresionat; simțitor, emotiv. ♦ (Despre organisme) Care reacționează la cea mai ușoară excitație exterioară. 2. (Despre materie, lucruri, fenomene etc.) Care poate fi perceput și cunoscut la nivelul treptei senzoriale a cunoașterii, prin intermediul senzației. ♦ (Substantivat, n.) Domeniul lucrurilor sensibile (I 2). ♦ Care se poate ușor constata; vădit, simțitor, apreciabil. Temperatura a înregistrat o sensibilă scădere. 3. (Despre instrumente, aparate, materiale) Care reacționează la cele mai mici variații ale unor agenți externi. 4. (Despre materiale fotografice) Care are însușirea de a înregistra acțiunea luminii sub forma unei imagini latente ce poate fi făcută vizibilă prin developare. II. S. f. Treapta a șaptea a modurilor major și minor, situată la o septimă superioară față de tonică. ♦ Denumire dată acordului construit pe treapta a șaptea a modurilor major sau minor armonic. – Din fr. sensible, lat. sensibilis.

SIAL s. n. Înveliș extern al pământului alcătuit din roci în care predomină silicații de aluminiu.[Pr.: si-al] – Din fr. sial.

SOFFIONI s. m. pl. (Geol.) Izvoare externe și vapori de apă emanați la temperaturi înalte și la presiuni mari. [Pr.: -fi-oni] – Din it. soffioni.

SUBLIMAT, sublimați, s. m. Corp solid obținut prin sublimarea unei substanțe și prin readucerea vaporilor ei în stare solidă. ◊ Sublimat corosiv = clorură de mercur care se prezintă sub formă de pulbere albă, solubilă în apă, utilizată ca dezinfectant extern. – Din fr. sublimé.

SUPERORTICON, superorticoane, s. n. Tub analizor de imagine bazat pe efectul fotoelectric extern, utilizând explorarea cu electroni lenți. – Din germ. Superorthikon.

CUTICULĂ, cuticule, s. f. 1. Strat subțire și rezistent care acoperă și protejează suprafața unei celule epiteliale. Cuticulă dentară. 2. Partea superficială, chitinoasă a tegumentului la artropode, servind drept schelet extern. 3. Strat ceros la suprafața fructelor, a frunzelor și a tulpinilor tinere. – Din fr. cuticule, lat. cuticula.

Extern ≠ intern

Intern ≠ extern

CONDUCT s. (ANAT.) canal, duct, tub. (~ auditiv extern.)

EXCREȚIE s. (FIZIOL.) secreție exocrină, secreție externă.

EXTERIOR adj., s. 1. adj. extern. (Partea ~oară a fructului.) 2. s. v. fațadă.

EXTERN adj. 1. v. exterior. 2. v. străin.

MINISTRU s. (POL.) 1. (înv.) minister. (~ al justiției.) 2. ministru de externe = (în unele state) secretar de stat.

SECRETAR DE STAT s. v. ministru de externe.

SECREȚIE s. (FIZIOL.) 1. (rar) secretare, (înv.) stoarcere. (~ glandulară.) 2. secreție endocrină = secreție internă, (rar) incret, increție; secreție exocrină v. excreție; secreție externă v. excreție, secreție exocrină; secreție internă v. secreție endocrină.

STRĂIN adj., s. 1. adj., s. pripășit, venetic, (înv.) nemernic. (Om ~ prin acel loc.) 2. s. venetic, (prin Ban.) avenitură, (înv.) curbet, venitură. (Un ~ pripășit undeva.) 3. adj., s. pribeag, (înv.) nemernic, venit, (slavonism înv.) proidit. (E ~ pe la noi.) 4. adj., s. (înv.) varvar. (E ~ de aceste locuri.) 5. adj. v. înstrăinat. 6. adj. v. stingher. 7. adj. v. necunoscut. 8. adj. extern. (Probleme ~ preocupărilor noastre.)

extern adj. m., s. m., pl. externi, f. sg. externă, pl. externe

externa vb., ind. prez. 1 sg. externez, 3 sg. și pl. externează

externare s. f., pl. externări

externat adj. m., pl. externați; f. sg. externată, pl. externate

externat s. n., pl. externate

A SE ALBI mă ~esc intranz. 1) A deveni alb; a căpăta culoare albă. 2) A pierde culoarea inițială sub acțiunea unor factori externi (soare, ploi). 3) fig. (ființe) A face să devină cărunt; a încărunți. /Din alb

ALIFIE ~i f. Preparat medicinal sau cosmetic în formă de pastă, destinat aplicării externe. ~ pentru mâini. [G.-D. alifiei] /<ngr. alifi

A SE ALTERA se ~ează intranz. 1) A pierde proprietățile pozitive sub acțiunea factorilor externi; a se strica; a se înăcri; a se descompune. Peștele se ~ează repede. 2) (despre sunete) A-și modifica calitatea. /<fr. altérer, lat. alterare

AURICULĂ ~e f. Parte externă a urechii; pavilionul urechii. /<lat. auricula, fr. auricule

BAIE băi f. 1) Cufundare a corpului în apă (caldă), în alt lichid sau într-o substanță pulverulentă (cu scop igienic, curativ sau din plăcere). A face ~. 2) Apă (sau alt lichid) folosită pentru îmbăiat; scăldătoare. * ~ de sânge a) cantitate mare de sânge, pierdută de cineva; b) vărsare de sânge; măcel. 3) Clădire sau încăpere special amenajată pentru îmbăiat. ~ publică. 4) Vas mare pentru îmbăiat; cadă. A se spăla în ~. 5) Expunere a corpului (gol) la acțiunea diferitor factori externi (în scopuri curative). ~ de aer. ~ de soare. 6) la pl. Localitate având izvoare cu ape termale sau minerale bune pentru tratamentul diferitelor boli; stațiune balneară. A pleca la băi. 7) Recipient servind la efectuarea diferitelor operații tehnice sau chimice cu ajutorul unor lichide și soluții. 8) Lichid sau soluție chimică folosite pentru efectuarea unor asemenea operații. ~ de galvanizare. ~ de developare. [Art. baia; G.-D. băii; Sil. ba-ie] /<sl. banja

A SE BĂTĂTORI se ~ește intranz. (despre pielea oamenilor și a animalelor) A se îngroșa întărindu-se sub acțiunea unor factori externi nocivi; a face bătături; a se bătuci. /Din bătătură

BĂTĂTURĂ ~i f. 1) Loc bătătorit din fața caselor (țărănești), unde nu crește iarbă; curte. 2) Porțiune de piele (pe corpul omului sau al animalelor) întărită și îngroșată sub acțiunea unor factori externi nocivi. Palme pline de ~i. ◊ A călca (pe cineva) pe ~ a atinge (pe cineva) unde-l doare; a supăra tare. 3) Firele care se introduc cu suveica prin rostul urzelii pentru a obține țesătura; băteală. ~ de lână. /<lat. battitura,

A SE BĂTUCI se ~ește intranz. 1) (despre pielea oamenilor și a animalelor) A se îngroșa întărindu-se sub acțiunea unor factori externi nocivi; a face bătături; a se bătători. 2) (despre fructe, legume) A-și pierde integritatea și calitățile prin lovire sau îndesare; a se năsădi. /a bate + suf. ~uc[i]

A SE BORȘI se ~ește intranz. pop. 1) A deveni acru (ca borșul); a se acri. 2) (despre alimente, mâncăruri, fructe) A pierde proprietățile pozitive (sub acțiunea factorilor externi); a se strica; a se altera; a se descompune; a se înăcri. /Din borș

BRANHIE ~i f. Organ de respirație extern sau intern, prezent la numeroase animale acvatice. [Art. branhia; G.-D. branhiei; Sil. -hi-e] /<lat. branchiae, fr. branchies

BUCURIE ~i f. 1) Exaltare sufletească intensă provocată de emoții puternice; mulțumire sufletească. * A nu (mai) putea de ~ a fi nespus de bucuros. 2) Factor extern care provoacă o asemenea stare sufletească. [Art. bucuria; G.-D. bucuriei; Sil. -ri-e] /a (se) bucura + suf. ~ie

CALOZITATE ~ăți f. 1) (la om și la unele animale) Porțiune de piele întărită și îngroșată sub acțiunea unor factori externi nocivi; bătătură. 2) (la plante) Proeminență dură pe suprafața frunzelor, semințelor etc. /<fr. callosité, lat. callositas, ~atis

CAPILARITATE f. Proprietate a lichidelor de a urca și a coborî prin tuburi înguste fără intervenții externe. /<fr. capillarité

CEARĂ f. 1) Substanță amorfă, de culoare gălbuie, produsă de albine, care se obține prin topirea fagurilor. ◊ Galben ca ~a foarte palid. 2) Substanță solidă de diferite origini (animală, vegetală, minerală sau sintetică) folosită în industria farmaceutică, electronică, cosmetică etc. Lumânare de ~. ◊ ~ de parchet amestec de ceară sintetică și parafină, folosit la lustruirea parchetului. ~ roșie amestec de colofoniu cu ulei de terebentină, folosit la aplicarea sigiliilor. ~ de pământ ceară minerală; ozocherită. 3) Substanță ceroasă, care se formează în canalul extern al urechii; cerumen. [G.-D. cerii] /<lat. cera

A CEDA ~ez 1. tranz. 1) (bunuri aflate în proprietatea cuiva) A da (benevol) din propria posesiune. ~ un teritoriu. ◊ ~ poziția (sau pozițiile) a se retrage. 2) (mărfuri, mai ales deficitare) A trece prin vânzare în posesia altei persoane; a abandona în schimbul unei despăgubiri. 2. intranz. 1) A înceta de a mai opune rezistență (fizică sau morală); a se recunoaște învins. ~ într-o luptă. 2) (despre lucruri, construcții, piese etc.) A nu mai rezista la acțiunea unor factori externi. Podul ~at. 3) (despre boli, dureri etc.) A scădea în intensitate. /<fr. céder

CERUMEN n. Substanță ceroasă care se formează în canalul extern al urechii; ceară. /<lat. cerumen, fr. cérumen

A CLIMATIZA ~ez tranz. 1) (spații, încăperi) A asigura cu o temperatură agreabilă. 2) (aparate) A adapta la acțiunea climatului extern. /<fr. climatiser

COADĂ cozi f. 1) (la animale) Parte terminală a coloanei vertebrale. ◊ A da din ~ a se linguși pe lângă cineva. A-și vârî (sau a-și băga) ~a a) a se amesteca în treburile altora; b) a se strecura peste tot. A călca pe cineva pe ~ a trezi mânia cuiva; a supăra. A pune ~a pe spinare a fugi de răspundere; a pleca lăsând toate în voia soartei. A pleca (sau a fugi sau a se duce) cu ~a între picioare (sau între vine) a pleca rușinat, fără a obține nimic. A scăpa scurt de ~ a ieși dintr-o încurcătură cu urmări neplăcute. A-i atârna cuiva ceva de ~ a-i atribui cuiva o vină; a-l acuza (pe nedrept) de ceva. A trage mâța de ~ a o duce greu; a trăi în sărăcie. Minciună cu ~ minciună mare. A umbla (sau a se ține) ~ după cineva a fi nedespărțit de cineva. 2) (la păsări) Smoc de pene de pe prelungirea coloanei vertebrale. ◊ A căuta ~a prepeliței a căuta ceea ce nu există. 3) (la pești, șerpi etc.) Partea posterioară a corpului. 4) Păr lung și des, împletit; cosiță. ◊ A împleti ~ (sau cosiță) albă a rămâne fată bătrână, nemăritată. 5) (la flori, fructe sau frunze) Formație vegetală prin care floarea sau fructul se leagă de ramură; peduncul. ~ de cireașă. ◊ Cozi de ceapă vârfurile tulpinii de ceapă verde. ~a-șoricelului plantă erbacee cu flori albe sau trandafirii, întrebuințate în medicină. 6) Partea alungită de la spatele unei rochii (care se târăște); trenă. 7) Parte a unui obiect de care se apucă cu mâna. ~a sapei. ◊ ~ de topor om care servește drept unealtă în mâna dușmanului; trădător. 8) rar Partea cu care se termină ceva; bucată de la sfârșitul unui lucru; margine; capăt; extremitate. ◊ ~a ochiului unghiul extern al ochiului. La (sau în) ~ pe ultimul loc. De la ~ de la sfârșit spre început. 9) Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva sau undeva. 10) astr.: Stea cu ~ cometă. ~ de cometă prelungire luminoasă a cometei. /<lat. coda

COLUVIU n. Material rezultat din fărâmițarea rocilor sub acțiunea factorilor externi și sedimentat la baza coastelor abrupte. [Sil. -lu-viu] /<fr. colluvium

COMPRESIUNE ~i f. Proces de micșorare a volumului unui corp sub acțiunea unei forțe externe; comprimare. [Sil. -si-u-] /<fr. compression, lat. compressio, ~onis

CONDUCT ~e n. Formație anatomică asemănătoare cu un tub. ~ auditiv extern. /<germ. Kondukt

CONFIGURAȚIE ~i f. 1) Formă exterioară; aspect general; conformație; constituție. 2) Ansamblu de relații externe între părțile componente ale unui complex. [Art. configurația; G.-D. configurației; Sil. -ți-e] /<fr. configuration, lat. configuratio, ~onis

CORESPONDENT² ~tă (~ți, ~te): Membru ~ membru al unei academii sau instituții științifice cu drept de vot consultativ. 2): Unghiuri ~te unghiuri formate de două drepte paralele tăiate de o secantă și situate de aceeași parte a secantei, unul fiind intern, iar altul extern. /<fr. correspondant

CURIER ~i m. 1) Persoană care duce corespondența unei instituții. ◊ ~ diplomatic lucrător la ministerul de externe care transportă poșta diplomatică. 2) înv. Buletin informativ tipărit periodic, care cuprinde informații dintr-un domeniu oarecare. [Sil. -ri-er] /<fr. courrier

DENUDAȚIE ~i f. geol. Proces de dezagregare și de transformare a rocilor, cauzat de agenți naturali externi. [Art. denudația; G.-D. denudației; Sil. -ți-e] /<fr. dénudation, lat. denudatio, ~onis

DERMATITĂ ~e f. 1) med. Inflamație a pielii, provocată de agenți externi. 2) Boală de piele la cai, manifestată prin apariția în timp de vară a unor răni. /<fr. dermatite

A SE DESCOMPUNE mă descompun intranz. 1) (despre corpuri) A se separa în elementele constitutive; a se desface; a se disocia; a se dezagrega; a se dezasambla. 2) fig. (despre comunități) A-și pierde coeziunea internă; a se dezmembra; a se dezagrega; a se destrăma; a se dezarticula. 3) (despre substanțe organice) A pierde proprietățile pozitive (sub influența factorilor externi); a se strica; a se înăcri; a se altera. 4) (despre persoane) A-și modifica aspectul moral sau fizic. 5) (despre față) A se convulsiona momentan și involuntar sub acțiunea unei suprasolicitări nervoase; a se crispa; a se contracta. /des- + compus

DETRITUS n. 1) Substanță minerală provenită din sfărîmarea rocilor sub acțiunea agenților externi. 2) Material mărunt rezultat din uzura pavajului datorită circulației. 3) Sediment calcaros care se depune pe suprafața dinților; tartru dentar. /<fr. détritus, lat. detritus

A SE DEZAGREGA pers. 3 se dezagregă intranz. 1) (despre corpuri) A se separa în elementele constitutive; a se descompune; a se disocia; a se dezasambla; a se desface. 2) (despre nuclee acomice) A se transforma spontan în alte nuclee atomice; a se dezintegra. 3) (despre comunități) A-și pierde coeziunea internă; a se dezmembra; a se dezarticula; a se descompune; a se destrăma; a se dezbina. 4) (despre roci) A se distruge sub acțiunea factorilor externi. /<fr. désagréger

DURA MATER n. anat. Membrană externă, fibroasă și rezistentă a meningelui. /<lat. dura-mater

ECHINODERM ~e n. 1) la pl. Încrengătură de animale marine nevertebrate cu un schelet extern calcaros. 2) Animal din această încrengătură. /<fr. échinodermes

ECTODERM ~e n. Înveliș extern al embrionului. /<fr. ectoderme

EMOȚIE ~i f. Stare afectivă intensă, de durată relativ scurtă, provocată de factori externi și caracterizată printr-o bruscă perturbație fizică și psihică. [G.-D. emoției; Sil. -ți-e] /<fr. émotion

EPITELIU ~i n. Țesut care formează învelișul extern al corpului sau al cavităților sale interne. /<fr. épithelium, lat. epithelium

EXCRESCENȚĂ ~e f. Tumoare externă care se formează pe corpul omului, al unui animal (negi, polipi etc.) sau al unor plante. [G.-D. excrescenței; Sil. ex-cres-cen-ță] /<fr. excrescentia

EXOCRIN ~ă (~i, ~e) (despre glande) Care are secreție în exteriorul organismului; cu secreție externă. /<fr. exocrine

EXTERIOR² ~oară (~ori, ~oare) 1) Care este situat în spațiul de dinafară (a ceva sau a cuiva); extern. 2) Care poate fi văzut de dinafară. Aspect ~. Manifestare ~oară. 3) Care există în afara ființei sau conștiinței individului. Lume ~oară. 4) Care este de dincolo de o anumită limită. ◊ Comerț ~ comerț făcut (de o țară) cu țările străine. [Sil. ex-te-ri-or] /<fr. extérieur, lat. exterior

EXTERN¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care este situat în spațiul de dinafară a ceva (sau a cuiva); exterior. 2) Care vine din afară; străin. 3) (despre medicamente) Care se aplică numai la suprafața corpului. /<fr. externe, lat. externus

EXTERN² ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) Elev care urmează cursurile la o școală, dar ia masa și locuiește în afara acesteia. 2) Student la medicină care face practică într-un spital. /<fr. externe, lat. externus

A EXTERNA ~ez tranz. (bolnavi însănătoșiți) A elibera din spital. /Din extern

FEDING ~uri n. tehn. 1) Variație în timp a intensității undelor radiofonice datorită schimbării condițiilor de propagare a acestora. 2) Modificare a culorii unei țesături sub influența unor factori externi (apă, lumină etc.). /<engl., fr. fading

FENOMEN ~e n. 1) Manifestare externă a unei realități. 2) Proces din natură sau din societate. ~ social. ~ natural. 3) Eveniment real; fapt din realitate. 4) Ființă sau obiect cu calități rare, suprinzătoare. 5) Persoană bizară. /<fr. phénoméne

HIMEN ~e n. (la virgine) Membrana care acoperă capătul extern al vaginului. [Acc. și himen] /<fr. hymen, lat. hymen, ~intis

ICTUS ~uri n. 1) (în versificația antică) Pronunțare intensificată a silabei accentuate. 2) muz. Notă puternic accentuată aflată în primele măsuri. 3) med. Tulburare puternică a organismului, cauzată de acțiunea unor factori externi; șoc. /<lat., fr. ictus

IMBOLD ~uri n. Factor (intern sau extern) care îndeamnă la o acțiune; impuls; îndemn; stimulent. /v. a îmboldi

IMPULS ~uri n. 1) Factor (intern sau extern) care îndeamnă la o acțiune; imbold; îndemn; stimulent. 2) fiz. Mărime egală cu produsul dintre masa unui corp și viteza lui. 3) fiziol. Undă de excitație transmisă prin intermediul căilor nervoase. 4) Emisiune de scurtă durată a unui curent electric. ~ luminos. /<lat. impulsus

IRITABILITATE f. 1) Caracter iritabil. 2) Stare iritabilă. 3) Proprietate a organismelor vii de a reacționa la acțiunea factorilor interni și externi. [G.-D. iritabilității] /<fr. irritabilité, lat. irritabilitas, ~atis

A ÎMBRĂCA îmbrac tranz. 1) (haine) A pune pe corp. ~ rochia. 2) (ființe) A acoperi cu haine, potrivindu-le pe corp. ~ copilul. 3) (persoane, încăperi etc.) A asigura cu haine, cu lucruri casnice. ~ familia. ~ casa. 4) și fig. A asigura cu un înveliș extern. ~ o pernă. ~ o carte. [Sil. îm-bră-] /<lat. îmbracare

A SE ÎNĂLBI mă ~esc intranz. 1) A deveni alb; a căpăta culoarea albă. 2) A pierde culoarea inițială sub acțiunea unor factori externi (soare, ploi). 3) fig. (ființe) A face să devină cărunt; a încărunți.¹ s-au ~it tâmplele. /în + a albi

A SE ÎNCHIDE mă închid intranz. 1) (despre căi de comunicație) A se termina pe neașteptate; a nu mai avea continuare; a se înfunda. 2) (despre răni) A înceta de a mai supura (prinzând coajă). 3) A deveni mai întunecat (sub acțiunea unor factori externi). Culoarea s-a închis. 4) (despre persoane) A se izola de tumultul vieții, trăind în singurătate; a se retrage; a se pustnici; a se izola. S-a închis în sine. 5) (despre unele flori) A-și strânge petalele împreunându-le. 6) (despre perspective, posibilități etc.) A înceta de a mai fi real. /<lat. includere

A SE ÎNECA mă înec intranz. 1) A-și pierde viața prin sufocare într-un lichid (de obicei în apă). ◊ ~ (ca țiganul) la mal a suferi un eșec în ultimul moment. 2) fig. A nu mai putea respira temporar din cauza unor factori externi (oprirea în gât a unui aliment, tuse, fum, plâns etc.); a se sufoca; a se înăbuși. 3) (despre nave) A suferi un naufragiu; a naufragia. ◊ A i se ~ (cuiva) corăbiile a se afla într-o stare de adâncă tristețe. 4) fig. A se cufunda (în ceva) până peste cap; a fi cuprins din toate părțile. ~ în verdeață. ◊ ~ în bani (sau bunuri) a avea mult mai mult decât trebuie. /în + lat. necare

A SE ÎNNEGRI mă ~esc intranz. 1) A deveni negru; a căpăta culoare neagră. 2) A pierde culoarea inițială, întunecându-se sub acțiunea unor factori externi (ploi, vânturi). 3) (despre persoane sau părți ale corpului lor) A deveni negru (sub acțiunea razelor solare); a se pârli; a se bronza. /în + negru

LITOSFERĂ f. Înveliș extern solid de pe suprafața globului pământesc; scoarța terestră. [G.-D. litosferei; Sil. -to-sfe-] /<fr. lithosphere

LOB ~i m. 1) Porțiune anatomică și funcțională a unui organ (creier, plămâni etc.) delimitată prin fisuri sau cute adânci. 2) Partea inferioară a urechii externe la om. 3) Fiecare dintre părțile proeminente și rotunjite ale unei frunze, petale sau sepale, despărțite una de alta prin crestături adânci. /<fr. lobe

A MATLASA ~ez tranz. (obiecte de îmbrăcăminte, materiale textile, mobile etc.) A căptuși cu un material secundar, efectuând cusături care scot în relief pe o suprafață externă diferite modele (dungi, pătrate, romburi etc.). /<fr. matelasser

MEDIU¹ ~i n. 1) Ansamblu de factori, de obiecte materiale și de condiții fizice, care înconjoară și influențează organismele. 2) Spațiu material în care se află un corp sau în care se desfășoară un fenomen fizic. 3) Ansamblu de condiții externe în care trăiește și se dezvoltă un individ uman. 4) Ansamblu de circumstanțe materiale sau morale; ambianță care înconjoară o persoană; anturaj; climat; cadru. /<lat. medium

MOTOR¹ ~oare n. 1) Mașină care transformă o formă oarecare de energie în lucru mecanic. * ~ cu ardere internă motor bazat pe arderea în spațiu închis a unui combustibil. ~ electric motor bazat pe folosirea curentului electric. ~ cu reacție motor în care forța de tracțiune este obținută datorită evacuării unui flux de gaze. ~ hidraulic motor bazat pe acțiunea unui flux de lichid. 2) fig. Factor (intern sau extern) ce îndeamnă la o acțiune; imbold; stimulent; impuls; îndemn. /<fr. moteur, lat. motor, germ. Motor

NAUTILOIDE n. Ordin de cefalopode cu cochilia externă compartimentată. [Sil. -na-u-] /<fr. nautiloïdies

NEALINIERE f. (negativ de la aliniere): Politică de ~ principiu al politicii externe a unui stat potrivit căruia acesta nu aderă la blocuri sau grupări militare. [Sil. ne-a-li-ni-e-re] /ne- + aliniere

OBLOJEALĂ ~eli f. pop. 1) Mijloc extern de tratament, prin aplicarea unei comprese, cataplasme sau unguent (pe partea bolnavă a corpului). 2) Aplicare a unor medicamente și a unor materiale sterile de protecție (vată, tifon) pe o rană sau pe un organ bolnav, pentru a le feri de infecție și a le vindeca; pansament. [Sil. -blo-] /a obloji + suf. ~eală

OMOLOG¹ ~oagă (~ogi, ~oage) 1) mat. (despre elemente ale diferitelor figuri geometrice luate în raport unul cu altul) Între care există o anumită corespondență, bazată pe o relație. 2) biol. (despre organe luate în raport unul cu altul) Care se aseamănă după structură și origine, dar diferă ca formă externă și funcții. /<fr. homologue

OTOSCOP ~oape n. Instrument medical pentru examinarea conductului auditiv extern și a timpanului. /<fr. otoscope

OTOSCOPIE ~i f. med. Metodă de examinare a canalului auditiv extern și a timpanului cu ajutorul otoscopului. [G.-D. otoscopiei] /<fr. otoscopie

PĂMÂNT ~uri n. 1) Planetă din sistemul solar pe care a apărut și se dezvoltă viața. ◊ La capătul ~ului foarte departe; neînchipuit de departe. Ca de la cer la ~ de un contrast izbitor. Cât (sau de când) e lumea și ~ul a) (din) totdeauna; veșnic; b) niciodată; nicicând. A se crede (sau a se socoti) buricul ~ului v. BURIC. A nu ști (sau a nu afla, a nu auzi) nici ~ul a nu ști (a nu afla, a nu auzi) nimeni. 2) Înveliș extern solid (neacoperit cu ape) al acestei planete; uscat. 3) Strat superior afânat al acestui înveliș caracterizat prin fertilitate, în care se dezvoltă plantele; sol. ◊ ~ galben lut. ~ negru cernoziom. Ca ~ul a) negru; b) de culoarea pământului; pământiu. La ~ a) culcat jos; b) distrus moralicește. A face una cu ~ul sau a șterge (sau a rade) de pe fața ~ului a nimici complet. A lăsa ochii în ~ a privi în jos (de rușine, de emoție etc.). A fugi mâncând ~ul a fugi foarte tare. A-i fugi ~ul de sub picioare a) a-și pierde echilibrul; b) a-și pierde susținerea, sprijinul. A ieși (sau a apărea, a răsări) ca din ~ a se ivi pe neașteptate. Parcă a intrat în ~ (sau parcă l-a înghițit ~ul) a dispărea brusc. A băga (pe cineva) (de viu) în ~ a chinui (pe cineva) sistematic, pricinuindu-i moartea prematură. A intra în ~ de rușine a simți o rușine foarte mare. A scoate (sau a aduce) din ~ (sau din fundul ~ului) a găsi neapărat (pe cineva sau ceva). A nu-l primi pe cineva nici ~ul a fi un mare nemernic. ~uri rare grup de oxizi ai unor elemente chimice rare, având proprietăți asemănătoare. 4) Teritoriu aparținând unei țări. A acapara ~uri străine. ◊ Obiceiul ~ului obicei tradițional, nescris, al unei colectivități, transmis din generație în generație. 5) Teren cultivabil, folosit în agricultură; câmp. ◊ Sărac lipit ~ului foarte sărac. 6) Populație a acestei planete; lume; omenire; umanitate. /<lat. pavimentum