Banul Mărăcine, joc* popular, de origine cultă, introdus în saloanele și școlile din Transilvania pe la mijl. sec. trecut și răspândit în toată țara. Aparține tipului de călușer* ardelean. Bărbătesc, în monom. Cuprinde de obicei 10-12 figuri de virtuozitate, în succesiune fixă. Conducătorul jocului execută fiecare figură înaintea celorlalți. Denumirea este pusă în legătură cu legenda popularizată de V. Alecsandri despre eroul cu același nume. Melodia acestui joc, aproape întotdeauna aceeași sau în variante ușor de identificat, este una dintre cele mai vechi melodii de dans ce au fost consemnate prin tabulaturile* sec. 16-17 (cea pentru laută* a lui Jan de Lublin și cea pentru orgă a lui Ion Căianu), fapt ce a favorizat cariera cultă și semicultă ulterioară a B. Melodia folc. a cunoscut o răspândire mai largă decât teritoriul propriu-zis al țării (în zonele – precum Podhale poloneză – unde păstoritul și haiducia au fost îndeletniciri ale populațiilor de origine românească, ceea ce a conferit melodiei denumiri ca: dans păstoresc sau dans haiducesc); caracteristicile sale intonaționale, mergând până la identificarea frazelor* componente, pot fi recunoscute și în alte jocuri (călușerul, bătuta*) ale folc. românesc actual.

haiducească (haiducesc) 1. Baladă (IV) h., cântec epic popular care reflectă lupta poporului împotriva asupritorilor externi și interni; haiducul „vrea să restabilească cumpăna dreptății” (Al. Russo), el ajută pe cei asupriți, de aceea poporul i-a conferit cele mai înalte calități, adesea hiperbolizate. Producție poetic-muzicală de largă respirație epică, de mari dimensiuni, ale cărei mijloace de expresie au fost grefate pe vechiul fond al baladelor eroice-vitejești, B.h. se grupează tematic în două categorii: b.h. antiotomane și antitătărești (ciclul Novacilor, Badiu, Tănizlav, Tătarii și robii, Doicin Bolnavul, Marcu Viteazu, Stanislav) și b.h. împotriva asupritorilor interni (Pintea Viteazul, Corbea, Toma Alimoș, Miu, Gheorghilaș, Radu Anghel, Ion ăl Mare, Botea, Codreanu, Iancu Jianu, Pantelimon, Bujor, Stoian etc.). Recitativul* epic este stilul propriu b.h., iar în unele zone, textul poetic se așterne pe melodii de cântec (I, 1) liric. B.h. au avut o perioadă de înflorire în sec. 17-19. Unele teme ale b.h. se întâlnesc și în folc. popoarelor sud-dunărene. 2. Dans h., dans pop. românesc care a luat naștere în mediul haiducesc. Primele notații de d.h. le deținem din sec. 16 (o melodie în colecția lui Jan de Lublin, două melodii în colecția de la Dresda), iar din sec. următor sunt consemnate trei variante ale melodiei din colecția Jan de Lublin, intitulate: Dansul al IV-lea în 6; Dansul lui Lazăr Apor și Dansul Coloman (în Codex Caioni). Melodiile Haiducky (pol.) sunt variante ale cunoscutului dans Banul Mărăcine*. Sulzer clasifică dansurile românești în: d.h., dansuri mocănești și dansuri cătănești, iar Densușianu subliniază apropierea dintre folc. haiducesc și cel păstoresc. D.h. se caracterizează prin complexitatea coregrafică (pași și figuri de virtuozitate), utilizarea unei recuzite speciale, spectaculoase (Ghircoiașiu). În repertoriul actual se mai păstrează unele dansuri bărbătești numite Haiduceasca, fără vreo asemănare melodică sau coreografică cu d.h.

1) rug m. (lat. rŭbus, rug. P. g din b, cp. cu negură). Tufă rozacee, ca cea de rubus caesius, de mure, de smeură orĭ de măceș. Mărăcine. Ban. Salcîm.

zurgalăŭ și -ălăŭ m. (ung. zörgölö, care mormăĭe, zòrgòlòdni, a mormăi. V. zornăĭ). Clopoțel de tinichea compus din doŭă căpăcele concave îmbucate dintre care cel de jos are o deschizătură și care sună cînd se rostogolește o bobiță care e închisă în el. Sînt și zurgalăĭ dintr’o singură bucată turnațĭ ca și clopotele. Se întrebuințează la gîtu cailor înhămațĭ la sanie, la steaŭa cu care umblă băĭețiĭ la Crăcĭun, la picĭoarele călușarilor, care joacă jocurĭ cadențate (bătuta, Banu Mărăcine ș. a.).

SLUGĂ, slugi, s. f. 1. Persoană (mai ales bărbat) angajată de cineva cu luna sau cu anul, pentru a munci în gospodăria (în casa, în prăvălia) acestuia, fiind retribuită în bani sau în natură. V. servitor, argat, rîndaș. Hotărîse să plece slugă unde-o nimeri, cu nevastă cu tot. VORNIC, P. 20. Slugi începură a umbla cu băuturi răcoritoare. SADOVEANU, O. VII 89. Dionis s-a băgat iar slugă la prăvălie. GALACTION, O. I 85. Decît slugă la ciocoi, Mai bine cioban la oi. ANT. LIT. POP. I 14. ◊ (Învechit și popular, m.) S-au ascuns sub o lespede sub mare, anume numai ca pe bietul slugă să-l piardă. BOTA, P. 87. Dar el te iubește oare? l-a-ntrebat sluga cel prost. PANN, P. V. II 94. ◊ Expr. A ajunge slugă la dîrloagă v. dîrloagă. ♦ Fig. Persoană subordonată alteia și obligată (din cauza condițiilor sociale în care se află) să-i execute voința. În societatea feudală... artistul era în plină atîrnare, sluga, robul unui papă ori al unui duce. GHEREA, ST. CR. I 231. 2. Fig. Persoană care reprezintă sau apără orbește interesele altuia, în schimbul unor avantaje materiale. Dima, încuviințînd încă o dată buna rînduială cu care se apărau prietenii lui din Pașcani împotriva slugilor stăpînirii, a putut povesti mai departe. GALAN, Z. R. 290. Mie nu-mi priește, și țării nu-i doresc Un domn, supusă slugă a craiului leșesc. ALECSANDRI, T. II 74. 3. (Învechit, de obicei întregit prin «dumitale» sau «dumneavoastră») Formulă de salut sau de răspuns la salut. Cine-a întîlnit vreodată în calea sa un popă îmbrăcat cu straie sărăcuțe... mergînd cu pas rar, încet și gînditor, răspunzînd îndesat «sluga dumitale» cui nu-l trecea cu vederea...! CREANGĂ, A. 133. Bună ziua, jupîne... – Sluga d-voastră. CONTEMPORANUL, III 821. 4. (Învechit) Slujitor înarmat de pe lîngă casa sau din suita unui boier. Banul Mărăcină... A plecat în lungă cale Cu ceata slugilor sale Și cu cincizeci de voinici Adunați toți de pe-aici. ALECSANDRI, P. II 82. [Andrei] văzu trecînd pe dinainte-i un arap negru, purtînd în mînă o coasă grozavă. El întrebă cine are o slugă cu un chip așa de neplăcut. BĂLCESCU, O. II 392. La capu-i străjuiește Pandelaș, un grec voinic Cu pistoale sub ilic, Slugă veche și iubită De stăpînu-i dăruită. ALECSANDRI, P. P. 135.

DANSURI POPULARE. Subst. Horă, joc, dans, dănțuire (pop.), dănțuit. Dansator; jucător (pop.), dănțuitor (pop.). Abrudeanca; alivenci (reg,)) alunea; aluneasca; alunelul; ardeleana; ariciul. Banul Mărăcine; bătuta; bărbuncul (înv. și reg.); breaza; brîul; brîulețul; cadîna verde; ca-la-ușa cortului; capra; călușul; călușarii, călușelul; cărășel; cățeaua; ceata; ciobănașul; ciuleandra; cîrligul; corăbiasca; dorul; drăgaica; fecioreasca; geamparale; hațegana; hodoroaga; hora miresii; învîrtita; jiana, jieneasca; mărunta; mocanca, mocăneasca; nuneasca; pambrîul; păpușeasca, pătulul; perinița; pestelcuța; pipărușul; priboiul; pristanda; pristoleanca; purtata; războiul; rîureana; romanul; rustemul; săbărelul; sălcioara; siminicul; sîrba; slănicul; someșana; sultănica; tanganica; tîrna, tîrnoveana; trocăreasa; tropotitura, trapca, tropoțica; țărăncuța; țiitura, țuțăneasca, țuțuiana, țuțuneasca; voiniceasca; zoralia. Vb. A ieși la joc, a ieși la horă; a se prinde în horă, a intra în joc; a dansa, a dănțui (pop.), a juca, a țopăi (peior.), a hori. A invita la dans. A dansa (pe cineva), a juca (pe cineva). V. artă, dans.

ban² s.m. I (în Ev. Med.) 1 (în Ungaria) Guvernator al unei regiuni de graniță. 2 (la slavii de sud) Titlu purtat de unii demnitari cu atribuții politice, administrative, judecătorești și militare. ◆ Persoană care avea acest titlu. 3 (în Țara Rom.) Rang de mare dregător după sec. 15. ◆ Persoană care avea acest rang. 4 (și mare ban) Titlu purtat de boierul care guverna Banatul Severinului și apoi Oltenia (sfîrșitul sec. 15-1831). ◆ Boier care purta acest titlu și care era primul demnitar după domn, în ierarhia dregătorilor. ◇ Expr. Voia la dumneata (ca la banul Ghica) v. voie. 5 (în Mold.) Dregător domnesc (în sec. 17). II Compus: (pop.) banul-Mărăcine = dans popular asemănător cu hora. ◆ Melodie după care se execută acest dans. pl. -i. /cf. magh. bán, srb. ban.

FUGAR, -Ă, fugari, -e, adj. 1. Care a fugit (pe ascuns) dintr-un loc, pentru a scăpa de o primejdie sau de o constrîngere. Aduceau la cîrduri vitele fugare. SADOVEANU, O. I 268. Vine... să aresteze pe logodnica... fugară cu altul. CARAGIALE, O. III 16. ◊ (Substantivat) Ofițerul... se uită lung după fugar. STANCU, D. 158. S-a dat jos încetinel și l-a scos pe fugar din ascunzătoare. CARAGIALE, O. III 41. Ordonă să se ridice îndată mic și mare... ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. 2. Care trece repede, fără a putea fi reținut; trecător, fugitiv. Surîsul tău fugar ca o scînteie Ades mă face să tresar de frică. CAZIMIR, L. U. 88. În alergarea clipei călătoare Atîte-s date ochilor să vadă. Și cîte-mi trec, fugare, pe la poartă, Le cheamă toate sufletu-n ogradă. GOGA, C. P. 6. ♦ Care nu se oprește mult asupra unui lucru. Aruncau doar cîte o privire fugară asupra oamenilor cu paltoane îmblănite. DUMITRIU, B. F. 5. Eu venetic? strigă Tomșa scăpărînd din ochiu-i fugar. SADOVEANU, O. VII 8. Iubirea mea fugară De-abia s-a liniștit. TOPÎRCEANU, B. 35. 3. (Despre cai) Bun alergător, iute la fugă, fugaci. Doi voinici Cu caii sumeți... Cu caii fugari. ȘEZ. III 41. ♦ (Substantivat) Cal. Surugiul își îndesă căciula bine în cap, dădu fugarilor cîteva bice. SADOVEANU, O. III 286. Pașa mai tare zorește: Cu scările-n coapse fugaru-și lovește. COȘBUC, P. I 206. Banul tînăr Mărăcină... De pe malu-i a plecat, Pe-un fugar nencălecat. ALECSANDRI, O. 128.

MĂCEȘ s. (BOT.; Rosa canina) trandafir sălbatic, (pop.) răsură, (reg.) cacadâr, mărăcine, rug, rujă, rujiță, sipică, (Ban.) scobituri (pl.).

TRANDAFIR s. I. 1. (BOT.; Rosa) roză, (înv. și reg.) rug, (reg.) rujă. 2. (BOT.) trandafir sălbatic (Rosa canina) = măceș, (pop.) răsură, (reg.) cacadâr, mărăcine, rug, rujă, rujiță, sipică, (Ban.) scobituri (pl.). II. patrician. (A mâncat un ~ bine fript.)

MĂCEȘ s. (BOT.; Rosa canina) trandafir sălbatic, (pop.) răsură, (reg.) cacadîr, mărăcine, rug, rujă, rujiță, sipică, (Ban.) scobituri (pl.).

TRANDAFIR s. 1. (BOT.; Rosa) roză, (înv. și reg.) rug, (reg.) rujă. 2. (BOT.) trandafir sălbatic (Rosa canina) = măceș, (pop.) răsură, (reg.) cacadîr, mărăcine, rug, rujă, rujiță, sipică, (Ban.) scobituri (pl.). 3. patrician. (A mîncat un ~ bine fript.)

ȚEPUȘĂ s. 1. țeapă, (Transilv. și Ban.) țăpăruie. (~ este un par ascuțit.) 2. (BOT.) ghimpe, mărăcine, spin, țeapă, (reg.) șteap. (Măceșul e plin de ~.) 3. așchie, țeapă, (rar) spin. (I-a scos ~ din deget.) 4. așchioară, așchiuță, (reg.) așchiță. (~ de brad.) 5. spinișor, spinuleț. (I-a intrat o ~ în talpă.)

târși¹ [At: ANON. CAR. / V: (reg) tărsi, tăr~, târsi, tersi / Pzi: ~șesc / E: târș²] 1 vt (Ban; Trs) A curăța un loc de arbori, de mărăcini etc. (pentru a-l transforma în teren arabil) Si: a defrișa. 2 vt (Olt) A prăși. 3 vt (Olt) A grăpa (cu grapa de mărăcini). 4 vt (Mun) A netezi, cu sapa sau cu grebla, prășitura de pe marginea viei (pentru a se vedea urmele celui care ar intra acolo). 5-6 vtr (Reg) A (se) turti (1-2). 7-8 vti (Reg) A mătura superficial cu târșul² (17). 9 vt (Trs) A împrăștia lucrurile. 10-11 vtr (Reg) A (se) dezbrăca (2). 12 vt (Reg; pex) A da la o parte, descoperind părți ale unui obiect. 13 vr (Reg) A se așeza unde nu este loc suficient Si: a se înghesui. 14 vr (Reg) A sta în poziție necuviincioasă Si: a se crăcăna. 15 vr (Reg; fig) A se face de râs. 16 vr (Reg; fig) A se înjosi. 17 vr (Reg) A râde prostește, fără rost Si: (reg) a se hlizi, a rânji. 18 vr (Reg) A se mândri.

ȚEAPĂ s. 1. țepușă, (Transilv. și Ban.) țăpăruie. (~ este un par ascuțit.) 2. v. barbă. 3. (BOT.) ghimpe, mărăcine, spin, țepușă, (reg.) șteap. (Măceșul e plin de țepi.) 4. v. așchie. 5. (ANAT.) ghimpe. (~ la arici.)

ȚEAPĂ s. 1. țepușă, (Transilv. și Ban.) țăpăruie. (~ este un par ascuțit.) 2. (BOT.) barbă, (pop.) mustață. (~ la spicele cerealelor.) 3. (BOT.) ghimpe, mărăcine, spin, țepușă, (reg.) șteap. (Măceșul e plin de ~.) 4. așchie, țepușă, (rar) spin. (I-a scos ~ din deget.) 5. (ANAT.) ghimpe. (~ la arici.)

PORUMBEL s. I. (ORNIT.) 1. (Columba) (pop.) porumb, (înv. și reg.) porumboi, (Ban. și Transilv.) golîmb, (Mold.) hulub. 2. porumbel sălbatic (Streptopelia turtur) = turturea, (reg.) porumbelul lui Noe. II. (BOT.) 1. (Prunus spinosa) porumbar, (înv. și reg.) tîrn, (reg.) coțobrel, curcudel, mărăcine, porumb, porumbea, scorombar, spin. 2. (Muscari botryoides; la pl.) (reg.) cocoșei (pl.), ceapa-ciorii, porumbul-cucului.

MUCEZÍ vb. IV. I n t r a n z. și r e f l. A (se) m u c e g ă i. De să va tîmpla svînta cumenecătură să mucedzască sau să înghiațe. VARLAAM, C. 37. Hainele de pe dînsa se hărtuiseră, se muceziseră. ISPIRESCU. L. 144. Fînul este crud si dacă se cosește, . . . se mucezește. PAMFILE, A. R. 152. Spatele i-or putrezi, Brațele i-or mucezi. MARIAN, Î. 177. [Slănina] s-a mucezit, ALR II/I h 19/812. ◊ (În contexte figurate) Eu mă duc, mîndră, ca mîne, Inima la tin'rămîne. . . De-i vedea că înverzește Poți să tragi a mea nădejde: De-i vedea că s-a-nnegrit, S-a-nnegrit, A mucezit, Ia-ți nădejdea de la mine, Că eu nu mai știu de tine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 338. Foicică mărăcine, Bucură-te, monăstire, Că frumoasă floare-ți vine. Nu vine să-mbobocească, Ci vine să odihnească, Ci vine să mucezească, în tine să putrezească. TEODORESCU, P. P. 288. ◊ F i g. Banii d-lui nu mucezesc niciodată. PR. DRAM. 278. Înainte mă rugau să merg pe la casele boierești și acum mi se mucezește cobza. ALECSANDRI, T. 80. ♦ F i g. (Despre oameni) A sta (multă vreme) în același loc ducînd o viață monotonă, ștearsă, lipsită de activitate. Bunul om mucezește în hanul lui Copoiu. NEGRUZZI, S. I, 238. Mă mucezisem la țeară, la Bîrzoieni. ALECSANDRI, T. 70. De cînd am venit la Lipsea, n-am ieșit din halat. Am mucezit de tot. CARAGIALE, O. VII, 40. Mucezi și el cîțiva ani pe tronul Moldovei. IORGA, C. I. I, 43. Dacă și-ar fi ascultat înclinarea . . . n-ar mucezi la o catedră de limba franceză. C. PETRESCU, R. DR. 300. Aici mucezește de la patru după amiaza pînă la opt, și de la zece seara pînă la două-trei de noapte. id. S. 107, cf. PĂS, Z. IV, 203. ♦ (Regional; despre metale) A (se) oxida, a (se) cocli (Boiu Mare-Baia Mare). Cf. ALRM SN I h 387/272. – Prez. ind.: mucezesc. – V. muced.

MĂTĂCINĂ s. f. 1. Nume dat la două plante din familia labiatelor: a) (și în sintagmele mătâciune moldovenească. LB, LM, BARCIANU, mătăciune turcească, LB, BARCIANU) plantă erbacee meliferă, originară din Siberia orientală, cu flori albastre sau albe care formează spic și cu frunzele aromate, întrebuințate la prepararea apei de melisă ; (rar) melisă, (regional) roiniță, bosioc-de-munte, busuiocu-stupului (Dracocephalum Moldavica) ; b) roiniță (Melissa officinalis). Cf. COTEANU, PL. 25. Romaniță, nalbă, mătăcină. BUDAI-DELEANU, Ț. 196, cf. LB. [Pentru scăldătoare] să se ia. . ., frunză de mătăcină sau lămîiță. PISCUPESCU, O. 295/9. Floarea asta albă, atît de odorantă, noi o numim mătăcină iar învățații Dracocephalum Moldavium, adecă cap de balaur moldovenesc. NEGRUZZI, S. I, 101. Pregătirea uleului se face spălîndu-se cu apă sărată și cu o buruiană de cîmp, numită mătăcină. IONESCU, M. 381. Găsește un bușdihan putregăios, îl scobește. . ., îl freacă pe dinăuntru cu cătușnică, cu sulcinâ, cu mătăciune. . . și cu alte buruiene mirositoare și prielnice albinelor. CREANGĂ, P. 238. Ca întăritor îi vom da îndată un păhărel de coniac. . . iar după vro oră, două, un pahar de ceai, tei, flori de soc, izmă, mătăcină. ATiLA, P. 91. Apă de mătăciune, făcută cu omăt din luna lui mărțișor. SADOVEANU, O. XVIII, 100. Aștepta sub umbra unui măr să iasă un roi întîrziat, și-și gătise fumul și frunzele de mătâciune și roiniță. id. N. P. 241. Să te duci să umbli peste toată fața pămîntului prin munți și păduri. . . , prin mărăcine și mătăcine. POP., ap. GCR II, 342. Mă dusei în cea grădină, Flori de mătăcină. RETEGANUL, TR. 114. Bosîiocu fetilor, Trandafir nevestelor, Mătăcina bobilor. MÎNDRESCU, L. P. 210, cf. CHEST. VI 48/3, ALR I 1 943/96,103, 129, 131, 136, 259, 266, 285, 290, 296, 298, 302, 522, 536, 538, 760. 2. (Bot. ; prin Ban.) Mătasea-broaștei. ALR SN III h 832/2, 29. 3. (Regional) Ouă de broască ; (regional) mărgele (Brădișorul de Jos-Oravita). H XVIII 139. - Pl.: mătăcine. – Și: (regional) mătăciúne (pl. mătăciuni), măcicină (VICIU, GL., ALR I 1 943/285, 290, 295, 298, 303), mățăcínă (PANȚU, PL.), mătăcine, mătăgínă (DDRF), matecínă (BULET. GRĂD. BOT. V, 61), maticină (ib.), matocina (MARIAN, INS. 63), motocină (ȘEZ. XV, 88), mutăciúne (ib.), motăcină (CHEST. VI 48/35), mătroșínă (ALR I 1 943/266) s. f. – Din bg. матичина, scr. matočina.

ban¹ sm [At: ANON. CAR. / Pl: ~i / E: ns cf mg bán, srb ban] (Iuz) 1-2 (Rangul de) guvernator al unei regiuni de graniță în Ungaria federală. 3-4 (Rangul de) mare dregător în Țara Românească după secolul al XV-lea. 5-6 (Îs) Mare (sau vel) ~ (Rangul de) guvernator al Banatului, Severinului și, apoi, al Olteniei. 7-8 ( Mun) Persoană care avea (cel mai înalt rang boieresc). 9 (Pop; îc) -ul-Mărăcine Dans popular asemănător horei. 10 (Pop; îae) Melodie după care se execută acest dans.

TUFĂ, tufe, s. f. 1. Nume generic pentru orice fel de arbust cu ramuri dese, care pornesc direct de la rădăcină; grup de flori sau de plante erbacee cu rădăcină comună. Stăteam tolăniți... Pe nisipul arzător Împestrițat cu tufe de arini și răchite. BENIUC, V. 23. Ici-colea tufe de mărăcini jucau înaintea drumeților, la bătaia vîntului și luau în întunericul nopții fel de fel de înfățișări. SANDU-ALDEA, U. P. 85. Lobodele și buruienele crescuse mari, în tufe negre-verzi. EMINESCU, N. 37. Sub tufă cu roșmarin Șede badea și bea vin. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ Fig. (Simbolizînd lipsa totală de lucruri, de oameni, de bani) Au rămas cu buzele umflate și cu tufa-n pungă. SBIERA, P. 282. Ceva țoale ori vrun dichis în casa lui, tufă! ISPIRESCU, L. 207. Să fii nevoit să trăiești cu una beteagă pînă la sfîrșitul vieții, și copii, tufă. CREANGĂ, P. 118. Cînd mă trezesc?... tufă-n pungă, tufă-n buzunar. ALECSANDRI, T. I 215. (Expr.) Tufă de Veneția = nimic, de loc; nimeni. Tufă-n buzunar = om care n-are bani; calic. Ajungi... să dai mîna cu niște tufă-n buzunar. ALECSANDRI, T. I 1661. ◊ Compus: (Bot.) tufă-lemnoasă = arbust din familia leguminoaselor cu flori galbene, cultivat uneori ca plantă decorativă (Caragana frutescens). ♦ Fig. Păr mult și des; claie, smoc. Ochii aveau o viață puternică, li se zbăteau neliniștiți în tufele sprîncenelor. CAMILAR, N. II 230. Ochii plini de o durere nemărginită ardeau sub tufa de păr cărunt care-i căzuse pe frunte. SADOVEANU, O. I 374. Își mîngîia capul gol, acoperit de tufe de păr ca zăpada. id. ib II 336. 2. Ramură, creangă. Pe domnescul tron înălțat Cîrma în labe tare-o luase Și cu verzi tufe sta-ncoronat. ALEXANDRESCU, M. 348. ♦ Bîtă, ciomag. Slugile alerg îndată, Pe jupîn îl ciomăgesc, Că e măgar îi arată, Cu tufele-i mulțămesc. ALEXANDRESCU, M. 287. Scoase... Tufă groasă, noduroasă, Și-i trase vro cinci și șase. TEODORESCU, P. P. 296. 3. (Regional) Alun. Ca să ai mană la vacă... să iei un băț de tufă – alun – și să-l vîri în pămînt. PAMFILE, VĂZD. 89. Fă-mă, doamne, lemn de tufă, Să mă taie mîndra furcă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 368. ♦ Tufan. Cu gogoși de tufă nu se-nnegresc sprîncene. PANN, P. V. I 51.

țarină¹ sf [At: (a. 1400), cf. DERS / V: (înv) ~renă, țea~, (îvr) țer~, (reg) țarnă (Pl: țarnuri), țărnă / Pl: ~ni, ~ne / E: ns cf scr carina] 1 Bucată de pământ cultivat sau cultivabil (după o perioadă în care a fost lăsat necultivat) Si: ogor, (reg) ogradă, (înv) țară (3), (Mar) țarincă (1). 2 Câmp semănat cu același fel de plante, de obicei cereale Si: ogor. 3 (Mpl) Semănăturile de pe o porțiune de teren Si: ogor. 4 (Mpl) Totalitatea terenurilor aparținând unei localități Si: (reg) hotar (12), (îrg) ținut¹ (14). 5 (Pop) Teritoriul unei comune (cu pământ arabil, pășuni, păduri etc.) 6 (Îc) Ciocârlie de ~ Ciocârlie (3) (Alauda arvensis cantarella). 7 (Îs) Poarta ~nii Loc (cu poartă) la marginea unui sat prin care se iese în țarină (1) sau se intră din țarină (1) în sat. 8-9 (Pex) Poartă făcută la intrarea (sau la ieșirea) unui drum într-un sat. 10 (Îs) Gardul ~nii sau gard de (ori la, de la) ~ Gard în jurul țarinii (1). 11 (Îas) Gard cu șanț de o parte și de alta, care împrejmuiește un sat, despărțindu-l de țarină (1). 12 (Îe) N-are a face banul birului cu gardul ~nei Nu există nici o legătură Si: n-are a face una cu alta. 13 (Reg; îs) Gard de ~ Gard care desparte locul cu arături de pășuni. 14 (D. pământ; îla) De ~ Care se cultivă. 15-16 (Reg; îe) A deschide (sau a închide) ~na A permite (sau a interzice) pășunatul pe terenul de fâneață sau pe cel cultivabil din apropierea satului. 17 (Îe) A face ~ A interzice pășunatul animalelor pe întreg teritoriul unei localități. 18 Loc în afara satului, folosit pentru pășunat sau pentru fâneață Si: imaș, islaz. 19 (Olt) Loc la marginea satului. 20 (Ban) Țelină² (2). 21 (Reg) Loc plan pe vârful unui munte. 22-23 (Reg) Gard sau șanț în jurul unui sat sau în jurul țarinei (1). 24 (Trs; Olt) Răzor¹ servind ca hotar între două ogoare sau între proprietățile a două comune. 25 (Olt) Șanț făcut la capătul unui teren pentru a opri vitele să treacă dintr-o parte în alta. 26 (Pex) Gard (din mărăcini). 27 (Pex) Gard făcut în jurul unei clăi de fân pentru a o feri de animale Si: țarc (10). 28 (Olt) Drum la marginea satului. 29 (Reg) Loc împrejmuit în care se păstrează nutrețul. 30 (Reg) Loc împrejmuit unde dorm mieii. 31 (Reg) Zăgaz la moară. 32 (Mai ales art ; șîs ~na de la Abrud, (rar) ~na Munților Apuseni, ~na mocanilor, ~na minerilor, ~na văsarilor) Dans popular de perechi, cu mișcări moderate, care se dansează însoțit de strigături cântate sau recitate. 33 Melodie după care se execută țarina (32). corectat(ă)

târș² [At: LB / V: (reg) tarș, tărș, ~rj, ~rs, terci, terș, truș, turj, turș smn, ~ă sf / Pl: ~i sm, ~uri sn / E: ns cf slv тръсъ, sv trš] 1 sm (Pop) Copac pipernicit Si: (reg) târșoi. 2 sm (Pop) Tufă (crescută între rădăcini și cioturi) Si: (reg) târșar (1). 3 sm (Pop; pex) Pădure tânără Si: (reg) huceag, huci, păhui¹. 4 sm (Buc; Ban; fig) Ființă care nu s-a dezvoltat fizic. 5 sm (Reg; pex; dep) Om scund și îndesat. 6 sm (Reg; pex; dep) Persoană cu înfățișare neplăcută. 7 sm (Reg) Specie de brad pitic. 8 sm (Bot; reg) Molid (Picea abies). 9 sm (Reg) Brad împodobit la anumite ocazii. 10 sm (Reg) Prăjină împodobită la vârf cu flori sau cu frunze, folosită de călușari. 11 sm (Pop) Mărăcine care se întrebuințează în îngrădituri primitive, ca arac etc. 12 sm (Reg; îe) A umbla cu ~ul după el A fi urmat pas cu pas de cineva. 13 sm (Reg; îe) A se ține ~ (sau cu ~ul) după cineva A se ține scai de cineva. 14 sm (Reg; îe) A-i pune (cuiva) ~ul de coadă A alunga pe cineva. 15 sm (Reg) Creangă rămuroasă pe care se scoate fânul din locurile neaccesibile pentrucar sau cămță. 16 sm (Reg) Obiect folosit la stână pentrua amesteca în lapte la fiert, pentrua strânge urda din zer. 17 sn (Reg; șîs mătură de -) Mătură mare de nuiele sau de mărăcini, folosită la măturatul curților sau al străzilor Si: (pop) târn¹ (3), (reg) târșar (3). 18 sn (Reg) Grapă de mărăcini. 19 sn (Îrg; mpl) Creangă uscată Si: vreasc. 20 sn (Reg; îf truș, turș) Bucată de lemn tăiată dintr-un trunchi² de copac. 21 sn (Reg; îaf) Trunchi² de copac tăiat. 22 sn (Reg; îaf) Lemn gros cu diametrul de aproximativ 12 cm. 23 sn (Reg; îe) A tăia (un copac) trușuri A tăia în bucăți (un copac). 24 sn (Reg) Morman. 25 sn (Reg; îf târj) Unealtă asemănătoare cu cociorva, cu care se împinge gunoiul oilor.

rug¹ [At: CORESI, ap. TDRG / V: rugă sf / Pl: rugi, ruguri / E: ml rubus] 1 sm (Înv) Mărăcine (1). 2-3 sm (îrg; șîc ~ de mure, ~ de munte, ~ de pădure) Mur² (Rubus caesius și plicatus). 4 sm (Îc) ~ de zmeură, ~ de munte, ~ jidovesc, ~ul jidovului Zmeur (Rubus idaeus). 5 sm (Șîc ~ de măceș, ~ de câmp, ~ sălbatic, ~ă sălbatică, ~ul vacii) Măceș (Rosa canina). 6 sm (rar sn) Tulpina rugului¹ (1-5). 7 sm (Prc) Flori de rug¹ (1-5). 8 sm (Reg; șîc ~ de casă, ~ de flori, ~ domnesc) Trandafir (Rosa). 9 sm (Ban) Salcâm (Robinia pseudacacia). 10 sm (Mol) Viță de Canada (Parthenocissus quinqunefolia) 11 sn (Mol) Viță 12 sn (Mol) Vrej.

MOARĂ s. f. 1. Instalație special amenajată pentru măcinarea cerealelor; clădire, construcție prevăzută cu asemenea instalații. Vîlcești cu 5 mori și cu 4 pio (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 210/22. Dereptu aceaia nimea să n-aibă a-i opri preste cartea domniei meale, că le-au cumpărat Stelea spătariul acel sat Dîlga și cu aceale moare (a. 1602). ib. 116/11. Loc de moară în Jijia ce iaste în ținutul Dorohoiului (a. 1620). GCR I, 62/22. De să va prileji apa morii să îneace hiscare pămînturi, sau vii, sau pomeate, . . . să plătească paguba stăpînul morii, iar de nu, să stia oprită moara. PRAV. 27. Locul. . . de mori, și cu tot venitul (a. 1651). GCR I, 151/36, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 229. Și i-au mai dat pe deasupra și 13 sate. . . pline de pîine și de hălășteie cu mori. NECULCE, L. 257. Vatra de moară este a Șerbeștilor și locul de iaz este al nostru (a. 1833). IORGA, S. D. XII, 217. Cîte mîni au trebuit pănă a să face moara cu care au măcinat făina ? DRĂGHICI, R. 77/28. Pe sub teii de pe vale, Cam pe unde vine moara, Să culeagă flori venit-au Marian și Mârioara. PĂUN-PINCIO, P. 76. Roata morii cîntă Cuvinte cu-nțeles. COȘBUC, P. I, 60. Moara lui Arghir avea singură petre ferecate de schimb și apă destulă la iazul ei, ca să macine și zi și noapte la vreme de nevoie. ANGHEL-IOSIF, C. L. 24. Din Rusia, care poseda mori perfecționate, venea făină picluită (cea mai fină). N. A. BOGDAN, C. M. 134. Mori țărănești. NICA, L. VAM. Sărmanii plopi de lîngă moară Cum stau de singuri, singurei. BACOVIA, O. 170. Pe urmă au să arunce sămînța în brazdă și iarăși au să fie holde de grîne și iar au să duduie morile. C. PETRESCU, R. DR. 192. Cumpărase un sac de grîu, îl dusese la moară la măcinat și dăduse să-i facă un cuptor întreg de pîine. CĂLINESCU, E. 110. Moș-Precu. . . ajunse la moara de scînduri negre, așezată pe tărași voinici, zguduită, de fierberea apelor, vuind și scîrțîind. SADOVEANU, O. I, 587. Moară, roată și morar Potmoliți-s în cleștar. ARGHEZI, S. P. 122. Eram închiși acolo. . . cu singura perspectivă . . . a unui drum la moară, a unei opriri în cîrciuma satului. DEMETRIUS, A. 192. Omul care-i urît Nici la moară n-are rînd. HODOȘ, P. P. 58, cf. ȘEZ. I, 13. Bietul moșneag. . . s-a hotărît s-o îndepărteze pe biata copilă, s-o înstrăineze, ducînd-o tocmai la moara pustie ca să se izărească pe-acolo. FURTUNĂ, V. 33. Unde scuipă o țară umblă o moară (= eforturile unite reprezintă o forță, unirea face puterea). Cf. RĂDULESCU-CODIN, Î. 378. Femeia nebătută e ca moara neferecată. ZANNE, P. II, 149. Stomahul, ca moara, cînd n-are ce măcina, atunci se strică. id. ib. 437. Dincotro bate vîntul se îndreaptă aripile morii, se spune despre cei profitori care știu să se orienteze în avantajul lor. Cf. id. ib. III, 234. Moara nu macină pînă nu o ungi la fus, se zice despre cei care nu fac niciodată un serviciu, un bine, fără o recompensă. Cf. id. ib. Moara cînd stă, atunci se sfărîmă (= lipsa de activitate este dăunătoare). Cf. id. ib. 238. Dă foc moarei ca să gonească șoarecii, se spune despre cei care vrînd să remedieze un rău, fac un altul și mai mare. Cf. id. ib. 232, RĂDULESCU-CODIN, Î. 373. Moara bună macină orice. ZANNE. P. III, 235. Cine umblă la moară iese plin de făină. Cf. id. ib. 233. Lasă moară și fuge după cioară. Cf. PAMFILE, J. II, 155. (În ghicitori) Pe poduri ferecate Trec mii nenumărate Și le laie capelele Și le schimbă numele (Moara). GCR II, 370. Se udă și strigă și se ține de mal (Moara). SBIERA, P. 320. Am o vacă priană La tot satul dă hrană (Moara). id. ib. Am o pană-mpanată Pe apă lasată (Moara). ȘEZ. VII, 118. Merge și nu merge; De ascultat te-ascultă, Face gură multă, Ce-i dai îți dă, Cu talpa-n apă stă (Moara). ib. XIII, 26. Ce merge și noaptea Și drumul nu-l mai trece ? (Moara). ib. Moara lui Bubuță îmblă prin grăunțe (Șoarecele). GOROVEI, C. 365. ◊ (Cu determinări cure indică forța motrice sau tipul instalației) Moară de boi sau cai. LB. Mă suisem într-o moară de vînt. DRĂGHICI, R. 8/21. S-a sfîrșit ! strigă vecinul meu cu o oftare ce ar fi putut învîrti aripile unei mori de vînt. NEGRUZZI, S. I, 234. Faci sămne, ha ? Așa, cu mînile, ca o moară de vînt. ALECSANDRI, T. I, 357. Mori de apă și „de foc”, pentru pregătitul făinii, sînt multe. PAMFILE, I. C. 176. Morile de cai. . . în Ardeal se numesc soace. id. ib. 177, cf. 377. În Dumițrița e o moară de foc care face o făină ca aurul. REBREANU, I. 137. Glasul morilor de vînt Să-l asculți de dimineață pînă-n seară. MINULESCU, V. 72. Morile de vînt. . . acționează pompe care deșartă în canaluri apa de prisos. SADOVEANU, O. IX, 250. O moară de vînt își învîrtea cadențat în aer brațele obosite. BART, E. 126, cf. BENIUC, A. R. 41, H VII 171. Nouă mori de sub pămînt Ș-alte nouă mori de vînt. TEODORESCU, P. P. 88, cf. ALR II 6 713/2, 53, 316, 334. Moară cu vals (=valț). ALR II 6713/520. Moară cu vapor. ib. 6713/727, cf. 6 713/987. ◊ F i g. Veniră ca doi oameni trecuți prin moara vieții, cu gîndul unei munci cinstite. CONTEMP. 1953, nr. 376, 4/4. ◊ E x p r. A-i merge (sau a-i umbla, a-i toca) (cuiva) gura (ca o) moară (hodorogită sau stricata, neferecată ețc.) sau a-i umbla gura ca chichirezul la moară v. g u r ă. A băga în moară sau a vorbi (ori a îndruga) ca la (sau ca în) moară = a vorbi foarte tare; a vorbi mult și fără rost. Noi nu sîntem bunioară Să îndrugăm ca la moară, Ci dăm vorba mirelui, Iaca și firmanul lui. POP., ap. GCR II, 314, cf. ZANNE, P. III, 236. CIAUȘANU, V. 180. Ca surdu la moară, se spune despre cineva care nu ia în seamă nimic din ceea ce se întîmplă în jurul lui. Cf. ZANNE, P. II, 757. A turui ca moara fără apă = a țăcea. Cf. id. ib. M, 244. A spune un lucru în tîrg și la moară = a spune un lucru în gura mare, la toată lumea. Cf. CIAUȘANU, V. 180. Ca la moară = a) pe rînd, în ordinea sosirii. Stăi că nu-ț e gura chioară, ține rîndul ca la moară. PANN, P. V. I, 15/12, cf. ZANNE, P. III, 238 ; b) (în legătură cu verbele „a intra”, „a ieși” sau cu echivalente ale acestora) într-un continuu du-țe-vino. Pe ușile deschise larg, unii intrau și alții ieșeau ca la moară. REBREANU, R. II, 200. A-i veni (cuiva) apa la moară = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. Băieții încep a curge toți, care dincotro, cu blăstămurile părintești în mînă. Îi venise acum și lui Dănilă apa la moară. CREANGĂ, P. 59, cf. PAMFILE, J. I, 127. Pînă ce n-oi vedea dușmanii mușcînd țărîna, nu mă las! Ochii lui Gînj licăriră: – A da Dumnezeu, stăpîne, și ne-a veni și nouă apa la moară. SADOVEANU, O. I, 200, cf. RĂDULESCU-CODIN, Î. 370. ZANNE, P. III, 241, I. CR. III, 252. A(-i) da sau a(-i) aduce (cuiva) apă la moară = a-i crea. cuiva o situație favorabilă, a-i înlesni să facă un anumit lucru; a încuraja, a stimula. Orice slăbire a vigilenței aduce apă la moara dușmanului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 581. A-i lua (sau a-i tăia) (cuiva) apa de la moară = a) a priva pe cineva de anumite avantaje de care s-a bucurat. Cf. ZANNE, P. III, 242; b) a întrerupe pe cineva în timp ce vorbește, a nu-i permite să mai vorbească. Cf. PAMFILE, J. I, 127, ȘEZ. II, 73, ZANNE, P. III, 242; c) a face să renunțe, a descuraja. Unul macină la moară = unul singur trage toate foloasele. Cf. ZANNE, P. III, 239. A mîna apa la moara sa = a căuta șă tragă foloasele numai pentru sine. Cf. id. ib. 243. A-i umbla (cuiva) moara = a-i merge bine, a-i merge toate din plin; a fi în putere. Să ne veselim cît ne îmblă moara, că destul ne vom pocăi la bătrînețe. FILIMON, O. I, 189. Lasă să-i umble moara lui, ca pe urmă a umbla și a mea. PAMFILE, J. II, 155, cf. ZANNE, P. III, 244. A trăi ca găina la moară = a trăi bine, a huzuri. Cui nu-i place să trăiască ca găina la moară ! PANN, P. V. III, 71/27. A-i sta (cuiva) moara = a nu-i mai merge bine; a nu mai avea profituri, avantaje. Cf. ZANNE, P. III, 249. A ajunge de la moară la rîșniță = a ajunge rău; a decădea, a scăpăta. Omul nemulțumit fuge de bine și dă peste mărăcine. Sare din lac în puț Și ajunge de la moară la rîșniță. PANN, P. V. III, 105/8. A nu avea (sau a nu fi) de moară = a nu avea ce duce la măcinat; a nu avea cu ce trăi. Tu crezi că numai așa se ține femeia . ,. Vorba ceea: „cînd se-nsoară, nu-i de moară”. CREANGĂ, P. 155. Acum ce să facă el ? parale n-avea; de moară nici cît șă orbească un șoarece, ceva țoale. . . tufă ! ISPIRESCU, L. 207, cf. ZANNE, P. III, 248, IV, 395. Pe cînd eram mai mic, veni vremea șă însurăm pe tata și n-aveam de moară. Ce să facem ? RĂDULESCU-CODIN, Î. 184, cf. 340. A isprăvi de moară = a-și epuiza toate. proviziile, toate resursele materiale. Venitul îmi era prea mic pă lîngă cheltuielile și saltanațurile ce aveam, și, în sfîrșit, ișprăviiu de moară. GORJAN, H. IV, 135/15, cf. PANN, P. V, iii, 109/19, ZANNE, P. III, 249. (Regional) A face (ceva) moară = a cheltui; a prăpădi. Da-nțr-o seară, după ce am prăpădit aproape toți banii, se schimbă, măi dragă, cartea și ian și ou vreo cincizeci de leușcani. De ciudă, moară i-am făcut ! DUNĂREANU, CH. 46; b) a muri. MAT. DIALECT. I, 231. (Regional) A face dintr-un fus de moară (o ) coadă de teslă = a-și irosi averea, chelțuind fără socoteală, pe lucruri mărunte. Cf. ZANNE, P. III, 153. (Regional) A pleca ca de la o moară frîntă = a pleca de undeva nemulțumit, dezamăgit. Cf. CIAUȘANU, V. 180, A strînge ca găina la moară = a risipi. Cf. ZANNE, P. III, 238. A trimite (pe cineva) de la moară la rîșniță = a purta pe cineva de colo pînă colo. Ce tot mă trimeți de la moară la rîșniță ? PAMFILE, J. II, 155, cf. ZANNE, P. III, 247. A dejuga la moară rea = a nimeri rău, a intra într-o afacere proastă. De acolo polițaiul m-a întovărășit pînă la casa ce-mi pregătise. Am stat toată noaptea de mă gîndeam la povestirile ce auzisem, și-mi ziceam, vorba românului: „La rea moară am dejugat”. GHICA, S. 389, cf. ZANNE, P. III, 240. A se întoarce ca moara în vînt = a fi nestatornic. Cf. ZANNE, P. III, 247. (Rar) (A-și face) moară în cap = (a-și crea) complicații, încurcături. Cf. ALEXI, W. A-i face cuiva (o) moară (de cap) = a răsuci părul de pe capul cuiva, provocîndu-i o durere vie. „Te-am prins mizerabile, cu cărți măsluite !” Și mă înhață de păr, îmi făcu o moară, două, trei. CONTEMPORANUL, V₂, 204. Fă-i o moară și dă-l pe uș-afară. S[GHINESCU, S. 33, cf. I. CR. IV, 111. (Regional) A-i face (cuiva) o moară de vînt = a-și bate joc de cineva. Se sfătuiră ca să facă și ei o dată tătarilor o moară de vînt, adică, dacă nu-i pot învinge și fugări din țară, cel puțin să-și bată joc de dînșii. MARIAN, T. 18, cf. ZANNE, P. III, 247. A da la moară = a bea zdravăn. Cf. ZANNE, P. III, 249. (Livresc) A se bate (sau a se lupta) cu morile de vînt = (cu aluzie la personajul Don Quijote din cartea lui Cervanțes) a întreprinde acțiuni inutile, ridicole; a se lupta cu dușmani ireali. Să ai o femeie frumoasă, o mîncare fină, . . . nu să te bați cu morile de vînt, ca un zevzec ca mine. C. PETRESCU, Î. II, 156. (Cu parafrazarea expresiei) Altul, în mînă cu-o pană seacă, Strigă că-i singur brav pe pămînt, Și că e gata rezbel să facă Cu lumea-n- treagă, cu mori de vînt. ALECSANDRI, T. I, 377. ♦ (De obicei urmat de determinări ca „hodorogită”, „stricată” etc.) Epitet depreciativ pentru gură (considerată ca organ al vorbirii) șau pentru o persoană (mai ales o femeie) care flecărește fără încetare; meliță (2). Bre, bre, bre ! ce moară stricată ! ALECSANDRI, T. 1043, cf. 241. Baba scîrșni din dinți ca apucată, dar apoi își strînse moara cea hîrbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriță. EMINESCU, N. 22. Vrei să-ți sfarm oasele, moară stricată ? I. NEGRUZZI, S. VI, 12, cf. PAMFILE, J. II, 155, ZANNE, P. III, 248. Țîne-ț moara ! ALR I 1383/268. 2. Mașină de lucru sau instalație folosită pentru mărunțirea fină a materialelor tari (minereuri, cărbuni, produse ale industriei chimice etc:) ; clădire, construcție prevăzută cu asemenea mașini sau instalații. Lucrătorii de la . . . cuptorul de var și de la moara de var. LEG. EC. PL. 310. De acolo merge din nou spre mori, morile de ciment. CONTEMP. 1950, nr. 180, 2/1. Banda rulantă poartă pietrișul alb, mărunt, mergînd pieziș spre morile brute. ib. O moară de pămînt macină argila, o face făinoasă. ib. 1955, nr. 481, 3/3. Am văzut cum se montează o moară de ciment. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4 838. 3. (Învechit; de obicei urmat de determinări care indică felul) Fabrică (în care materia primă era mărunțită, zdrobită, frămîntată). Moara făcătoare de hîrtie (a. 1643). BV I, 132, cf. KLEIN, D. 381, LB. Într-aceea Moise Șecheli și Beeteș-Bașa au venit la Brașov cu 10 000 de ostași și tăbărîndu-se la moara cea de hîrtie, s-au închis și el cu carele ce avea. ȘINCAI, HR. II, 300/33. Cercetînd, a găsit cu adevărat acea moară de tabac înființată – lucrînd și tabac din tutun din acest pămînt (a. 1847). DOC. EC., 934. Iobăgițele trebuie să dea trențe (zdramțe, cîrpe, rîze, petece) pentru morile de papir. BARIȚIU, P. A. I, 477. Edițiile lui Aldo erau . . . tipărite cu litere de o frumusețe neîntrecută, pe hîrtia fabricată de excelentele mori de la Fabriano. OȚETEA, R. 232, cf. ALRM SN I h 344/2. 4. (Regional) Nume dat la diferite mașini de lucru: a) Batoză (Bîrsana-Sighetul Marmației). ALR SN I h 83/353. b) (Adesea urmat de determinările „de firez”, „de ferăstrău”, „de scînduri”) Joagăr. Cf. KLEIN, D. 381, LB, ALR I 1850/118, 156, 215, 217, 223, 259, 266, 268, ALR II 6 423/105, 6 428/219. c) (Adesea urmat de determinarea „de vînturat”) Vînturătoare (de semințe), Cf. ALR SN I h 89. d) (Urmat de determinările „de vînturat”, „de ales”) Trior. ALR SN I h 89. e) (Urmat de determinarea „de zmicurat cucuruzul”) Mașină de bătut porumbul (Glimboca-Caransebeș). ALR II 5 163/27. 5. (Regional) Stomac (la om și la animale), V. r î ș n i t ă. Cf. ALRM I/I H 66, ALR I 1006/94, 186, 831, 835, ALRM SN I h 246/833, A II 7, 8, 12, III 9, 16, 18. 6. (Argotic) Ceasornic. Moara poate să fie nasoaíă, adică „ceas ordinar”, albă „ceas de argint” și roșie „ceas de aur”. GR. S. VII, 119, cf. CADE, IORDAN, L. R. A. 495. 7. Nume dat la mai multe jocuri: a) (Regional, și în construcția de-a moara) Țintar. Cf. ALR II 4 345, com. din ȚEPEȘ-VODĂ CERNAVODĂ. b) (Regional, și în construcția de-a moara) Joc de flăcăi, la priveghi, în care cîțiva flăcăi închipuiesc o moară (1), unul făcînd pe, morarul, iar alții pe clienții care vin la măcinat. Cf. MARIAN, Î. 205, ALR II 4 381/76. c) (Regional, în construcția); Moară cu cartea = joc de copii pentru care se folosesc două cărți așezate astfel încît, atunci cînd sînt lăsate să se închidă, foile uneia se intercalează cu ale celeilalte, producînd un fîșîit. Cf. PAMFILE, J. I, 69. d) (Prin Munt., în construcția) De-a moara stricată = joc de copii nedefinit mai de aproape. Cf. H IV 90. 8) Nume dat la diferite lucruri și obiecte care se învîrtesc: a) (Popular, de obicei urmat de determinări ca „de vînt”, „în vînt”, „de apă”, „pe apă”, „în apă”, „de tuleu”) Morișcă (folosită ca jucărie). ALR II 4 377/36, cf. 4 377/64, 76, 95, 105, 272, 310, 316, 325, 386, 705, 728, 886. b) (Adesea urmat de determinările „de vînt”, „în vlnt”) Zbîrnîitoare (ALR II 4 376/531) de speriat păsările (ALRM SN I h 34). (Transilv.) c) Jucărie făcută dintr-un cărăbuș sau dintr-un alt gîndac, imobilizat cu ajutorul unui ac și lăsat să se zbată din aripi pentru a produce zgomot; morișcă. Moară de bumbari. ALR II 4 367/105, cf. 4 367/235, 279. Face moară (din cărăbuș). ib. 4 367/310, cf. 4 367/325, 346. d) (Regional) Scrînciob (Vălcani-Sînnicolau Mare). ALR II/47. e) (Regional) Vîrtej (în apă) (Mociu-Gherla). ALR I 427/247. 8) Numele unei hori cu ritm vioi, ai cărei pași se fac alternativ, la dreapta și la stînga. Cf. VARONE, J. R. 42. – Pl.: mori și (învechit și regional) moare. – Lat. mola.

DRAC sm. 1 Căpetenia îngerilor răzvrățiți împotriva lui Dumnezeu și cari au fost asvîrliți din cer în fundul iadului, Satana; fie-care din acești îngeri în parte cari poartă încă, în graiul poporului, numele de diavol, demon, tartor, naiba, necuratul, pîrdalnicul, procletul, încornoratul, Scaraoschi, Michiduță, Aghiuță, ducă-se-pe-pustii, ucigă-l-crucea, ucigă-l-toaca, etc. ¶ 2 Foarte des întrebuințat, în graiul comun, în înjurături și jurăminte: să-l ia ~ul; ducă-se ~ului; s’a dus ~ului (și Ⓕ s’a prăpădit), a lăsa ~ului; să mă ia ~ul, dacă... ¶ 3 Ca un fel de interjecție, în exclamamațiuni care arată supărarea, mirarea, încurcătura în care se află cineva, etc.: ce dracu! unde dracu să fie? pe unde dracu a putut să plece? cui dracu să-i treacă prin gînd? cine dracu l-a adus încoace? pe cine dracu să trimit? Tot astfel, spre a arăta neîncrederea, sau spre a tăgădui ceva: pe dracu! ¶ 4 Închipuirea pe care și-o face poporul despre aspectul și firea diavolului se resfrînge în nenumăratele locuțiuni și proverbe pe care le întrebuințează: e negru la față (dracu rîde de porumbe negre și pe el nu se vede) și grozav de urît parcă-i dracul pe uscat, despre un om foarte urît; bărbatul să fie puțintel mai frumos decît dracul; poartă coarne (de aci epitetele de încornoratul, Cornea, etc.) și are coadă (dracul și-a vîrît coada între ei, a stîrnit vrajbă între ei; a trage pe dracu de coadă, a se lupta din răsputeri spre a agonisi ceva; dracul, cînd n’are de lucru, își cîntărește coada; e foarte rău (de aceea, tot ce e rău, afurisit, e al dracului: omul dracului, lucrul dracului, Neamțul dracului, o vreme a dracului; banul e ochiul dracului; nepotul e salba dracului; baba sau femeia e calul dracului; un om rău e numit ~ împelițat, dracul gol); e neastîmpărat, svăpăiat (de aci: un ~ de copil, un ~ de femeie); e deștept, atotștiutor și are multe șiretlicuri la îndemînă ca să-i atragă sau să-i biruească pe oameni; și trebuie deci evitat (dracu știe; mare e Dumnezeu, meșter e ~ul; a vedea pe ~ul, a da de sau peste ~ul, a o păți; a se juca cu ~ul; nu te pune cu ~ul; nu căuta pe ~ul); se ține scaiu de oameni (mai ales de popi și de călugări), spre a-i atrage în cursă, spre a le cîștiga sufletul (nu pot scăpa de el ca de ~ul; se ține după mine ca ~ul după călugăr sau după popă); intră în corpul omului spre a-i face rău, spre a-l înfuria, etc. (e cu draci; e plin de draci; au intrat dracii într’insul; a băga în draci sau în toți dracii); șade departe sau umblă pe locuri depărtate (unde și-a înțărcat ~ul copiii; pe unde și-a spart ~ul opincile; la ~ul în praznic; locuește adesea în baltă (de aci epitetul cel-din-baltă; ~ul șade în baltă și rîde de altul), uneori în spini șade ca dracu în spini sau pe mărăcini; nu-l poate alunga decît crucea sau tămîia (de aci epitetul: ucigă-l crucea; nici pe ~ul să-l vezi, nici cruce să-ți faci; fă-ți crucea mare, că e ~ul bătrîn; a fugi sau a se feri ca ~ul de tămîie); numai femeia îi vine de hac (femeia a îmbătrînit pe ~ul; femeia-l judeca pe ~ul și-l scoate și dator), etc. ¶ 5 Alte locuțiuni: în gură cu Dumnezeu și în inimă cu dracul, sau mănîncă sfinți și scuipă draci, despre cei fățarnici; cere cît ~ul pe tată-său, cere prea mult (pentru un lucru de vînzare; a face pe ~ul în patru, a face tot posibilul, a încerca toate, a se lupta din răsputeri, etc. ¶ 6 🌿 CORNUL-~ULUI – BARBA-POPII; DINTELE-~ULUI 👉 DINTE; MUȘCATA-~ULUI, 👉 MUȘCAT; SCAIUL-~ ULUI; SPINUL ~ULUI 👉 SCAIU; SPATA DRACULUI 👉 SPATA ¶ 7 🐟 DRAC-DE-MARE, pește de mare, ce seamănă cu bibanul a cărui primă aripioară dorsală e înarmată cu ghimpi plini de venin (Trachinus draco) (🖼 1888) [lat. draco].

spin¹ sm [At: PSALT. HUR. 26^r/2 / V: (îrg) ~e sn / Pl: ~i, (îvr) ~uri sn / E: ml spinus] 1 Formație tare și ascuțită care crește pe tulpina, pe ramurile, pe frunzele, pe fructele etc. unor plante, cu rol de apărare Si: ghimpe¹ (1), mărăcine, țeapă, țepușă, (reg) șteap¹. 2 (Îe) A sta (sau a ședea, rar, a aștepta) (ca) pe (niște) ~i A fi foarte neliniștit Si: a sta ca pe ace. 3 (Îae) A nu mai avea răbdare Si: a sta ca pe ace. 4 (Îae) A fi grăbit (să plece). 5 (Îe) A fi (sau a sta) ca un ~ în ochii sau în inima, rar, în coasta cuiva, a fi ~ în ochiul cuiva, a-i fi (cuiva) ceva ~ în ochi A nu (mai) fi pe placul cuiva. 6 (Îae) A constitui o prezență neplăcută pentru cineva. 7 (Îae) A incomoda pe cineva. 8 (Îe) A scoate ~ul din ușă A scăpa de o mare grijă. 9 (Îe) A aduce (cuiva) ~ în coastă A aduce pe cineva care constituie o prezență neplăcută. 10 (Rar; îe) A călca (ca) pe ~i A păși încet și nesigur Si: (rar) a călca (ca) pe mărăcini. 11 (Reg; îe) A-i scoate (cuiva) ~ele (sau un ~) din picior (sau din călcâi) A scăpa (pe cineva) de un necaz. 12 (Reg; îe) A afla ~i în coleșă A căuta nod în papură. 13 (Iht; pan; cu determinări care precizează sensul) Os din sistemul osos al peștilor. 14 (Atm; reg; pan) Șira spinării. 15 (Teh; pan) Tijă metalică, de formă cilindrică sau conică, plină sau tubulară, folosită la îmbinarea a două piese metalice Si: știft. 16 (Reg; pan) Mică țeapă de lemn care a intrat sub piele. 17 (Reg; pan) Țeapă la orz. 18 (Reg; pan) Semn de hotar între terenurile agricole a două sate. 19 (Mun; pan) Crestătură făcută la ureche oilor, pentru a putea fi identificate de posesor. 20 (Pan) Parte componentă a cârligului de pescuit care împiedică ieșirea momelei sau scăparea capturii. 21 (Șîc ~ muscălesc, schin câinesc) Plantă erbacee spinoasă din familia compozitelor, cu tulpina dreaptă, cu frunze lunguiețe, dințate, având lobulii și dinții terminați cu ghimpi puternici, cu flori de culoare roșie purpurie, galbenă sau albă, dispuse în capitule Si: (reg) cătină, crăpușnic, păducherniță, pălămidă, porumbel, scai¹, scai roșu, scai voinicesc, scaiete, unghia-ursului (Carduus acanthoides). 22 (Bot; reg) Ciulin (Carduus nutans). 23 (Bot; reg) Scaiete (Carduus kerneri). 24 (Bot; reg; șîc ~ele dracului, ~ul vântului, schin otrăvitor, ~ alb, ~ de mucedă, ~ul sfintei Marii) Scai¹ (Eryngium campestre). 25 (Bot; pop; șîc ~ muscănesc, ~ mocănesc, ~ alb, ~ de holeră, ~ul holerei) Holeră (Xanthium spinosum). 26 (Bot; reg; șîc ~ albastru) Tătarnică (Echinops vitro). 27 (Bot; îvr) Crăpușnic (Cirsium palustre). 28 (Bot; reg; lpl) Scai¹ (Cirsium vulgare). 29 (Bot; Ban) Limba-boului (Agave americana). 30 (Bot; reg; șîc ~ alb) Păducel (Crategus monogyna). 31 (Bot; Trs; Mar) Măceș (Rosa canina). 32 (Bot; reg; șîc ~ scorumbar, ~ul cerbului, ~ negru) Porumbar¹ (Prunus spinosa) 33 (Bot; Mun) Plătică² (Gleditschia triacanthos). 34 (Bot; pop; îc) ~-alb, ~ul-cerbului Verigariu (Rhamnus cathartica). 35 (Bot; pop; îc) ~ul-vântului (sau -albastru, -vânăt, -de-mucedă) Scai vânăt (Eryngium planum). 36 (Bot; reg; îc) ~-măgăresc (sau schin-alb, -de-buboaie) Scai (Onopordon acanthium). 37 (Bot; reg; îc) ~-de-agreș Agriș (Ribes grossularia). 38 (Bot; reg; îc) ~ul-voinicului, ~-voinicesc Varga ciobanului (Dipsacus silvester). 39 (Bot; reg; îc) ~u-câinelui Anghinare (Cynara scolymus). 40 (Bot; reg; îc) ~ul-cerbului Turtă (Carlina acaulis). 41 (Bot; reg; îc) ~ul-șoarecelui Ghimpe (Ruscus aculeatus). 42 (Bot; reg; îc) ~ul-asinului (sau -lui-Cristos) Păliur (Paliurus spina – Cristi) 43 (Bot; reg; îc) ~ul-tălpii-ursului Talpa-ursului (Acanthus longifolius). 44 (Bot; rar; îc) ~ul-Mariei (sau -sfintei-Mării) Armurariu (Sylibum marianum). 45 (Bot; rar; îc) ~-înverșunat Crăpușnic (Cirsium bovjarti). 46 (Pop; pex) Târn¹. 47 (Trs; pex) Grapă de spini. 48 (Bot; lpl) Urzicuță (Verbena hybrida). 49 (Bot; reg) Pin² (Pinus silvestris). 50 (Bot; reg) Jneapăn (Pinus mugo). 51 (Orn; Dob) Cinteză (Fringilla coelebs).

ședea vi [At: PSALT. HUR. 5878 / Pzi: șed, (Mun; Olt) șez, (Trs) șeg, 3 șade, (Mol; Trs) șede; Cj 3 să șadă, (Mun; Olt) să șază / E: ml sedere] 1 (Adesea întărit prin „jos” și, pfm, „în șezut”, „în fund”, „în popou”, „în cur”) A fi așezat, sprijinindu-se pe partea inferioară a bazinului. 2 (Pfm; îe) A ~ (grecește) în inima (cuiva) sau a ~ călare în inima (cuiva) A ști tot ceea ce gândește cineva. 3 (Pfm; îe) A ~ cu curul în cenușă A fi leneș. 4 (Pfm; îe) A ~ (cu curul) în două luntri A evita o opțiune fermă (pentru a nu pierde un profit). 5 (Pfm; îae) A da dovadă de duplicitate. 6 (Pfm; îe) A ~ pe capul (cuiva) A plictisi (pe cineva) cu insistența. 7 (Pfm; îae; șîe a ~ pe urechile (sau pe spinarea) (cuiva)) A fi întreținut. 8 (Pfm; îe) A ~ (ca) pe ghimpi (sau pe spini, pe foc, pe ace, pe sponci) A fi îngrijorat. 9 (Pfm; îae) A fi nerăbdător să plece. 10 (Pfm; îe) A ~ (ca dracu) pe comoară A fi bogat și zgârcit. 11 (Pfm; îe) A ~ pe bani A fi bogat. 12 (Pfm; îe) A ~ pe saltea A trăi fară griji, fiind bogat. 13 (Pfm; îe) A ~ strâmb și a judeca (sau a vorbi) drept A discuta cu franchețe. 14 (Pfm; îae) A recunoaște adevărul. 15 (înv; îe) A ~ asupra (cuiva) A incomoda (pe cineva) cu prezența, cu pretenții exagerate. 16 (Fig. îlv) A ~ călare A călări¹ (4). 17 (D. animale sau păsări) A fi în poziție de repaus. 18 (Pop; îlv) A ~ pe ouă A cloci (1). 19 (Adesea întărit prin „jos”) A lua loc. 20 (înv; îe) A ~în (sau la) scaun A se urca pe tron. 21 (înv; cu determinări nume de animale sau echivalente ale acestora, introduse prin pp „pre” sau, rar, „spre”) A încăleca. 22 (Bis; cu determinări care indică locul) A se plasa într-un anumit loc. 23 (Adesea întărit prin „pe loc”, „locului” etc.) A se opri din mers (așezându-se). 24 (Pex) A poposi. 25 (Reg) A se odihni. 26 (De obicei la imperativ sau îcn; adesea întărit prin „la un loc”, „locului”, „binișor” etc.) A avea astâmpăr. 27 (Urmat de determinări care indică locul, poziția, situația) A rămâne câtva timp într-un anumit loc, poziție, situație. 28 (Pop; îe) A ~ cloșcă (sau moartă, abanos, îvp, molcom, smirna) A sta nemișcat. 29 (Olt; îe) A ~ cu capul pe tipsie A se căi de o faptă reprobabilă. 30 (Olt; îae) A avea o atitudine smerită. 31 (Pop; îe) A ~ cu dinții la stele (sau la soare) A nu avea mânca. 32 (Pop; îe) A ~ în pat (sau în casă) A zăcea. 33 (Reg;cereale; îe) A ~ în picioare (sau drept) A avea paiul vertical. 34 (înv; îlv) A ~ împotrivă A se opune. 35 (Pop; de obicei determinat prin „bine”, „rău” etc.; cu un complement indirect introdus prin pp „cu”) A fi în anumite relații (cu cineva). 36 (Pop; cu un complement de relație introdus prin pp „cu”) A se afla într-o anumită situație în ceea ce privește... 37 (Pop; ccd; de obicei cu determinări modale ca „bine”, „rău”, „frumos” etc.) A i se potrivi (ceva). 38 (Ban; îe) A-i ~ cu greu A fi într-o situație neplăcută. 39 (Pop; îcn; cu determinări modale_ca „frumos”, „bine” etc.) A se cuveni (3). 40 (Pop; îe) ~ rușine Este rușinos să... 41 (Reg; îe) A ~ Ia bedreag A sta la vorbă cu cineva în văzul tuturor. 42 (Pfm; îe) A-i ~ (cuiva ceva) la inimă A fi preocupat de ceva. 43 (Pop; îe) A ~ la (sau în, înv, cu) cinste A avea toată considerația. 44 (Pfm; îe) A ~ la răcoare (sau, arg, la zdup) A fi întemnițat. 45 (Pop; îe) A ~ între două hotare (sau între două scaune) A fi nehotărât. 46 (Pop; îlv) A ~ de față A fi prezent. 47 (D. obiecte) A se afla (depus sau depozitat) într-un anumit loc. 48 (D. vehicule) A staționa. 49 A avea locuința, domiciliul undeva Si: a domicilia, a locui. 50 (Pop; îe) A -laolaltă A trăi în concubinaj. 51 (Cu determinări care indică o circumstanță modală) A petrece un timp oarecare într-o anumită situație, dispoziție sufletească, stare de spirit. 52 (Pfm; îe) A – ca o mireasă A nu lucra nimic. 53 (Pfm; îae; șîe a ~ ca o fată mare) A fi timid. 54 (Pop; îe) A ~ parcă i-a murit mireasa (sau parcă i-a murit vrabia din streașină, parcă nu-i place mirele, parcă i-a căzut iapa din ham) ori a ~ ca găina în lemne A fi supărat. 55 (Pop; îae) A fi tăcut. 56 (Pop; îe) A ~ ca câinele nimănui A fi lipsit de sprijin (moral sau material). 57 (Mol; Buc; îe) A ~ ca dracu-n spini (sau pe mărăcini, în cânepă) A fi într-o situație neplăcută. 58 (Pop; îe) A ~ ca cioara-n par A fi foarte grăbit. 59 (Reg; îe) A ~ lipcă A sta lipit de cineva sau de ceva. 60 (Reg; îe) A ~ în nădejdea (cuiva) A conta pe (cineva). 61 (Pfm; îlv) A ~ (dus) pe (sau Ia) gânduri A se gândi (3). 62 (Pop; îe) A – după (cineva) A aștepta pe cineva. 63 (Pop; d. femei) A rămâne nemăritată. 64 (De obicei cu determinări finale) A-și consacra timpul unei anumite ocupații. 65 (Pop; îlv) A – de (sau la) vorbă (sau, reg, la taifas, înv, la voroavă) A vorbi. 66 (îlv) A ~ la conversație A conversa (2). 67 (Pop; îlv) A ~ la sfat A se sfătui. 68 (Pop; îlv) A ~ la rugăciune A se ruga. 69 (Pop; îlv) A ~ în priveghi A priveghea (mortul). 70 (Înv; îlv) A ~ la judecată (sau la giudeț, la divan sau a ~ spre giudecare) A judeca. 71 (Pop; cu valoare aspectuală) A fî pe punctul de a... 72 (Înv; cu determinări care indică funcția, rangul etc.) A avea calitatea, funcția de... 73 (Cu determinări nume de persoane sau echivalente ale acestora, introduse prin pp „cu”) A se afla împreună (cu cineva). 74 (Cu determinări introduse prin pp „la”, „în”) A participa la... 75 (Adesea întărit prin „degeaba”) A nu avea nici o ocupație. 76 (Pop) A consta în... 77 (Pop) A se reduce la... 78 (Îe) A ~ turcește (sau armenește, grecește) A sta jos cu picioarele încrucișate sub corp, ca orientalii.

CURĂȚA, curăț, vb. I. (Și în forma curăți) I. 1. Tranz. A face (să fie) curat, a face să dispară murdăria de pe ceva, a îndepărta impuritățile, a înlătura ceea ce e dăunător. După ce puse de spălă pe Prîslea și-l curăți, îl îmbrăcă. ISPIRESCU, L. 93. Mogorogea, băiet grijuliu, își curăță ciubotele frumos și le pune la uscat pe vatră. CREANGĂ, A. 105. Îndată am găsit caiete... negreală bună, nimic n-am uitat; întocmai ca bravul soldat care își perie uniforma, freacă bumbii, curăță armele. NEGRUZZI, S. I 7. S.I 7. Eu de-aș ști c-ar mai veni, Drumul i l-aș curăți. ȘEZ. II 82. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de») Se apucă însuși cu mîna lui să le curețe [armele] de rugină. ISPIRESCU, L. 3. Învățătorul este pentru un tînăr aceea ce este și grădinarul pentru pom, sau ca plugarul bun care curăță de mărăcini țarina sa. NEGRUZZI, S. I 8. Hai să ne grăbim Ca să curățim Grădina de schinuri (= spini). ALECSANDRI, T. 655. ◊ Refl. Fig. Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Romîn s-a călăuzit de învățătura lui Lenin și Stalin asupra partidului de tip nou, ca și de măreața experiență istorică a P.C. (b) al U.R.S.S., care a confirmat în repetate rînduri justețea ideii că partidul se întărește curățindu-se de elementele oportuniste, străine și dușmănoase. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 459. ♦ (Cu privire la fructe, legume, ouă) A îndepărta coaja, pielița, găoacea etc. Înfipse un cuțit într-o pară și o curăță cu răbdare minuțioasă. C. PETRESCU, Î. I 9. 2. Refl. A scăpa, a se vindeca de o boală (infecțioasă sau de piele). I s-a curățat fața de eczemă. ♦ Tranz. A înlătura (o boală). Am o gîscă potcovită... Cu gura pahar clătește, Multe boale curățește (Fîntîna). GOROVEI, C. 144. II. Fig. 1. Tranz. A scăpa sau a salva ceva sau pe cineva (de ceva rău). Spune-mi ce voiești... că m-ai curățit de dușmanul meu. SBIERA, P. 87. Aista e un leneș... și-l ducem la spînzurătoare ca să curățim satul de un trîndav. CREANGĂ, P. 330. Sînt alți trîntori de care trebuie curățit stupul. NEGRUZZI, S. I 141. ♦ Refl. A scăpa, a se descotorosi de cineva. Nu te teme împărate... ne curățim noi de el! ISPIRESCU, L. 327. 2. Refl. (În concepția mistico-religioasă; adesea determinat prin «de păcate») A se mîntui, a se purifica. 3. Tranz. (Cu privire la oameni) A omorî, a ucide. Cum trageți un foc, vă curățim. CAMILAR, N. I 238. Mai întîi, mă hotărîsem să te curăț. CARAGIALE, O. I 274. ♦ Refl. (Familiar) A muri, a se prăpădi. Bietul om s-a curățat în cîteva zile. 4. Tranz. (Familiar) A despuia pe cineva de bani sau de alte obiecte; a fura, a șterpeli.De bani pe mine chiar m-a curățit. CONTEMPORANUL, II 731. [Jianu] prinde la boieri De-i curăță de averi. ALECSANDRI, P. P. 159. – Variantă: curăți, curăț și curățesc (ALECSANDRI, T. I. 366, PANN, P. V. I 157, GOROVEI, C. 144) vb. IV.

MÍJLOC s. n. I. 1. (De obicei precedat de prep. „în”, „din”, „prin”, „la”, „pe la”, învechit, „pre”, și urmat de un genitiv) Punct, linie, parte a unui lucru, a unei suprafețe care se găsește la depărtare egală de punctele periferice, de circumferință, de extremități (v. c e n t r u, j u m ă t a t e, m i e z, b u r i c); p. ext. (în opoziție cu m a r g i n e) parte a unui lucru situată la oarecare distanță de fiecare dintre punctele marginale ale acestuia; (în opoziție cu c a p ă t, e x t r e m i t a t e) interval cuprins între două extremități sau între două elemente de același fel. În mijloc de besearecă cîntu tinre. PSALT. HUR. 17^v/21. În mijlocul raiului răsădi Dumnezeu pom de preceput ce iaste bine și rău. MOXA, ap. GCR I, 57/39. Banii. . . să să facă în loc vestit, cum are fi în mijlocul târgului, să vadză toți. PRAV. 76, cf. 230. În mijlocul teatrului. DOSOFTEI, V. S. septembrie 19^r/29. Zveazda. . . slujeaște încă, ca să stea pururea în mijlocul discosului cinstita pîine (a. 1680-1700). GCR I, 244/24. Din iezăr cură apă prin mizlocul orașului. N. COSTIN, ap. IORGA, L. I, 94. După ce au aflat Brîncovanul pe Bălâceanul mort în război, trimisu-i-au capul la București, de l-au pus într-un prepeleac în mijlocul ogrâdzîi lui. NECULCE, L. 105. La mijlocul moșiei Brăndușăni au intrat Chirileștii (a. 1759). BUL. COM. IST. IV, 201. Merse în mijlocul bisericii și. . . se înturnă spre norod. NEGRUZZI, S. I, 149. Luni pe la amiazi, pe cina eram m ulița mare, in mijlocul tîrgului, îmi iese înainte un impiegat cu guler roșu. GHICA, S. 244. Trîntește baba în mijlocul casei și-o frămîntă cu picioarele. CREANGĂ, P. 13. Harap Alb. . . cînd îl croiește o dată cu sabia pe la mijlocul gîtului, îi și zboară capul. id. ib. 226. Văzu că se află în mijlocul unei odăi mari. CARAGIALE, O. II, 262. Acel vas. . . se află pe o masă în mijlocul unei bisericuțe. ISPIRESCU, L. 29. Vulturul de pe monumentul independenții ridicat. . . în mijlocul orașului Calafat. VLAHUȚĂ, R. P. 16. Era o casă albă, veche și simplă, în mijlocul unei curți largi. id. O. A. III, 72. Sării ars în picioare, prin întuneric, drept în mijlocul poieții. HOGAȘ, M. N. 87. Avînd margine sau poale, bolta cerului are și un mijloc sau o inimă, pe sub care. . . se crede că nu-i bine să meargă omul. PAMFILE, CER. 3. În mijlocul drumului picotește cîinele învățătorului. REBREANU, I. 10. Nu apucă însă să ajungă decît pînă la mijlocul uliței. id. R. I, 152. Din mijlocul chiliei îi privea zîmbind bătrînul Mihu. SADOVEANU O. V, 569. Spune-mi un' mi-i îngropa? În ușa altarului, În mijlocu raiului. JARNIK-BÎRSEANU, D. 173, cf. DENSUSIANU, Ț. H. 162, ALR I 965/1, ALR II 6673/47, 235, 362, 6 706/102, 141, 235, 250, 812, 886, 987, A II 6. Să te sălești a fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I, 247. (Determinat de termeni care denumesc spații, întinderi mari, include ideea de zonă foarte înaintată, foarte lăuntrică, cu caracteristici excesive) Apele îngroșară-se și undele pre mijloc de mare. PSALT. 311. Corabiia era în mijlocul măriei. CORABIA, EV. 262. Iară corábiia era pre în mijlocul mării învăluită de valuri. CHEIA ÎN. 31^v/21.au trecut pre mijloc de Marea Roșie ca pre uscat. FL. D. (1680), 69^v/7. Au venit împăratul. . . într-un mijloc de cîmpu pustiiu. NECULCE, L. 226. În mijlocul cîmpiei întinsă ce se perde. . . Culcat pe spate șede voinicul bivolar. ALECSANDRI. POEZII, 368. Cînd mă trezii, eram afară de barieră, în mijlocul cîmpului. BOLINTINEANU, O. 387. În mijloc de codru-ajunse Lîngă teiul nalt și vechi. EMINESCU, O. I, 66, cf. 215. Cînd se pomeni în mijlocul mării, Ileana Simziana se prefăcu că-i pare rău și prinse a certa pe neguțător că o înșelase. ISPIRESCU, L. 25. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului. JARNIK-BÎRSEANU, D. L-am cătat vara toată. . . în mijlocul codrului, La porțile dorului. MAT. FOLK. 1050, cf. 74, DENSUSIANU, Ț. H. 97, A II 2, 8. ◊ Mijlocul cerului = a) (învechit) zenit. Zenitu și căruia uneori i se mai dă numirea de mijlocul ceriului. CULIANU, C. 9; b) (regional) miazăzi (1). Cf. ALR I 1236/75, 85. L o c, a d j. De mijloc = situat (sau destinat a fi așezat) în centru sau, p. e x t., în spațiul dintre alte lucruri. Plasa de mijloc [a năvodului]. ANTIPA, P. 461. (Indicînd poziția într-o clasificare, o ierarhie) Birnicii sînt 17214 familii din care 4 082 „dă frunte”, 4 961 „dă mijloc” și 8171 „dă coadă” (a. 1819). DOC. RC. 225. Ține treapta cea de mijloc între sublim și simplu. HELIADE O. II, 37. Locuitorii săi din clasa de mijloc . . . vara se adunau la grâdinele Rreslea, Barbălată. FILIMON, O. I, 175. (Expr.) Drum (sau cale, linie, învechit, hotar) de mijloc = soluție intermediară, atitudine de compromis. Povățuiește pre părinți ca să nu se arate cu atîtă neomenire și asprime către fiii lor . . . ci să cuvine să păzească hotarul cel de mijloc. PANN, E. I, [prefață] 7/4. Cînd îi alb, spun alb și la negru, spun negru . . . ori, ori! Că drum de mijloc nu există. DAVIDOGLU, M. 83. (Regional) Degetul de mijloc = degetul mijlociu, v. m i j l o c i u (I 2). Sâ-m trimeatâ inelu Dzîn zezetu hăl dze milzoc. DENSUSIANU, Ț. H. 160. Gegitu dă meljoc. ALR II/I MN 32, 2 186/310. ◊ Din mijloc = a) l o c. a d j. așezat în centru, în zona centrală; central. După catapeteazma din mijloc era cortul ce să chiamă sf[i]nția sf[i]nților. N. TEST. (1 648), 297^r/2; b) l o c. a d j. (Învechit) în devălmășie. La tovărășie, cheltuiala iaste din mijloc, cum și cîștigul și paguba. PRAVILA (1814), 86/10; c) l o c. a d v. din centru; (în opoziție cu d i n d ă r ă t și d i n a i n t e ) din flanc; p. e x t. în plin. Goniră pre Alexandru . . . și deteră în trîmbițe și în tîmpine și-i loviră unii din dărăpt, unii din mijloc, alții dinainte.ALEXANDRIA 37/11. (E x p r.; învechit) A ridica (sau a scoate) (pe cineva sau ceva) din mijloc = a înlătura, a îndepărta; a exclude (din discuție). Trebuie să se rădice Mihai Vodă den mijloc, ca un amestecător și turburător de prieteșug între domni. N. COSTIN. LET.² I, 494. Pentru cutremur, căutînd pe filosofi, vom găsi unii zicînd una și alții alta, scoțînd la aceasta pre D-zeu din mijloc. ANTIM, ap. TDRG. Acest hrisov prin lămurită sa înțălegere, rădică din mijloc toată îndoiala și toată împotriva punere înainte asupra stăpînirei vrăncenilor (a. 1817). URICARIUL, IV, 341/13. ◊ L o c. a d v. La (sau în) mijloc = (aproximativ) în centru, în spațiul care separă două persoane sau două lucruri. R ă s t i g n i r ă . . . și alți doi de încoace și de încolo, e în mijloc I[su]s. CORESI, ap. GCR I, 21/25. Cela ce va ucide pri cela ce va întră la mijloc să-i împartă . . . nu să va certa. PRAV. 116, cf. 91. Cîte 3 alăturea mergînd, craiul la mijloc (a. 1700). GCR I, 334/29. Piața sfintei Troiți. . . are în mijloc un stîlp de marmură. GOLESCU, Î. 25. O frumoasă mînă scapă de pe margine de-altan O mânușă, drept la mijloc, între tigru și-ntre leu. EMINESCU, O. I, 166. În mijloc sta așezată o masă cu șapte talere. CARAGIALE, O. II, 268. Casa n-avea nici o podoabă, dară în mijloc era o masă mare. ISPIRESCU, L. 50. Lăutarii trecură la mijloc. REBREANU, R. I, 220. Își așternu și lui un pat, la mijloc, între tovarășii săi de suferință. MIRONESCU, S. A. 129. Îl crepăm așe cu cuțîtu în jumătate ș-avem un ic de lemn și-l băgăm la ńiljoc. ALR SN I h 222/141. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc, se spune despre cei bețivi. ZANNE, P. IV, 92. Sus copaie, jos copaie, La ńiljoc carne de oaie (Scoica). SADOVEANU, P. C. 12. (E x p r.) A sta (sau a se pune) la mijloc = a se interpune, a sta între două persoane pentru a le împiedica să se încaiere; (învechit și popular) a interveni, a stărui (pentru cineva). Ca să pot isprăvi mai iute, te rog umil pe dumneata, milostivul mieu domn și de bine făcător, să te pui la mijloc . . . ca să stăruie cu trecerea lui crăiască pe lîngă măria sa domnul (a. 1 681). IORGA, S. N. 79. Ș-au stătut banul la mijloc cătră viziriul, de au aședzat să-l puie pre dînsul leșii craiu. NECULCE, L. 59. Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu. CREANGĂ, A. 107. Kir Ianulea și-a ieșit din pepene; s-a repezit cu pumnii-ncleștați s-o pilduiască; dar musafirii s-au pus la mijloc și l-au oprit în piept. CARAGIALE, O. II, 227. Boierii din Țara Românească se puseră la mijloc cu rugăciuni și se făcu pace. ISPIRESCU, ap. CADE. (Învechit) A pune (ceva) la mijloc = a aduce, a oferi în folosința, în fondul comun. Li-au adus toate [prăzile] și li-au pus la mijloc cît au dobîndit. HERODOT (1645), 493. La logodnă au fost pus la mijloc galbini 12000, cine ar strica logodna, acela să peardă acea somă de bani. N. COSTIN, LET². I, 382. Toată averea mea o puiu la mijloc cu voi. GORJAN, H. I, 147/6. (Învechit) A aduce (sau a pune pe cineva sau ceva) la (sau în) mijloc = a aduce în fața, la cunoștința, în discuția unei adunări; a convoca pe cineva într-o adunare. Iară Domnul nostru Isus Hristos, aciiaș aduse la mijloc cugetul lor și grăi lor. CORESI, EV. 61. Nici întrebare ca aciasta la mijloc să puie s-au căzut. CANTEMIR, IST. 153. A filului și a inorogului pomenire la mijloc să fie adus de carii aminte mi-am adus, precum nici la adunare dintei chemați să nu fie fost. id. ib. 159. Să aducem în mijloc pe fericitul David carele zice. . . ANTIM, ap. TDRG. Iată ascultai cuvîntul tău și voi scoate din sfat mîniia și pohta și voi aduce la mijloc înțelepciunea și dragostea. VARLAAM-IOASAF, 9^V/17. Ritorul, pentru ca să dovedească după leage și după dreptate lucrul acela. . . aduce la mijloc vreun cap din pravilă. MOLNAR, RET.102/18. (Învechit) A sta la mijloc = a nu fi hotărît, a sta în cumpănă; a rămîne în suspensie. Acealea ce să feaceră pre tine au fost den farmeci, iară nu dentr-adevăr. Și stînd la mijloc voroava, socoti de chemă pre popii idolilor să facă și ei ceva minune. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 103^v/25. A-și pune capul (sau, rar, gîtul) la mijloc = a garanta (cu viața). Mi-a spus mie cine l-a văzut, că Ion a luat-o, gîtul îmi pun la mijloc. CREANGĂ, A. 56. Despre asta mi-aș pune capul la mijloc. id. P. 170. A fi la mijloc = a) (învechit) a fi prezent într-o adunare, la o consfătuire. Or sta la pace, fiind și alți crai megieși la mijloc să socotească și să judece. NECULCE, L. 248; b) a fi în cauză, în joc. Așadar, a răspuns Făt-Frumos, un om prost, pă cum ai spus măria-ia, ar avea drept să te învinuiască de călcarea făgăduința, iar eu n-am, cînd e la mijloc tot norocul vieții mele. CARAGIALE, O. II, 354; c) se spune pentru a semnala că există un dedesubt al lucrurilor, că desfășurarea faptelor este influențată de un factor suplimentar. Vezi d-ta că-i un „dacă” la mijloc. CONV. LIT. IV, 336. Îți venea parcă să crezi că e vreo șiretenie la mijloc. GANE N. III, 161. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă.CREANGĂ, P. 266. La casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o, c-a mai fost și mila părințească la mijloc, id. ib. 286. Spun unii ș-alții că n-ar fi fost la mijloc puterea ursitoarei, ci că numai vraja dragostii a făcut așa prefaceri minunate. CARAGIALE, O. II, 354. Dăscălița înțelese numaideât că nu poate fi la mijloc lucru curat. REBREANU, I. 262. Era la mijloc o înșelare și o uneltire. SADOVEANU O. XI, 110. Bănuind că e ceva încurcat la mijloc, se duse de-a dreptul la jupîneasa Ralița. CAMIL PETRESCU, O. II, 268. E o confuzie la mijloc. CĂLINESCU, S. 123. Ați trimis după doctor?. . . Crezi că nu e nimic la mijloc, DEMETRIUS, C. 41. Altceva e la mijloc. Ție ți-a plăcut să trăiești comod. BARANGA, I. 154. (Cu parafrazarea expresiei) Bănui că aci la mijloc se joacă vreo drăcovenie. ISPIRESCU, U. 16. Muma zmeului pricepu că aci la mijloc se joacă vreo drăcie, id. L. 19. (Popular) A băga (pe cineva) la mijloc = a înconjura (pe cineva) cu simpatie sau cu afecțiune. Lumea nu-l bagă la mijloc, toți îl ocolesc. JIPESCU, ap. ZANNE, P. IV, 220. ◊ L o c. p r e p. În (sau prin) mijlocul. . . sau (învechit) în mijlocul a . . ., pe mijlocul. . ., în (sau prin pre, întru) mijloc de . . ., la mijloc = (urmat de un pl.) între, printre; (urmat de un nume colectiv) în. În mijloc de mulți lăuda-voiu el. PSALT. HUR. 97^r/11. Atunce stătu Pavelu prin mijlocu de ei și dzise. COD. VOR. 88/27. Tremiseși izvoare în balte, pre mijloc de codri trecu ape. PSALT. 214. Ia socotiți credința ucenicilor lu Hristos și ascultarea ! Că ei în mijloc de lucrure-s fiind, și deaca auziră Hristos zicîndu-le. . . lăsară tot, de mearseră după el. CORESI, EV. 334. [Sămínța] căzu în mijloc de mărăcini. id. ib. 350. Și zice Dumnezeu: fie tărie în mijlocul apelor, să despartă apele de la ape. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/6. În mijlocul celor fărădeleage se numără ca să te ducă pre tine să viețuiești (a. 1642). GCR 1, 102/22. Cînd să va prileji în mijlocul a mulți, de vor fi unii dentrănși mai capete, cumu s-are dzice, ispravnici, atunce la unii ca aceia nu va micșura giudețul certaria aceii greșeale pentru cei mulți. PRAV. 271, cf. 154. Chemă I[su]s un poroboc și-l puse în mijlocul lor (a. 1648).GCR I, 127/8. Văzură pe sv[î]nta în cuptoriu în mijloc de doi îngeri. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21^r/9. Unde sînt doi sau trei adunați întru numele mieu, acolo sînt pre mijlocul lor (a. 1 693). GCR I, 310/7. Iată eu vă trimeț pre voi, ca pre niște oi în mijlocul lupilor (a. 1746). id. ib. II, 38/4. Spînzurat în mijlocul a doi tîlhari. MINEIUL(1 776), 127^r2/10. Se fălesc cei ce se îngrașă în mijlocul societăței făr' de a-i fi de vreun folos. MARCOVICI., C. 18/24, cf. 9/9. Corabia plutea cu mare repejiune prin mijlocul valurilor. DRĂGHICI, R. 24/26. Crede-te în această casă ca în mijlocul unor vechi și intimi amici. BOLINTINEANU, O. 419. Văzînd pe Galben de Soare în mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul. ISPIRESCU, L. 28. D. Sadoveanu, în mijlocul povestirilor sale, are și nuvele veritabile: Păcat boieresc, Haia Sanis etc. IBRĂILEANU, S. L. 58. Herdelea nu s-a plictisit prea rău în mijlocul cărților frumoase. REBREANU R. I, 55. A crescut ca un dușman în mijlocul nostru. C. PETRESCU, C. V. 229. Cît îi de ticăloasă lumea ! . . . – D-apoi n-o cunosc eu? suspină baba. Că doar în mijlocul ei am îmbătrînit l SADOVEANU, O. VII, 320. Din mijlocul. . . sau (învechit) de mijloc de. . . = (urmat de un sg. cu înțeles colectiv) din; (urmat de un pl.) dintre. Deaci dzise voiniciloru se deștingă și se-lu rapă elu din mijlocul loru. COD. VOR. 50/5. Izbăvit-au sufletul mieu de mijloc de schimeni. PSALT109. Vor ieși îngerii de vor aleage răii den mijlocul drepților. CORESI, ap. GCR I, 18/9. Numai iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal. CREANGĂ, P. 194. Harap Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se înfățișează înaintea împăratului, id. ib. 262. Regretíndu-vă foarte mult absența din mijlocul nostru, am avut onoarea să ridicăm primul pahar în sănătatea domniei voastre. CARAGIALE, O. VII, 585. ♦ (Învechit, în opoziție cu m a r g i n e I 2) Teritoriu de centru, zonă de interior. Cîmpul de jos și Bahnița dă jos, ca niște mărginași. . . să să socotească. . . Iar jilțurile dă Sus i Baia, ca niște mijloace ale județului (a. 1819). DOC. EC. 225. 2. Partea corpului omenesc cuprinsă între torace și șolduri; talie, brîu. Era Ioan îmbrăcat cu peri de cămilă și brîu de curea prespre mijlocul lui. N. TEST. (1648), 41^r/20. Legă cu brîul mijlocile lor. BIBLIA (1688), 368²/2. Încingînd vîrtos mijlocul său, întări brațele sale pre lucru (a. 1 694). GCR I, 313/6. Ș-au legat mijlocul cu brîul de o creangă groasă. DRĂGHICI, R. 49/30. Voinic foarte chipos.. . Din mijlocul delicat, Gîndea cineva că vede un alt Narțis. PANN, E. II, 19/7. Gîndeá că mijlocul ei cel dulce s-ar putea odihni cuprins de brațul lui. EMINESCU, N. 74. Atunci, ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn, de fier, peste mijloc. CREANGĂ, P. 88, cf. 98. Era încins cu bete cu mărgele mici. . . învîrtite de cinci ori în jurul mijlocului, peste brîul roșu. CAMIL PETRESCU, O. I, 72. Mijlocul [fetelor]. . . e locul din care tot farmecul pleacă, să li se răspîndească în restul ființei. BOGZA, C. O. 282. S-a mișcat încet, a săltat o mînă și s-a îndoit de mijloc pe spate. PREDA, Î. 159. Murgu-i mic și drumu-i greu, Abia duce trupul meu, Trupul cu păcatele, Mijlocul cu armele. ALECSANDRI, P. P. 17. O fețișoară Cu cosița gălbioară, Cu mijloc de trestioară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 101. ◊ Expr. A apuca (sau a prinde, a cuprinde, a ține etc.) de mijloc = a petrece brațul în jurul taliei cuiva (în semn de afecțiune). E iubitul, care vine De mijloc să te cuprindă. EMINESCU, O. I, 76, cf. id. N. 9. Ai luat-o de mijloc și te uitai la ea așa galeș. CARAGIALE, O. II, 225. Cînd vezi răul lîngă mine – Haide, prinde-mă mai bine De mijloc. COȘBUC, P. I, 238. Unde să stăm? întrebă Titu, cuprinzîndu-i mijlocul. REBREANU, R. I, 245. El de mijloc o ținea, Lîngă peptu-i o strîngea. ALECSANDRI, P. P. 97. A fi moale de mijloc = a fi lingușitor. Cf. ZANNE, P. II, 273. ♦ Șale; crucea șalelor. Nevastă secerătoare, Ce seceri vara la soare Și mijlocu nu te doare? JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. Hai, Ioane, de fă focul! Nu pot. Mă doare mijlocul. ANT. LIT. POP. I, 216, cf. ALRM II/I h 120. ♦ Durere de șale. Cf. LB. Și io-s secerător, De mijloc numai nu mor. JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. P. a n a l. Parte a corpului albinei situată între torace și abdomen (unde corpul pare a fi sugrumat). Cf.CHEST. VI 65/17, 20. ♦ (Regional) Tulpina unei plante. Vro doi meri Și vro doi peri, Din stupină stupinași, Din mijloace depărtași, La vírfuri apropiași. BIBICESCU, P. P. 253. [Scaiete] rădăcina ți-oi secui, Mijlocul ți-oi mijloci, Vîrful ți-oi vîrfui. DENSUSIANU, Ț. H. 282. 3. (Regional) Nume dat anumitor părți ale unor obiecte, situate sau destinate a fi situate în partea (aproximativ) centrală a obiectului respectiv sau care reprezintă corpul principal al acestuia: a) mijlocar (I 4). Cf. CADE; b) (la pl., în forma mijloace) cruce de lemn care desparte fereastra în mai multe cîmpuri ; răscruci, (regional) mijlocar (I 6). Cf. CHEST. II 177/91; c) (la pl., în forma mijloace) broderie, dantelă sau orice alt lucru de mînă care unește două bucăți de țesătură (măi ales la fețele de masă); (regional) mijlocar (I 7). Prostirile. . . fiind late se compun din mai multe foi, cusute de-a lungul sau legate prin împletituri numite mijloace sau mijlocuțe. PAMFILE, I. C. 284, cf. ALR II 5 780/791; d) plasa din mijloc a năvodului cu trei plase. Cf. ANTIPA, P. 461; e) (urmat de determinări) calota pălăriei. Cf. ALR II 3 279/325; f) parte a cobzei nedefinită mai de aproape, probabil bîrdan. Cf. H XII 176. ♦ Partea interioară, lemnoasă a unui fruct, în care stau sîmburii; cocean. Mijlocu mărului. ALR I 890/214, cf. 890/576, 764, 842, 887, 926, 990. 4. (Învechit și popular, în opoziție cu m a r g i n e I 5, a r i p ă) Corp central al unei formații de luptă; (învechit) temei. Tabăra. . . la mijloc era mai cu puțini oameni decît la perși. HERODOT (1645), 347. Așezarea oștilor în „rînduiala bătăliei” era astfel: pedestrimea . . . la mijloc (centru); la cornul din dreapta sau aripa dreaptă se așezau călărașii. BĂLCESCU, M. V. 618. Bate tu marginile, Că eu bat mijloacele, Care-a scăpa de la mine Să nu scape de la tine. ALECSANDRI, R. P. 126. 5. (Învechit, calc după fr. milieu) Mediu¹ (înconjurător), ambianță. Plăcerea noastră . . . pentru producerile literare ale d-rei Cugler și ale d-lui Șerbănescu va fi cu atît mai ușor de explicat, cu cît ne vom aminti mai mult mijlocul literar în care le aflăm. MAIORESCU, CR. I, 300. Spiritele ce nu sînt accesibile . . . senzațiunilor ce deșteaptă în noi mijlocul înconjurător. MACEDONSKI, O. IV, 103. Pîn-acum am vorbit despre înrîurirea mijlocului social asupra creațiunei literare și de stabilirea legăturei între mijlocul natural și social. GHEREA, ST. CR. I, 38, cf. 36, II, 70. Din mijlocul social al lui Tudorache, al țigănașilor, al slugilor . . . voia mama să mă scoată. MILLE, V. P. 162. 6. (În opoziție cu început, sfîrșit) Moment situat (aproximativ) la aceeași depărtare de începutul și sfîrșitul unei unități de timp, al unei acțiuni sau al unui fenomen care se desfășoară în timp. Începutul iernii va fi cu grindină, mijlocul cald. CALENDARIU (1 814), 64/8. Un străin. . . a călătorit prin părțile noastre pe la mijlocul secolului al XVII-lea. CANDREA, F. 139. Băură ce mai era de băut și mîncară ce mai era de mîncat, neuiúnd să caute după aceea mai cătră mijlocul mesei alte hartane și alte căni, pentru oamenii lor, care așteptau . . . la căruțe. SADOVEANU, O. XI, 36. Cînd la mijloc de cale. . . S-a iscat un vînt. SEVASTOS, N. 136. Mńișlocu postului. ALR II 2 850/325. ◊ L o c. p r e p. În mijlocul sau (învechit) în mijloc de = în timpul, în cursul; (cu nuanță intensivă) în plină desfășurare, în toiul. . . În mijloc de bănat, învie-mă-veri. PSALT. HUR. 117^r/16, cf. 64^r/2. Îmi făgăduiam . . . zile seninoase și liniștite în mijlocul chinurilor vieții. MARCOVICI, C. 15/7. În mijlocul zburdăciunei tinereței ferbăntate. . . De adevărul acesta fii lovit și zi și noapte. CONACHI, P. 289. După o ocară așa de mare care mi s-au făcut, adecă de a mi se opri pașaportul în mijlocul drumului. . . ce-mi mai rămîne mie de nădăjduit ? KOGĂLNICEANU, S. 190. Moș Nichifor era și geambaș de cai și cînd îi venea la socoteală, făcea schimb ori vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. Avea amnezii lacunare, uitînd dintr-o dată în mijlocul vorbirii ideile. CĂLINESCU, S. 236. Ne aflăm în mijlocul iernii. STANCU, D. 307. În mijlocul hohotelor, Ilie o luă încet spre ușă. PREDA, D. 122. ◊ E x p r. A trece (sau a fi, rar, a face) la (sau, învechit, în) mijloc, se spune pentru a insista asupra ideii de interval, de răstimp intervenit între două date de referință. Nu multă vreamea în mijloc fu. CORESI, EV. 58. De la așezămîntul romanilor în Dachia pănă la acest Aorelian a trecut la mijloc 167 de ani. CANTEMIR, ap. HEM 1 998. Într-o vreme . . ., sînt mulți ani trecuți la mizloc, o rudenie a bâtrînilor noștri, anume Enache Bîrzu, aflîndu-se la închisoare pentru o blăstâmăție, au mers doi moși ai noștri. . . de l-au scos de la închisoare (a. 1 786). URICARIUL, XIV, 250. Și trecând multă vreme la mijloc . . . ei s-au apucat că vor scrie și niciodată nu contenia ca să scrie (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 204/11. Așa scria unul la altu tot cu poșta, făcînd luni la mijloc pănă lua unu de la altul scrisoarea, ib. 256/10. Fiind acun trei săptămîni la mijloc (a. 1825). URICARIUL, XXV, 120. Au trecut cîteva zile la mijloc fără a le istoris ceva. DRĂGHICI, R. 111/12. Trecură trei ani la mijloc de la despărțirea acestor doi frați. GORJAN, H. I, 2/17. Să-ți vorbesc despre aceasta, trebui timp la mijloc. PANN, E. I, 92/3. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în car ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I, 120. Astăzi, că ai trecut zecimi de ani la mijloc, nu o pot spune fără un pic de înduioșare. GANE, N. III, 28. Nu po ști cît a fi trecut la mijloc, pînă ce am adormit mort. CREANGĂ, A. 16, cf. id. P. 140, 183, 260 305. A trecut după aia o săptămînă la mijloc. CARAGIALE, O. VI, 6. Nu trecu mult timp la mijloc și rămase grea împărăteasa. ISPIRESCU, L. 112. ♦ (Astăzi rar) Veacul (sau vîrsta) de mijloc = evul mediu. O pompă solemnă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc. NEGRUZZI S. I, 36. Clasicismul antic și romantismul din veacul de mijloc. GHEREA, ST. CR. II, 106. Sîntem o societate cu moravurile veacului de mijloc. CAMIL PETRESCU, O. II, 55. ♦ P. e x t. Parte centrală a unei comunicări orale sau scrise Ei! începutul [basmului] nu-i nimica; să vez dumneata mijlocul și sfîrșitul. CARAGIALE, O. II 247. Ți-o trimite, bade, carte Pe de laturi Cu bănaturi, în mijloc Pară de foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 135. 7. (Învechit și popular, în opoziție cu frunte, coadă) Ceea ce are dimensiunea, calitatea valoarea situate între extrema inferioară și cea superioară. Scos-au hîrtii frunte de 4 ugh,i mijlocul de trei ughi și de 2, coada de un ughi. NECULCE, L. 322. ◊ (Adjectival) Om mijloc = om de statură mijlocie. Cf. DR. IX, 429, ALRM II/I h 137. ◊ L o c. a d j. De mijloc = a) nic prea mare, nici prea mic (ca dimensiune); potrivit. Alecsandru Vodă era la stat de mijloc. N. COSTIN, LET. II, 98/4. 8 tingiri de mijloc (a.1 738). IORGA, S. D. XIV, 56. Era. . . la mărirea trupului om de mijloc. MINEIUL (1776), 18^r2/27. Cartoflele. . . cele de mijloc să pun întregi. I. IONESCU, C. 58/26. Nu depășea pe un om de mijloc, nici prin înălțime, nici prin grosime. GALAN, B. I, 35. Fărină de mńijlocu. ALR 1 372/357, cf. 1 372/359, 388; b) nici prea bun nici prea rău; obișnuit, banal; mediocru. Care scaune. . . le îmbracă cu postav roș, nici prei bun, nici prea rău, de mijloc. GHEORGACHI, LET. III, 320/25. Frăgarii mai bine cresc în loc de mijloc și cam arinos, decît în loc gras. ECONOMIA, 210/4. Acel om este un autor de mijloc. HELIADE, O. II, 25. Multe [poezii] prea de mijloc. . . ar fi fost mai bine să rămînă nepublicate. MAIORESCU, CR. I, 322. Muntenii, rîdea sfinția sa, sînt ori așa ca noi, cu bucurie și cu cîntece. . ., ori dușmani căpcăuni. . . la noi nu sînt oameni de mijloc. SADOVEANU, O. X, 587. (Învechit, în construcții negative cu valoare de superlativ) Nădăjduind și alte vrednice cărți a se tipări în limba românească, spre literatura aceștei limbi și spre nu de mijloc folos acestui națion (a. 1814). BV III, 102. Limba latinească cea de obște nu de mijloc schimbare au pătimit. MAIOR, IST. 233/28; c) moderat, temperat. Începutul iernii va fi cu grindină . . . iară sfîrșitul de mijloc. CALENDARIU (1814), 64/8, cf. ib. 72/2, LB. ◊ (Adverbial) Mazerea iubește mai mult un pămînt de mijloc de vîrtos. IONESCU, C. 24/14.1. II. 1. (Învechit) Persoană care se pune în serviciul cuiva pentru a stabili o legătură, pentru a obține o favoare, mediator (1); persoană de care se servește cineva pentru atingerea unui scop. Deci găsind Racoț și Matei Vodă mijloc pre acest boiar, ș-au așăzat între dînșii să-i trimiță oști den țara Ungurească și den țara Rumânească și el va fi cap lor de va scoate pre Vasilie Vodă den scaun (începutul sec. XVIII). MAG. IST. I, 299/14. ◊ L o c. prep. Prin (sau cu) mijlocul. . . sau prin mijloc de . . . = prin intermediul. . . , cu concursul. . ., prin intervenția . . . ; pe calea . . . Grăiaște cu noi. . . pren mijloc de îngeri. CORESI, EV. 282. Au făcut pă Dionisie patriearh Țarigradului cu mijlocu domnului Constantin Vodă Brîncoveanu. IST. Ț. R. 56. I-au văzut osînda perind nevinovat de alți domni, însă tot prin mijlocul Ducăi Vodă și cu îndemnarea lui. N. COSTIN, LET. II, 18/3. Au fost isprăvit Șerban logofătul, cu mijlocul Ducăi Vodă, de au fost mărsu un capegi-bașe de au luat pre toți frații lui Șerban și neamul lui din închisoarea lui Grigorie Vodă din Rucurești. NECULCE, L. 51. Au ieșit. . . de la închisoare, din Vama, cu mijlocul hanului. id. ib. 272. Pren mijlocul ev[an]gh[e]liei biruim pre iudei (a. 1703). GCR I, 348/12. Silia cu mijlocul tergimanului și a capichihaelilor să isprăviască să-i ierte împăratul. AXINTE URICARIUL, LET. II, 150/27. Sînteți datori să le știți și să le păziți nu numai voi, ce și bieții creștini prin mijlocul vostru. ANTIM, ap. GCR II, 28/16. Venit-au iarăși Constantin Duca Vodă la scaunul țării Moldovei, luînd domniea cum și cea dintăi cu mijlocul socru-său. MUȘTE, LET. III, 31/14. Zic că i s-ar fi dat otravă prin mijlocul unui dohtor. VĂCĂRESCUL, IST. 259, cf. 248. Dumnezău știe. . . că era să să facă mai bun prin mijlocul ticăloșiilor. DRĂGHICI, R. 54/17. 2. P. g e n e r. Ceea ce servește ca unealtă pentru realizarea unui scop; (de obicei la pl.) posibilități (materiale sau morale) de care dispune cineva într-un anume scop; p. e x t.chin, cale, metodă, procedeu de_a acționa; (învechit) mijlocire (3). M-am îndemnat a scrie o adunare istornică a prea puternicilor împărați otomani, pe scurt alcătuită, arătînd de cînd și cu ce mijloc au luat această stăpînire începerea ei. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Vom arăta mijlocul cu care poate fieștecare să să facă de tot putearnic. MOLNAR, RET. [prefață] 8/23. Trebuia ca să-i găsească un mijloc ca să-l dizbrace de averea lui (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/3. Loghica iaste meșteșug ce învață pre mijlocul de a îndrepta mintea din lipse (a. 1826). GCR II, 253/13. Mijloc de ajutor pentru cei mai de treabă și cu familii grele. GOLESCU, Î. 31. Tipărirea în limba rumânească a unei gazete este negreșit între celelalte un mijloc deosebit a lumina pe fieștecare asupra drepturilor și datoriilor sale. CR (1829), 247¹/23. Toată lumea s-a pătruns de adevărul acesta că singurul mijloc al împărtășirii ideilor este limba patriei. ib. (1 833), 35¹/30. Muzica vedem asemenea că este un mijloc prin care artistul de multe ori mai mult și decît cu vorba poate a ne porni lacrămile. HELIADE, O. II, 38, cf. 10, 95, 168, 208. Gîndește la mijloacele cele mai bune ca să te aperi de nenorocire. MARCOVICI, D. 16/25, cf. id. C. 24/4, 35/18. Te faci drag la orcare Cu mijloace-nțelepțești. PANN, E. II, 127/8. Se îngrijea acum de mijloacele scăpărei amantului ei. ASACHI, S. L. II, 12. Numai acest mijloc au spre a-și redobîndi starea lor cea dintîi. BĂLCESCU, M. V. 393. Hrana obștiei de prin târguri să fie sub cea mai de aproape îngrijire a ocărmuirei spre a nu se mai face un mijloc de îmbogățiri particulare (a. 1848). URICARIUL, X, 10. Am recitit toate băgările de seamă ce faci asupra limbii românești și m-am bucurat văzînd în dumneata mijlocul prin care să ne putem înțelege mai bine cu moldovenii. BOLLIAC, O. 50. O supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa. NEGRUZZI, S. I, 49, cf. 143, 286, 341. Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare. Pricina, nu rezultatul, laude ți-a cîștigat. ALEXANDRESCU, O. I, 72. Pe dată ce dorința care ne-a aprins imaginațiunea se află împlinită, ne liniștim și mai adesea căutăm mijloace ca să ne desfacem de obiectul ce o aprinsese. FILIMON, O. I, 114, cf. 126. Baba are Mijloc de răzbunare. BOLINTINEANU, O. 74. Este un mijloc de a scăpa de această greutate. EMINESCU, N. 53. Să caut vreun mijloc ca să ne căpătuim. ISPIRESCU, L. 162. Cînd chelnerița își bătuse joc de sufletul ei. . . Berta găsise mijloc să zîmbească. ZAMFIRESCU, A. 185. E o fericire pentru compilatorul nostru cînd mijloacele sale de a ști devin mai puține în secolul al XVI-lea. IORGA, L. I, 91. Aș fi regretat toată viața, dacă nu aș fi încercat și acest ultim mijloc. C. PETRESCU, C. V. 337, cf.108, 109. Sînt destule mijloace să vă fac să spuneți adevărul. SAHIA, N. 80. Căutau zadarnic un mijloc ca să-și cîștige pîinea. BART, E. 302. Deasupra patului, într-o nișă, o scară de frînghie – mijloc de salvare în caz de incendiu. id. S. M. 41. Cititorul lui Creangă este mai întîi izbit de mulțimea mijloacelor tipice ale prozei sale. VIANU, A. P. 110, cf. GRAUR, I. L. 29 ◊ (Urmat de determinări care arată natura; uneori concretizat) Mijloacele fotografice excelente înlesnesc răspîndirea copiilor. PETICĂ, O. 407. Accentuarea, oricare i-ar fi natura, nu-i un fapt propriu-zis lingvistic, întrucât nu se exprimă prin mijloace lingvistice (sunete, cuvinte, morfeme). IORDAN, STIL. 18. Momente psihologice care cer o reducere pînă la maximum a mijloacelor de expresie. id. ib. 278. Într-o limbă există uneori mai multe mijloace gramaticale pentru a exprima aceeași categorie logică. GRAUR, I. L. 40. Chiar procedeele inversiunii, ale elipsei sau ale repetiției, care trec uneori drept mijloace stilistice specific poetice, sînt prezente în vorbirea comună. VIANU, M. 147. ◊ L o c. a d v. Prin toate mijloacele sau prin orice mijloc, cu orice (sau orișice) mijloace, (rar) cu tot mijlocul, cu multe feluri de mijloace = pe toate căile; p. e x t. cu orice preț, indiferent cum. Nevoea cu tot mijlocul ca să rădice domn de pămînt.IST. Ț. R. 5. Munciea cei mai mari cu multe feliuri de mijloace să-l oprească pre el și numai oștile cu seraschieariu să trimită. ib. 58. Vreau să scap de tine prin toate mijloacele, chiar de-a fi să mă arunc în mare. ALECSANDRI, T. I, 444. Cu orișice mijloace a face bani voim, în lux și-n desfătare ne place să trăim. BOLINTINEANU, O. 155. Boierii s-au făcut cu atît mai spoliatori. . . cu cît societatea consideră îmbogățirea prin orice mijloc, chiar dezonorant, ca o dovadă de destoinicie și talent. OȚETEA, T. V. 60. ◊ E x p r. (Învechit și regional) A nu fi mijloc (de a . . .) = a nu exista o posibilitate de înfăptuire, de realizare; a fi cu neputință de înfăptuit, a nu fi chip, a nu fi mod. Caută, cum vei ști, a căpăta [bani] de la turci, altminterea nu e mijloc de lucrare. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 454. [Mănăstirea] de lemn s-o facem nu e mijloc, Căci lemnul poate s-ardă de foc. MARIAN, SA. 250. Împărate! nu e mijloc a prinde omul de flori altfel. H IV 59. A nu avea mijloc să. . . = a nu avea posibilitatea, a-i fi imposibil să . . . N-am mijloc să prefac Belele care nu-mi plac. I. VĂCĂRESCUL, P. 251/4. (Învechit) A face toate mijloacele (sau mii de mijloace) = a face tot ce este cu putință, tot ce este posibil. Am făcut mii de mijloace să fug din patria mea. PANN, E. I, 68/3. [Vistieria] au făcut toate mijloacele ca să înduplice pe dumnealui contracciul . . . să plătească banii acestui adaos (a. 1837). DOC. EC. 663. (Cu parafrazarea expresiei) Ca să-i vază înțelepți. . . Părinții. . . mii de mijloace pătimesc și griji nenumărate. PANN, E. IV, 16/19. ♦ Logică, rațiune, temei, motivare (a unui fapt); p. e x t. pretext, (învechit) cale, chip. Va arăta viața împăratului Roamei a lui Marco Avrelie și învățăturile lui carea să cuvin domnilor la cîrma obștii, arătînd de atocma direptatea și mijlocile cu carea va fi domnul întru aleagerea giudecătorilor. N. COSTIN, ap. GCR II, 9/23. Gîndul și gătirea lui Șerban Vodă era să fie el împărat în Țarigrad. Și cu acel mijloc silie să facă pe Cantemir domnu în Moldova. NECULCE, L. 88. Nu aduce mijloc boale mincinoase. ANTIM, ap. ROSETTI-CAZACU, I. L. R. I, 167. Arătăm cele de mai sus mijloace profundei voastre judicăți, deși sîntem convinși că neasemănata voastră înțelepciune poate să invente alte mai avantagioase (a. 1776). UTICARIUL, I, 180. Tu nu poți vedea, sărace, corzile nenumărate A căror armonie ține lucrurile atîrnate Nici a ști cu ce mijloace . . . Au așezat rînduiala crugurilor. CONACHI, P. 259. Să uita . . . la el. . . Dar prea nebăgat în seamă și cu un tainic mijloc. PANN, E. I, 114/18. Se mai adăuga la toți membrii Comisiei și duhul camaraderiei, amintirea vieții și a petrecerilor împreună, peste care nu aveau mijloace destule ca să treacă. CAMIL PETRESCU, O. II, 580. 3. (La pl., urmat de determinări arătînd natura sau scopul) Unelte, instrumente, utilaj. Omul de azi, mai luminat și mai înțelegător, trebuie să-și cultive pămîntul mai bine, cu mijloace tehnice. SADOVEANU, E. 26. Mijloace de muncă (sau de bază) = lucrurile cu ajutorul cărora omul acționează asupra obiectului muncii și îl modifică. Mijloacele de bază se trec în folosința Comerțului Interior. BO (1953), 10. Mijloace de producție = totalitatea obiectelor muncii și a mijloacelor de muncă. Naționalizarea principalelor mijloace de producție a creat un puternic sector socialist în economia națională. CONTEMP. 1 948, nr. 104, 13/1. Mijloace de circulație (sau de locomoție) = vehicule care servesc pentru deplasarea persoanelor sau a obiectelor. 4. (La pl.) Avere, stare, fonduri, resurse materiale (suficiente); spec. (urmat de determinări ca „bănești”, „financiare” etc.) bani; (învechit) mijlocire (4). Mijloacele de monedă ale grecilor de ce merg să împuținează. CR (1829), 4²/3. Multe familii cărora le-au mai rămas ceva mijloace de bani au fugit în ostrovul bălții Ianinii. ib. (1 830), 130²/12. Neavînd mijloace, la școală nu m-a dat. HELIADE, O. II, 110. Avînd lipsă de mijloace trebuincioase spre a susține schitul acesta, au lăsat nesăvîrșit și nefăcut toate ce era de făcut (a. 1856). URICARIUL, IV, 411/1. Pe la anul 1816, Bălcescu, procurîndu-și mijloace bănești din familie, a pornit în streinătate. GHICA, S. 698. Ni se cer mijloace finanțiare. MAIORESCU, D. I, 87, cf. id. CR.I, 273. Această instituție culturală.. . dă avînt învățăturilor științei prin nenumăratele burse ce acordă tinerilor fără mijloace. D. ZAMFIRESCU, Î. 55. Mi-a dat 40 de florini, rugîndu-mă . . . să-i înapoiez banii, fondurile consulatului fiind . . . destinate celor lipsiți cu totul de mijloace. BRĂESCU, A. 201. Bătrînul a avut totuși mijloace de a-și susține familia. CĂLINESCU, E. 158, cf. id. S. 375. Mai am puține zile de trăit, Lucica. Puține mijloace. CAMIL PETRESCU, O. I, 410. - Accentuat și: mijloc. - Pl.: mijloace, mijlocuri și (învechit) mijloci. – Și: (regional) míjluc (ALR II 2940/414, 551, 6496/365), míjlic (A V 26, accentuat și míjlic GLOSAR REG.), míjoc (GR. S. VI, 241, ALR II/I H 43, ib. MN 32, 2186/130, ib. MN 34, 2 194/723, 2 940/130), míljoc (PUȘCARIU, ET. WB., DENSUSÍANU, Ț. H. 43, ALR Il/l MN 17, 6 929/769, ib. MN 32, 2 186/141, 872, ib. MN 34, 2 194/157, A III 5, 6, 12, GL. V. J., GLOSAR REG.), míljuc (ALR II 2 940/95, A V 14, accentuat și miljúc GLOSAR REG.), míljluc (A V 14, accentuat și miljlúc GLOSAR REG.), mílgoș (MAT. DIALECT. I, 181), mínjoc (ALR II 2 940/27, 172), mírjoc (L. COSTIN, GR. BĂN. 138), míșloc (BL I, 112, ALR II/I MN 34, 2 194/325, ib. MN 32, 2 186/334, 574, 987), méljoc (ALR II 2 940/102, 310, A I 13), méljuc (ALRT II 52), mióljoc (A I 26, 31), mióljuc (ib. 21), míójuc (ALR II 2 940/605), móljuc (PHILIPPIDE, P. 141), (învechit) mízloc s. n. - Lat. medius locus.

SCOATE, scot, vb. III. Tranz. I. (În opoziție cu băga; folosit și absolut) 1. A lua ceva dintr-o cantitate mai mare, dintr-un anumit loc sau din locul unde se află. Fiul pașei din Ianina de la piept o floare scoate. COȘBUC, P. I 62. Atunci scoase apă din fîntînă cu o vadră. RETEGANUL, P. IV 48. Începură a scoate din lada babei valuri de pînză. CREANGĂ, P. 14. A doua zi profesorul veni și... scoase din sîn o broșură cartonată cu hîrtie pestriță. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Fig. Scoate-o lume ca din basme În lumini de felinare – Umple noaptea de fantasme Neclintite și bizare. TOPÎRCEANU, B. 70. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. A scoate apă (sau lapte) din piatră (seacă) = a face lucruri neobișnuite, imposibil de realizat, dovedind vrednicie, istețime mare. Spuse zmeul bătrînei numai la ureche ca să nu mai tragă nădejde de oi, că acum fu Stan Bolovan la stînă, care e așa de tare, de scoate apă din piatră. RETEGANUL, P. IV 17. Noi însă, pre limba noastră a strămoșească, zicem unui... om că este romîn dezghețat care scoate lapte dulce din piatră seacă. ISPIRESCU, U. 89. A-și scoate în farfurie = a se servi din mîncare, a lua mîncare, a-și pune în farfurie. Își scotea a doua oară în farfurie. C. PETRESCU, Î. I 95. ◊ Refl. pas. Un puț cu furcă, adică o groapă adîncă de unde se scoate apă cu burduful. ODOBESCU, S. III 16. 2. A extrage dintr-un spațiu sau dintr-un înveliș, pentru a elibera sau a utiliza. Să știi că din bute nu vei ieși pînă ce nu te-a scoate Mandalina mea. RETEGANUL, P. V 72. Îl scoase din sicriu și, cum îl luă în brațe, tăcu. ISPIRESCU, L. 146. Să ieși din raclă cînd te-a scoate bunica din groapă. CREANGĂ, P. 323. ◊ Expr. A scoate castanele din foc (sau din spuză) cu mîna altuia v. castană. ◊ (Complementul indică o armă) Prin pădure nu erau poteci. Stoicea mergea pe de-a-ntregul. Pe unde agurizarii înfrățeau prea strîns și-l încurcau, Stoicea scotea cuțitul. GALACTION, O. I 46. Scoateți spada și jurați. ALECSANDRI, P. II 84. Scoțîndu-și toporul, sta cu dînsul gata în mînă, ca în loc de sabie. DRĂGHICI, R. 65. Turcii rău se mînia, Paloșele toți scotea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. ◊ Expr. A scoate sabia (din teacă) = a începe vrajba, războiul. ♦ A face să iasă trăgînd, depunînd un efort; a da (cu forța) afară. Se puseră la vîrtejuri și scoaseră pe fata cea mare. ISPIRESCU, L. 88. Îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presură cu sare și cu piperi. CREANGĂ, P. 13. ◊ Expr. Ce intră în gura lupului, nu se mai poate scoate = un lucru intrat în stăpînirea altuia greu se mai recapătă. ◊ Refl. reciproc. Să facă un colac de secară Să-l dea la fete-n cămară, Că se bat de-alaltăseară Și se scot de plete-afară. TEODORESCU, P. P. 143. ♦ A desprinde ceva de la locul lui. Atunci Ipate scoate plosca de la oblînc, dă babei vro cîteva gîturi de rachiu și apoi îi mai întinde și o pungă toșcă de bani. CREANGĂ, P. 171. ◊ Expr. A scoate luleaua do la ciubuc = a se enerva, a-și schimba atitudinea (în rău), a-și înăspri purtarea. Mai dăunăzi mă-ntîlnește unul ce-i zic Clevetici, și mă-ntreabă nitam-nisam, de sînt ca dînsul, demagog? Dă, măi, Gogule! i-am răspuns și eu, cată-ți de drum pînă ce nu scot luleaua de la ciubuc. ALECSANDRI, T. I 238. ♦ A elibera dintr-o strînsoare; a degaja. Veniră mai mulți păzitori... de-l scoaseră din glodul unde se nomolise. ISPIRESCU, L. 374. 3. A pune la vedere, a înfățișa, a da la iveală; a expune. Urgisita și zbuciumata lui soție scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur. CREANGĂ, P. 99. Fă-mă cîrpă d-ale mari, La bădița-n buzunari, Să mă scoată-n tîrguri mari. HODOȘ, P. P. 55. ◊ Expr. A scoate la vînzare (sau la mezat, la licitație) = a pune în vînzare (la licitație). Lucrurile au fost scoase la mezat. C. PETRESCU, Î. II 122. A scoate în evidență (sau în relief) = a sublinia, a reliefa, a accentua. A scoate la iveală (sau în vileag, la medean) = a face cunoscut, a da la iveală. Am descoperit noi un secret, după îndeletniciri cărturărești de patruzeci de ani, care, cu ajutorul lor, ne-a îngăduit să scoatem în vileag povestea cea adevărată. SADOVEANU, D. P. 6. 4. (Complementul indică un obiect de îmbrăcăminte, o podoabă etc.) A dezbrăca (sau a descălța), a îndepărta de la sine, a se despodobi. Lăsasem frîul și scosesem mănușile, ca să răsucesc o țigară. SADOVEANU, O. VIII 199. Începu să-și scoată fracul. SAHIA, N. 101. Iute mi-am scos ciubotele din picioare. CREANGĂ, O. A. 44. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic, Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. ◊ Expr. Pe unde scot (scoți etc.) cămașa? = cum aș (ai etc.) putea să ies (să ieși etc.) din încurcătură, cum să mă descurc (să te descurci etc.) sau să scap (să scapi etc.) de belea? E, domnule șef, acu să te vedem pe unde scoatem cămașa! răbufni primarul cu fața strîmbată de îngrijorare. REBREANU, R. I 97. A-și scoate căciula v. căciulă. 5. A trage afară cu forța, a smulge, a extrage. N-are un ochi de loc. I l-a scos cu sulița un călăreț teuton la Cosmin. DELAVRANCEA, A. 55. Aici este la bărbierul unde mi-a scos măseaua nevinovată. CARAGIALE, O. I 225. Dac-aș avea mai multă putere, ți-o spun drept că ți-aș scoate ochii ca la dracul și te-aș frige pe frigare, zise Ivan. CREANGĂ, P. 318. Corb la corb nu-și scoate ochii. ◊ Expr. Prinde orbul, scoate-i ochii, se spune cînd îți scapă cineva și nu-l mai poți trage la răspundere. Pînă să-și dea turcii cu socoteala... Geantă trecuse bariera în fuga calului... Prinde orbul, scoate-i ochii! STANCU, D. 23. Acum prinde orbul, scoate-i ochii, necazu și mînia erau de surda. POPESCU, B. III 151. A scoate (cuiva) sufletul = a necăji, a supăra foarte tare (pe cineva). Mă chinuiește, îmi scoate sufletul cu atîta dragoste. NEGRUZZI, S. I 47. A-și scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune mult suflet, a se extenua. Eu îmi scot sufletul și m-am abrutizat. C. PETRESCU, R. DR. 301. A-i scoate (cuiva) ochii (pentru ceva) = a-i face (cuiva) mustrări grele. M-am săturat pînă-n gît de mucegaiul de babă, că hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A-și scoate ochii unul altuia = a se certa, a se bate. Nu vă scoateți ochii... că ar fi păcat de așa ochișori drăgălași. T. 666. De departe calu-ți bate, de aproape ochii-ți scoate = aparențele sînt uneori înșelătoare. A-și scoate un foc de la inimă v. foc. A scoate mahmurul (din cineva) v. mahmur. A-și scoate sau a scoate altuia (ceva) din gînd v. gînd (4). A scoate (cuiva) și dinții din gură v. dinte. A scoate (cuiva) gărgăunii (din cap) v. gărgăun. A-i scoate cuiva (ceva) pe nas v. nas. ♦ Fig. A obține, a stoarce, a căpăta. Și înainte de a-l da justiției omenești, ea îi scoate cu cleștele mărturisirea. GHEREA, ST. CR. II 260. Să puse ea cu lingușire să scoată vorba de la el. RETEGANUL, P. V 12. Nu putea scoate de la dînsa nici un răspuns. SBIERA, P. 139. 6. (Cu privire la oameni și la animale) A izgoni dintr-un anumit loc, a goni, a alunga; a da afară. Acuma ați vrea să ne scoateți de tot de pe moșia ce ne-a mai rămas. REBREANU, R. II 89. Voi ne-ați scos Din case, goi în ger și-n vînt, Ne-ați scos și morții din mormînt. COȘBUC, P. I 208. Era o beznă... de nu-ți vedeai nici mîna, și ploua și sufla un vînt cît să nu scoți nici cînele afară. RETEGANUL, P. IV 75. ◊ Tranz. fact. Primăvara scotea lumea la soare ca pe șopîrle. CAMIL PETRESCU, U. N. 94. ♦ A face să iasă în calea sau în întîmpinarea cuiva. Pesemne păcatele mi te-au scos înainte, măi Chirică. CREANGĂ, P. 164. Vai de tine Macovei, Cin’ te-a scos în ochii mei. BIBICESCU, P. P. 336. Foaie verde fir de linte... Scoate-mi puica înainte. ȘEZ. III 154. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) în lume = a conduce pe cineva la o petrecere, la un spectacol. 7. A îndepărta pe cineva dintr-o funcție, a da afară, a destitui. Pe mine, zău, tot mișeii din vistierie m-au scos. HASDEU, R. V. 126. O proclamație vestind că el a venit... a scoate din scaun pe Andrei Bathori. BĂLCESCU, O. II 233. ◊ Expr. A scoate la pensie = a face pe cineva să părăsească locul de muncă pentru a deveni pensionar. ♦ A elimina dintr-o serie, un șir, o listă. ◊ Expr. A scoate din circuit = a elimina un aparat sau o instalație dintr-un circuit, întrerupînd legăturile. A scoate (pe cineva) din circulație = a îndepărta (pe cineva) din activitate, a-l sili să stea în rezervă, în umbră. După cît cunosc eu cuprinsul acestor scrisori, ar fi destul una singură ca să-l scoată definitiv din circulație pe Gică. C. PETRESCU, C. V. 338. A scoate corecturile = a îndepărta greșelile indicate în corecturile unui text pregătit pentru tipar. ◊ Refl. pas. Nu știți că s-a scos claca? CAMIL PETRESCU, O. II 541. 8. A face pe cineva să iasă dintr-o anumită stare, a schimba starea cuiva. Dar lelea Sofe îl scoase de pe gînduri. RETEGANUL, P. I 43. Îl piaptănă și-l grijește așa de bine, că peste cîteva zile îl scoate din boală. CREANGĂ, P. 76. Maica din friguri mă scoate Dar din dragoste nu poate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din răbdări (sau din fire, din sărite, din balamale, din țîțîni) = a enerva peste măsură, a face să-și piardă răbdarea. Își dădu seama îndată că numai graiul romînesc l-a scos din țîțîni, fiindcă a venit ca o mustrare peste gîndurile lui răvășite de imputări. REBREANU, P. S. 70. Cînd trecui pe lîngă ea, striga ca scoasă din fire. DELAVRANCEA, O. II 255. Incăpățînarea lui m-a scos din răbdări. CARAGIALE, O. II 199. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite și să mă faci – cîteodată – să-mi ies din răbuș afară. CREANGĂ, P. 152. A scoate (pe cineva) din minte (sau din minți, mai rar din simțiri) = a face (pe cineva) să-și piardă rațiunea, judecata, calmul; a zăpăci (pe cineva). Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162. M-ai scos din simțiri... căci cînd te zăresc... ia așa-mi scapără pe dinaintea ochilor. ALECSANDRI, T. I 200. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. A scoate (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) = a lua viața cuiva, a omorî pe cineva. Cînd mi l-au apucat pe drac cu labele sale, au fost să-l scoată din viață. SBIERA, P. 260. Moarte, moarte, unde ești, în ce parte locuiești? Și ce faci de nu mai vii Să mă scoți dintre cei vii! HODOȘ, P. P. 155. A nu mai scoate (pe cineva) din... = a nu mai înceta de a numi (pe cineva) cu un nume, o poreclă, un calificativ injurios, depreciativ. Cînd a mărturisit a lor săi că vrea să ajungă cîntăreț, artist, ai săi s-au încredințat într-adevăr că e nebun și din nebunul nu l-au mai scos. PAS, Z. I 179. Din satană, din iasmă și din spurcăciune nu-l mai scotea. ISPIRESCU, L. 47. I-a făcut un moral bun, din porc și din măgar nu l-a mai scos, i-a tras vreo două palme și l-a dat pe ușă afară. CARAGIALE, O. I 184. A scoate (cuiva) peri albi = a face cuiva necazuri, a-l îmbătrîni. Duceți-vă de pe capul mieu, că mi-ați scos peri albi de cînd ați venit. CREANGĂ, P. 270. ♦ A face pe cineva să vină (forțat) într-un loc; a convoca (cu forța). Țăranii nu-și întrerupeau munca... Vătavii și feciorii boierești îi scoteau primăvara; vătavii boierești îi scoteau vara. SADOVEANU, O. VII 274. Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la clacă. CREANGĂ, O. A. 37. Dumnezeu zice că a scos pre toate vietățile pămîntului la făcutul cărărilor. ȘEZ. V 127. ♦ (Cu privire la animale de tracțiune) A lua din ham sau din jug, a deshăma, a dejuga. ◊ Expr. A scoate boii (din jug) fără coarne = a termina rău o treabă, a scăpa cu greu dintr-o situație. Ș-a pus el... boii în cîrd cu dracul, dar are să-i scoată fără coarne. CREANGĂ, P. 250. 9. (Despre drumuri) A duce pe călători într-un anumit loc; a conduce. După aceea au mai umblat ei prin pădure cît au umblat și-au dat de-o potecă care i-au scos din pădure. RETEGANUL, P. II 73. Poteca pe care... apucase îl scoase drept la un eleșteu mare. ISPIRESCU, L. 34. O potecuță strîmtă... scotea pînă în vîrful muntelui. GORJAN, H. I 132. ◊ (În contexte figurate) Unde mă va scoate drumul pe care umblu astăzi? GALACTION, O. I 102. ◊ (Subiectul este omul sau animalul care duce pe călător) Vreai să te scot la drumul mare? AGÎRBICEANU, S. P. 20. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mă-n deal o dată Să-mi fac ochișorii roată Să mă uit la lumea toată. ALECSANDRI, P. P. 311. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) la covrigi (rar la boi breji sau la drum de boi) = a ruina (pe cineva). Las’ pe dînșii, că ne scot ei la covrigi. CREANGĂ, A. 154. Aste cărți le rup pe toate Și le-arunc în foc. Pe alții măcar... nu vor scoate La boi breji, precum pe mine. CONTEMPORANUL, II 26. A scoate la lecție v. lecție. A o scoate la capăt v. capăt. 10. A face pe cineva să iasă dintr-o încurcătură, dintr-o situație grea; a scăpa, a salva. Nu știi din ce ananghie mă scoți. DUMITRIU, N. 115. Pină acuma m-am chinuit de l-am crescut și l-am scos din toată nevoia. CREANGĂ, P. 81. Ba, giuncanii nu-ți dau eu, Că mi i-au dat dumnezeu Să mă scoață de la greu. ALECSANDRI, P. P. 99. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din iarnă = a da (cuiva) hrană și adăpost în timpul iernii, a ajuta (pe cineva) să poată ieși din iarnă. Că-mi mor copiii de foame, N-am cu ce-i scoate din iarnă. TEODORESCU, P. P. 289. A scoate pe cineva (cu) obraz curat v. obraz. A scoate (pe cineva) basma curată v. basma. A scoate (pe cineva) din oprele v. opreală. 11. A obține un produs din ceva, a extrage, a fabrica. Și cu cîtă iscusință singură a scoate știe [albina] Dintr-un must plin de otravă cea mai bună doftorie. CONACHI, P. 269. ◊ Refl. pas. Pe urmă să se scoată paie pentru a doua oară. PAMFILE, A. R. 210. 12. A dobîndi, a cîștiga, a obține. Pesemne că s-au dus să-i arate zestrea pe care crede că o s-o scoată de la Hristache. CAMIL PETRESCU, O. II 168. Dacă-i vorba să scot banii de la tine, apoi slabă nădejde. REBREANU, I. 32. Noauă buți de vin o stors Și nice un ban n-o scos. ȘEZ. IV 8. ◊ Expr. A-și scoate pîinea (sau, rar, mămăliga) = a-și cîștiga traiul zilnic, a dobîndi cele necesare traiului. Doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia își puteau scoate mămăliga. CREANGĂ, A. 26. Pe cît poate pîinea-și scoate. PANN, P. V. O 171. Nu poți în orașul acesta să îți scoți nici pînea cea din toate zilele. GORJAN, H. I 114. ♦ A lua înapoi, a recupera. Se împrumutase... cu camete foarte mari și cu făgăduință de a-i lăsa să-și trămită ei oamenii lor în țeară, ca să le scoață datoria. ISPIRESCU, M. V. 4. ◊ Expr. A-și scoate din capete v. cap¹ (I 3). 13. A lua, a ridica (ceva) dintr-un anumit loc. Liceul nu-l mai văzu decît în ziua cînd veni să-și scoată certificatul de patru clase. BASSARABESCU, V. 4. ◊ Expr. (Rar) A scoate voie = a cere permisiune. Mergem noi la mitropolie și-ți scoatem voie. STĂNOIU, C. I. 24. 14. A face pe cineva să obțină o situație mai bună; a promova. Meștere, cînd ai de gînd să mă scoți calfă? ISPIRESCU, L. 369. ◊ Fig. Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos... Ce a scos din voi Apusul cînd nimic nu e de scos? EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A scoate (un) om din cineva = a face pe cineva să devină om de treabă, om cumsecade. Vreau să scot un om din tine. La TDRG. A scoate (pe cineva) mincinos v. mincinos. 15. (Cu complementul «fotografie») A fotografia. El însă umbla să scoată fotografie a bisericii Movileștilor. CĂLINESCU, E. 7. ◊ (Complementul indică persoana fotografiată) Dedesubt, între-amîndouă, poza lui Cănuță, scos la Duschek de la Episcopie. BASSARABESCU, S. N. 16. 16. (Cu privire la cărți, reviste etc.) A face să apară, a tipări, a publica. ◊ Expr. (Învechit) A scoate afară o proclamație = a da o proclamație, a face cunoscut; a promulga. La 23 octomvrie, Mihai scoase afară o proclamație. BĂLCESCU, O. II 233. II. 1. A face să iasă în afară, a da la iveală. În mînia lui, boierul își scoase în afară pieptul. SADOVEANU, O. VII 46. Bărbatul scoase capul pe fereastră să vază ce este. RETEGANUL, P. III 3. Ajungînd zmăoaica la apă, zise rățoiului:... scoate căpșorul din apă și uită-te la mama. ȘEZ. I 229. ◊ (În contexte figurate) Cu cîtă băgare de seamă smulge buruienile ce aveau nenorocul să scoată capul în stratul cu pricina. STĂNOIU, C. I. 124. Luna, scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGĂ, P. 56. ◊ Expr. Fuge de-și scoate ochii = fuge foarte tare; fig. se ferește din răsputeri (de o situație grea, neplăcută etc.). Moș Nichifor fugea de cărăușie de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. Pe care l-a zări nu mai scapă cu viață. De aceea fuge lumea de dînsul de-și scoate ochii. id. ib. 217. ♦ A face să emane, a produce. Țigarea era umedă și tare, nu scotea fum. C. PETRESCU, Î. II 130. Cîmpia scoate aburi; pe umedul pămînt Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vînt. ALECSANDRI, O. 174. ♦ A azvîrli, a arunca, a trimite. Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeți. ALECSANDRI, P. III 291. 2. A rosti, a pronunța, a face să se audă. Din cînd în cînd scot cîte-un guițat. SADOVEANU, O. VIII 177. Tînărul Herdelea nu scosese nici un cuvînt. REBREANU, R. I 173. Scoteam cîte-un suspin adînc. CREANGĂ, A. 124. (Acțiunea este făcută cu ajutorul unui instrument) Scotea, nene, bojogarul de zeu niște țiuituri din naiul lui de zgîria și sfredelea auzul. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Fig. Crivățul pătrunde, scoțînd note-ngrozitoare. ALECSANDRI, P. III 18. ◊ Expr. A scoate (cuiva) nume (rău) sau veste, vorbe v. nume. ♦ A formula, a spune, a zice. Atunci căzură în genunche și scoaseră niște rugăminți fierbinți. ISPIRESCU, L. 99. 3. A născoci, a inventa. Cei mai pricopsiți dintre dînșii i-au scos și cîntec. ISPIRESCU, U. 81. Poporul a scos pe socoteala lui o mulțime de anecdote. ȘEZ. I 214. ♦ (Învechit) A institui. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii sta în Adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 4. (Despre păsări cu complementul «pui») A cloci și a face să iasă pui din ouă. Pajura... pe fiecare an scoate 12 pui, și nici de unu n-are parte, căci, cînd se duce după mîncare, vine un balaur și-i mînîncă. ȘEZ. II 206. Și să nu scoți pui în coji de alun La margini de drum. TEODORESCU, P. P. 454. ◊ (În contexte figurate) Multe nopți am văzut în zilele mele, dar ca asta mai puține – a făcut oftînd. Atîtea stele sînt, de parcă au scos pui cele care erau pînă acum. VORNIC, O. 147. Clocești și scoți pui de tirani. CONACHI, P. 302. ♦ (Rar) A naște. O! biată mamă, tare a țipat înainte să mă scoață. DELAVRANCEA, O. II 45. 5. (Despre plante) A face să răsară, a lăsa să crească. Iarba zbucnește din adîncuri, scoțînd colți verzi. STANCU, D. 21. Popușoiul a îmbătrînit de-o palmă și a scos spic. SADOVEANU, la TDRG. Nici mărăcinele struguri scoate, nici scaietele smochine. – Prez. ind. și: scoț (TEODORESCU, P. P. 328, ALECSANDRI, P. P. 344).

MITITÉL, -EÁ, -ÍCĂ adj., subst. Diminutiv al lui m i c; micuț, (popular) micșorel, micuțel, (regional) michiț. I. (Indică dimensiunea) 1. Adj. Cf. m i c (I 1). Limba mitiutelu mădulariu iaste și foarrte se laudă. COD. VOR. 124/8. Avea și psăltire mititea la sine. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 99^v/24, cf. ANON. CAR. În toți anii, primăvara, iese un feliu de muscă mitiutică ca-n feliul mușiții pestrițe. IST. Ț. R. 63. Acista cărticică mitiutică, ce să chiiamă Esopiia (a. 1 798). CAT. MAN. I, 149, cf. 340, LB. Știa să facă niște hapuri mitiutele. GORJAN, H. IV, 43/12, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., BARCIANU, V., COSTINESCU, LM. Tînărul gonea, cu o săgețea Pintr-un făgețel, sobol mititel. BUDAI-DELEANU, Ț. 306. Vezi tu colo pe cineva ghemuit jos și mititel? CREANGĂ, P. 51. Mititel, mititel, mai lungă-i coada decît el (Acul), PASCU, C. ,48. Mîțîțăl și colorat țîțiește nencetat (Sticletele). id. ib. 180. Tudorică mititel, Cu buricu după el (Acul cu ața). SADOVEANU, P. C. 7. Mititel și strîmb, aleargă pe cîmp (Secera). SBIERA, P. 320. ◊ (Glumeț) A luat un ciocănaș mult mititel, de 12 ocă de fier, și-a dat cioc ! boc! POP., ap. GCR II, 334. ◊ (În poezia populară, reluînd pe „mic” sau determinînd un diminutiv, sugerează ideea de superlativ) Numai atunci-am lunecat Cînd pe-o mreană am călcat, Mreanâ mică, mitutea. ȘEZ. IV, 220. Șapte fete pe-un purcel Și purcelu-i mîțîțăl. ib. VIII, 119, cf.III, 71, PAMFILE, J. I, 127, PĂCALĂ, M. R. 127. Porumbel cu porumbele, Negrișoare, mititele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 59. Dunărea că mi-o trecea Pe-o luntriță mitutea. RETEGANUL, TR. 36. Păserică mititea, Dacă vii din țara mea, Vreau să scriu o cărticea. HODOȘ. P. P. 145. Periuțî di seli mîțîțăli. ALR II/I MN 149, 3 932/386. Expr. ◊ A se face mititel = a se strînge, a se chirci (pentru a nu fi văzut), a se piti, a se tupila; p. e x t. a lua o atitudine modestă, umilă. Ciobanul se făcuse mititel lîngă un mărăcine înflori., ISPIRESCU, L. 247. Todiriță . . . s-a făcut mititel într-un ungher, cu ochii măriți de spaimă. SADOVEANU, O. VIII, 257. ◊ (Substantivat) Mititica, vai de ie, Șede pre un vîrf de nuie (Aluna), GCR II, 369. Mititeaua umple argeaua (Albina). GOROVEI, C. 9, cf. 207. 2. Adj. Cf. m i c (I 2). Satul-părea mititel, să-l cuprinzi tot într-un pumn. REBREANU, I. 50. Un sat mai mitutel MAT. FOLK. 444, cf. ȘEZ. XII, ,36. 3. Adj. Cf. m i c (I 3). O mititea cășuță făcîndu-și, cît numai ce-ncăpea cu trupul. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 99^v/16, cf. 173^v/1. Aș vrea să am o casă tăcută, mitutică, în valea mea natală ce unduia în flori. EMINESCU, O. I, 6. Un fel de covățea mititică de piatră. ISPIRESCU, L. 280. Jos pe coasta dealului, în marginea satului, Este-o casă mititea, F (1884), 8. Ei bea și chiotea, Dintr-o ploscă mitutea. POMPILIU, B. 68. Du-te dor cu carele, N-aștepta căruțele; Căruțele-s mititele Și nu-ncapi, dorule-n ele! JARNIK-BÎRSEANU, D. 90. în cia vali vălicicî Esti-o casî mititicî. MAT. FOLK. 1436. Am o casă mititică Fără nici o borticică (Oul), GOROVEI, C. 267. ◊ (Glumeț) Șî di-o ploscî sî gătești: O plosk'ițî mititea, Di ŝinŝ vedri ș-o oca S-o atîrn la șaua mea. DIACONU, VR. 166. Dară Ghiță ce-mi făcea? . . . Mîna-n disagi c-o băga, O ploschiță că scotea, O ploschiță mitutea De-o vadră și cinci oca. MAT. FOLK. I72,, cf. ANT. LIT. POP., I, 476. ♦ (Substantivat, f., argotic, în forma mititică) Carceră; închisoare. Vrei să-mi plătești după ce abia ai ieșit de la mititică? BARBU, Ș. N. 9. 4. S. m. Cîrnăcior fără piele făcut din carne de vacă tocată, condimentată, care se frige pe grătar; mic (I 4). Stînd în ușa birtului, la grătar, și bătînd din clește, ca să tragă luarea aminte a trecătorilor asupra mirosului de fleică și de mititei, el privea mereu înainte. SLAVICI, N. I, 250. Mititeii – celălalt fel de bucate – îi merg drept la inimă, Îl minunează gustul și făptura lor de cîrnați fără piele. SP. POPESCU, M. G. 86. Bem o halbă de bere și mîncăm o pereche de mititei. REBREANU, N. 7. Ne plăcea să mîncăm mititei la birt. BRĂESCU, A. 178. Fum de mititei, de mirodenii, KLOPȘTOCK, F. 223. Pe la răspîntiile podurilor celor întortocheate au răsărit umbrare mari de frunze și de trestie, cu butoaie cu must. . ., cu gustări, cu mititei și pastramă. CAMIL PETRESCU, O. I, 401. Ai mîncat pe talere de lemn mititei. PAS, Z. I, 311. Ărș. . ., ărș. .. ărș . . ., striga un ins cu halat alb, izbind cu cleștele în grătarul pe care sfîrîiau mititeii. PREDA, R. 88. 5. Adj. Cf. m i c (I 5). Daniel Scavinschi cel mititel la statură, Pre care-a plăcut naturii a-l lucra-n miniatură. SCAVINSKI, ap. NEGRUZZI, S. I, 206. Nu te supăra. . . credeam că fiind mititică. . . – Mititică? (Se înalță pe vîrful picioarelor) Te poftesc. . . ALECSANDRI, T. I, 152. Un mititel gnom se furișează sub coatele maestrului. CARAGIALE, O. III, 69. Mititel, cu părul gălbui. . . se uită cînd la unul cînd la altul. REBREANU, I. 14. Era o femeie mititică și iute. SADOVEANU, O. III, 442. Mititică ești de stat Și dulce la sărutat. TEODORESCU, P. P. 312. Lelea mică, mititică, Deac-o pui la sac, ridică. JARNIK-BÎRSEANU, D. 435. O ceată mare de tătari. . . călări pe niște cai mititei, sprinteni, vînjoși. MARIAN, T. 262, cf. BUD, P. P. 61. Lelea-naltă sprincenatâ Dă gurița peste poartă; Da lelița mitite Se-ntinde și n-ajunge. ȘEZ. VIII, 58. Acela mai mîțîțel Îi îmbrăcat în cojocel Din ciricizăci de piei de miel. ib. xx, 8, cf. ALRM I/I h 95, ALR II/I h 79, 81, ALR SN I h 113. Am un om mititel, Face gardul frumușel (Acul). ȘEZ. I, 23. ◊ (Întărit prin repetiție) Voinicul . . . s-a dat peste cap și s-a făcut un moșuc mititel, mititel, dară bătrîn, bătrîn. SBIERA, P. 78. ◊ (Substantivat; peiorativ, sugerînd dimensiunea morală, intelectuală) Deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine. . . lustruindu-se pe el. EMINESCU, O. I, 134. 6. Adj. Cf. m i c (I 6). Pînă și mitutelul Gialeș, un pîrîuț aproape indivizibil, exista deja sub actualul său nume Sălaș. HASDEU, I. c. i, 288. Pe o stîncă neagră, într-un vechi castel, Unde cură-n poale un rîu mititel, Plînge și suspină tînăra domniță. BOLINTINEANU, O. 33. Sâbărelul mititel S-a-ncuibat dragostea-n el. ZANNE, P.VIi, 294. 7. Adj. Cf. m i c (I 7) Potecea mitutea. MAT. FOLK. 162. II. Adj. Cf. m i c (I 7). Mihail. . . era cocon mitiutel, deci era Teodora de tocmia toate în împărățiia fiiu-său. MOXA, 386/33. Vădzu în vis pre H[risto]s stînd pre preastol ca un prunc mitiutel. VARLAAM, C. 134. Selim. . . atunci era mititel, VĂCĂRESCU, IST. 285. Fiind încă mititei la vîrstă (a. 1 794). BV II, 363. La mari, mici, bătrîni, fămei, Și la prunci mititei Mii de greșeli le găsesc. MUMULEANU, ap. GCR II, 250/30, cf. NEGRUZZI, S. I, 88. Maică, măiculița mea. . . De cînd am fost mititea Nu m-a mai durut așa. MARIAN, SA. 121, cf. id. S. R. I, 16. Mîna sluga cea mai mare Să dea la boi de mîncare . .. Mîna sluga mititea, Boilor fîn să le dea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 515. Cînd eram eu mitutel, Nu mă-n- vățai plugărel. RETEGANUL, TR. 32. Tudor din gură grăia: . . . Proastă minte d-am avut, Mititel m-am însurat. ȘEZ. III, 213. Eu, maică, te-aș mărita, Dar ești, maică, mitutea Și mă vait că te-i strica. MAT. FOLK. 492. Acela-i mîțîțăl în leagăn. ALR II 3 229/369, cf. A IX 4. Doi în car, Doi sub car, Doi pe chinga carului, Iar Marița și Gahița Și Matei Și Doroftei Stau la foc că-s mititei, se zice, în glumă, despre cei care au copii mulți. ZANNE, P. II, 72. Am un băiat mîțițel; Cîte mai face Și gura nu-i mai tace (Ceasul), GOROVEI, C. 70. ◊ (Despre plante) Vie mititică și nu-i dată pe rod. ALR II 6 120/605. ♦ (Substantivat) Copil. Tînăra mamă copilașu-și ține-n poală. . . Mititelul încetase să mai țipe. VLAHUȚĂ, P. 61. Toma . . . desfăcu în fața ochilor celui mititel jucăriile aduse de la oraș. V. ROM. februarie 1 952, 106. ◊ E x p r. De mititel =de copil, din fragedă vîrstă; de mic, de micuț. De mitiutel arătă cum va fi. VARLAAM, C. 386. De mititea era dată la mănăstire. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 114^v/9. Toți de mititei iubesc Lucruri care nu-i cinstesc. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/28. Ce treabă are el Cu banii mei pentru care m-am trudit de mititel? PANN, P. V. III, 85/22. L-am slujit de mititel Și sămbria m[i]-i la el. POMPiLIU, ap. GCR II, 292; b) de tînăr. N-avea Tudor ce lucra Dă mititel să-nsura. ȘEZ. III, 212. ♦ (Substantivat) Apelativ afectuos pentru a vorbi cu sau despre un copil sau, p. e x t. (adesea ironic), despre o ființă tînără, naivă. Ah!l sînt lepădați de nemilostiva lor mamă, mititeii. KOTZEBUE, IU. 24^r/15. Fata mamii Șchiopetează mititica! Că a călcat-o pisica ! PANN, P. V. I, 103/6. Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite! Astfel zise mititica. EMINESCU, O. I, 54. A găsit iezii singuri, i-a ucis . . . Ei, mititeii, s-au dus cătră Domnul și datoria ne face să le căutăm de suflet, CREANGĂ, P. 30, cf. id. a. 99, DELAVRANCEA, O. II, 53. Nu cumva, mititica.mea, cuconiță Floricico, vei fi crezînd dumneata că tare-mi ești dragă? HOGAȘ, M. N. 22, cf. PRECUP, P. 25. Mititelu mamii. . . Tu nu mai ai măicuță. REBREANU, N. 247, cf. IORDAN, STIL. 180. Dar de Ioana ce spuneți? Ce fată serioasă, mititica, BARANGA, I. 157. Băiatul se înveselea, mititelul, că merge cu tata la tîrg, neștiind ce i se pregătește. POPESCU, B. IV, 31. III. Adj. (Arată cantitatea) Cf. m i c (IV 1). Ai venituri mititele? Mai oprește din măsele. PANN, P. V. I, 130/10. IV. Adj. (Indică intensitatea) Cf. m i c (V). a) (Despre lumină, foc etc.) Zări. . , abia licărind o mititică vîlvotaie. ISPIRESCU, L. 347. Su poală de codru verde Mititel foc mi să vede. GRAIUL, I, 24. b) (Despre glas, voce etc.) Mireasa. . ., rosti un „da” atît de mititel și de timid, parcă i-ar fi fost rușine să n-o audă lumea. REBREANU, I. 251. V. Adj. (Arată calitatea, valoarea) 1. Cf. m i c (VII). Eu sînt. . . pîrgariu a unui oraș nu mitiutel al Chilichiei. N. TEST. (1 648), 164^r/30. Din greșele mititele în greșeli nemăsurate. CONACHI, P. 281. Istoria păstra numele multor comandanți mari, mijlocii și mitutei. BARIȚIU, P. A. I, 241. 2. Cf. m i c (VI 4). Adevăr grăiesc voao că nu făceți unuia de acești mitutei, nece mie făceți. TETRAEV. (1 574), 246, cf. CORESI, TETR. 60, GCR I, 4/13. VI. S. m. sg. (Popular, mai ales art.) Unul dintre numele dracului. Ț-a slujit, sărace, ție mititelu. . . Dar îți coc eu turta, nu te las în pace. PANN, P. V. III, 136/29. Nu cumva să vă împingă mititelu să intrați înaintea mea . . . că nu mai ajungeți să vedeți ziua de mîne. CREANGĂ, P. 250. Dracului i se mai zice: diavolu, necuratu . . . cel mititel. ȘEZ. IV, 179, cf. CANDREA, F. 115, I. CR. III, 286.- Pl.: mititei, -ele. – Și: mititică adj,; (regional) mitiutél, -eá,-ícă, mitutél, -eá, -ică, mîțițél, -eá, -ícă, mîțîțél, -eá, -ică adj. – De la mic.@

ARUNCA A arunca (pe cineva) pe drumuri sau pradă mizeriei ori foamei = a) A lipsi pe cineva de cele necesare traiului: Căpitanul ar fi căzut în cea mai neagră mizerie, dacă nu găsea pe prietinul tatălui său, pe Psaridi, mare om de afaceri... (I. L. CARAGIALE) b) A da pe cineva afară din serviciu: Or, expropierea i-ar atinge grozav pe acești modești proprietari, cărora le-ar lua pâinea de la gură, și în plus le-ar arunca familiile pe drumuri. (http://www.cocoon.ro) A arunca anatema = A anatemiza: La Ploiești, ca și la Galați, burghezimea cosmopolită de nevoie și șovinistă din interes ne-a aruncat anatema ei și s-a zburlit de atitudinea noastră. (ANTON BACALBAȘA) A arunca banii pe fereastră (pfm.) = A cheltui fără socoteală: Și nici măcar nu era vorba despre remușcarea de a arunca banii pe fereastră. (CRISTIAN ARDELEAN) Este milionar, dar nu aruncă banii pe fereastră: Nunta lui George Clooney va fi plătită de familia miresei. (http://www.ziarelive.ro/) A arunca bobii (pfm.) = A ghici în bobi: Ai căzut geniu mândru, plin de ndărătnicie / În spații făr de margini, în evi de veșnicie! / Vai, soarte blăstemată, ce oarbă aruncii bobii, / La ori cine în lume dai ceia ce nu-i trebue, / Te rog soarte mă scapă, de alții nu − de mine. (MIHAI EMINESCU) A arunca cărunteață (nob.) = A încărunți: Arde-mi-te-ai, codre des! / Văd bine că s-a ales / Din tine să nu mai ies! / Am intrat făr' de musteață / Ș-acum arunc cărunteață. (VASILE ALECSANDRI) A arunca ceva în aer = A distruge ceva cu explozibil: Pirotehniștii au aruncat clădirea în aer. A arunca cu funia (înv.) = A măsura în lungime: A durat ceva timp până să arunce cu funia pe suprafața țăranului, dar i-a ieșit socoteala exactă. A arunca jargoane (arg.) = a) A încerca să convingă pe cineva: Individul arunca jargoane în stânga și-n dreapta, dar nimeni nu se uita la el. b) A minți: E bună apa aici. Degeaba aruncă ei jargoane că apa nu e bună, apa e bună. Sunt oameni care au trăit la 96 de ani. (http://rra.srr.ro) A arunca literele = A scrie în grabă, neîngrijit: Mereu arunci literele și de aceea nu înțeleg întotdeauna ce mi-ai scris. A arunca lumină (într-o problemă) = A lămuri (o problemă): Investigațiile repetate n-au putut să arunce lumină asupra cazului în discuție. [sistema filozofică] aruncă o puternică lumină asupra teoriei evoluțiunii, atavismului, personalității etc. (I. L. CARAGIALE) A arunca o ochire = A cerceta sumar: Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestei nații. (NICOLAE BĂLCESCU) A arunca o pastilă (sau pastila) (fam.) = A face o aluzie, a aduce vorba: Cel cu reclamele mai aruncă câte o pastilă: „Avem pantofi pentru bărbați cu botul lat... Avem ciorapi pentru femei cu găuri” […] (M. CĂRTĂRESCU) A arunca o vorbă (sau un cuvânt) = A spune ceva în treacăt: Aruncase o vorbă unul dintre țărani. (ION PAS)Un cuvânt aruncat la vreme pregătește ochiul pentru un tablou. (G. CĂLINESCU) În sfârșit, fiindcă trebuia să hotărască ceva, își zise că dis-de-dimineață se va abate pe la Toma, să zvârle o vorbă în treacăt, așa ca din întâmplare, să știricească gândurile lui și pe-ale flăcăului. (LIVIU REBREANU) A arunca ochii(șorii) (pop.) = A trage ocheade: Băiatul arunca mereu ochii asupra fetei și, în cele din urmă, se hotărî să-i vorbească. A arunca pe cineva la închisoare (sau în temniță) = A băga pe cineva la închisoare, a întemnița: […] o vorbă imprudentă descoperă totul și conspiratorii sunt aruncați în temniță. (G. CĂLINESCU) Să nu se întâmple ceva și să piardă tot. Avocații câte șuruburi nu învârtesc. Te bagă în temniță cu dreptatea în mână. (LIVIU REBREANU) A arunca pe ușă afară (fam.) = A goni din casă: Tipul pe care tocmai l-ai aruncat pe ușă afară, pe motiv că eu sunt prea mică pentru un prieten, este fiul șefului tău!. (FLORENTIN SMARANDACHE) L-am aruncat pe ușă afară și a fost ultima oară când l-am văzut în viață... (http://www.alcohelp.ro) A arunca pisica (moartă) în ograda altcuiva = A da vina pe altcineva, a pasa răspunderea altcuiva: Roman și Băsescu renunță la imunitatea parlamentară, demascând în acest fel manevra guvernului de a arunca pisica moartă în ograda vecinului. (ION LAZU) A arunca prosopul (În box) = a) A solicita oprirea meciului, recunoscând superioritatea netă a adversarului: Când un antrenor aruncă prosopul, în box înseamnă un singur lucru: sportivul nu mai poate continua lupta. (http://www.sport.ro/) b) (fig.) A abandona o competiție, a-și recunoaște înfrângerea:În fotbal, prosopul aruncat este un gest care a intrat în istorie și are un singur înțeles: Rapid, învinsă de Dinamo cu 4-1 în Giulești, acum 11 ani, când Cornel Dinu i-a aruncat ostentativ prosopul lui George Copos, care trăia cea mai aspră înfrângere. (http://www.sport.ro/) A arunca sorții (înv.) = A trage la sorți: Din marea unitate etnică a tracilor romanizați care ocupa în veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice […] n-a mai rămas decât mâna aceasta de popor românesc liber pe petecul de pământ dintre Prut, Dunăre și Carpați, și pentru posesiunea acestui petec se vor arunca sorții ca asupra cămășii lui Hristos, de astădată nu în străinătate, ci în chiar Camerele României. (MIHAI EMINESCU) A arunca vina asupra cuiva (sau pe cineva) (pfm.) = A învinovăți: Acolo − în maturul Corp − onorabilul stâlpnic nu a contestat doar adevărul denunțărilor d-lui Moldoveanu, nu, le-a confirmat, ridicând un colțuleț al vălului de pe scabroasa afacere, voind însă a arunca vina pe altul. (MIHAI EMINESCU) A arunca vorbe (d. retori, oratori) = A vorbi pompos și fără conținut: Stimabile, nu vezi că arunci vorbe. Treci la subiect! Mai sorbi repede din paharul cu vin și, mirându-se parcă de el însuși, aruncă aceste vorbe: − Cine este el? [...] (EUGEN BARBU) A arunca vorbe-n vânt = A promite și a nu se ține de cuvânt: Se știa că românii nu aruncă vorbe în vânt. (PAUL NICULESCU-MIZIL) Iar pentru a demonstra că nu aruncă vorbe-n vânt, Hagicalil Erghin a demarat deja discuțiile pentru a ridica un spital în Capitală. (http://www.forbes.ro) A fi aruncat cu sorții (pop.) = A fi tras la sorți: El a aruncat sorții pentru ele și mâna Sa le-a împărțit pământul cu funia de măsurat;ele îl vor stăpâni pentru totdeauna și-l vor locui din generație în generație. (https://www.biblegateway.com/) Apoi au aruncat sorții, iar sorțul a căzut pe Matia care a fost adăugat la numărul celor unsprezece apostoli. (http://www.bible.is/) A (i) se arunca în brațe (sau în brațele) cuiva = A se îndrăgosti de cineva: […] e fascinată subit de el și la sfârșitul actului i se aruncă în brațe. (G. CĂLINESCU) În visările lui, Titu întrezărise o zi când Eugenia, pe care la Sângeorz o văzuse ca o rară frumusețe, îi va cădea în brațe, cucerită de versurile lui devenite celebre. (LIVIU REBREANU) A (i) se arunca la picioare (sau la picioarele) cuiva = A se umili în fața cuiva: Aruncându-i-se la picioare, îi destăinuie cine e. (G. CĂLINESCU) A-i (sau a-l) arunca cuiva în spinare (fam.) = A încerca să te descotorosești de cineva, dându-l în răspunderea altuia: Apoi, orice ar face dânsul și oricâte fantazii ar arunca el în spinarea dobitoacelor, îi e indiferent să știe că dobitoacele nu vor putea protesta, deoarece le-a luat de la început cuvântul. (d. ANGHEL) A-i arunca cuiva sare (sau praf) în ochi (pfm.) = A încerca să-l faci pe cineva să nu vadă starea adevărată a lucrurilor:[...] pe lângă proprietatea și posesiunea liniștită a Basarabiei și a Hotinului, acei tătari n-au trecere, ci sunt pure invențiuni pentru a arunca praf în ochi Europei, neștiutoare de lucrurile noastre de la Dunăre. (MIHAI EMINESCU) Ne aruncă praf în ochi la tv-urile lor, că uite fraților stârpim corupția. (http://comunicarepersonala.com/) A se arunca în partea (sau în sămânța) cuiva = A semăna la chip sau la fire cu cineva: S-a aruncat în partea mâne-sa. (ION CREANGĂ) Nu-mi sameni tu mie, te-ai aruncat în sămânța cea ră [rea] a mâne-ta. (A. MATEEVICI) A se arunca la (sau de) gâtul (cuiva) = A îmbrățișa (pe cineva): Dan s-aruncă la gâtul lui plângând ca un fiu ce n-are să mai vadă pe tatăl său. (MIHAI EMINESCU) A se arunca pe cal = A încăleca dintr-o săritură: Flăcăul s-a aruncat pe cal și i-a dat pinteni. A(-și) arunca ochii (sau o ochire, o privire, o căutătură) la (ori asupra, pe, prin, spre, peste etc.) (pfm.) = a) A privi repede, în treacăt: Baba, care simțise de unde venise piatra își aruncă ochii la fereastra împăratului și vede pe fiul de împărat făcând haz; (P. ISPIRESCU) Moș Hau... a aruncat o privire pripită în juru-i. (MIHAIL SADOVEANU) b) A examina, a cerceta sumar: Măcar din deal, așa ca-n zbor, / S-arunce ochii-n jos spre văi, / Spre sat, spre casa lor. (G. COȘBUC) Când își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă!... (ION CREANGĂ) Castelmare ieși nemulțumit, aruncându-i o ultimă privire de ură neîmpăcată. (MIHAI EMINESCU) A(-și) arunca retina peste umăr (arg.) = A observa ce se întâmplă în jur, a se asigura că nu este urmărit: Și-a aruncat retina peste umăr și s-a îndreptat în direcția opusă. A-și arunca (ca buhaiul) țărâna după (sau în) cap (ori pe spinare) (pop.) = A se păgubi prin acțiuni necugetate, făcute la mânie: După aceea începe a-și arunca țărnă după cap, ca buhaiul, și apoi, scurmând de trei ori cu piciorul în pământ, se tologește jos pe pajiște [...] (ION CREANGĂ) Oșlobanu, prost-prost, dar să nu-l atingă cineva cu cât e negru sub unghie, că-și azvârle țărnă după cap, ca buhaiul. (IDEM) A-și arunca viața în șanț (înv.) = A-și risca viața: Trebuie să ne mirăm și astăzi de orbul curagiu tineresc cu care acei tineri, prin ținuta lor, își aruncau viața în șanț. (G. BARIȚ) Arză-te-ar focul! (În blesteme) = Să dea Dumnezeu să te mistuie flăcările (iadului)!: Frunză verde, mărăcine, / Arză-te focul, pădure! (POP.) Parcă arunci în Olt (pop.) = Lucrezi fără spor, cu pierdere de mult timp, material: Orice ar fi făcut, parc-ar fi aruncat în Olt.

PRINDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A lua, a apuca (ceva) cu mîna, cu ajutorul unui instrument etc. Prinde cu cleștele bucata roșie de fier. SADOVEANU, O. I 391. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. ◊ Fig. Ici în vale, colea-n vale Sună-un glas duios cu jale, Glas frumos de fată-mare, Bujor prinde-o sărutare. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» și arătînd partea de care se apucă) M-a prins de braț și m-a cuprins Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. (Intranz.) Cheamă pe zînă și-i zice: «prinde c-o mînă de această parte de crăpătură și cu cealaltă mînă de ceea parte». SBIERA, P. 36. ◊ Expr. A prinde foc cu gura = a face tot posibilul pentru a izbuti. Eu, de-am avut un singur ban, L-am împărțit cu tine; Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Parcă) a prins pe dumnezeu de (un) picior, se zice cînd cineva are o bucurie mare, neașteptată. Să fi văzut bucuria bătrînului, gîndeai că a prins pe dumnezeu de picior, așa era de voios. RETEGANUL, P. V 11. I s-a părea c-a prins pe dumnezeu de-un picior cînd te-a vedea acasă. CREANGĂ, O. A. 125. (Rar) A-l prinde pe cineva sau (intranz.) a-i prinde cuiva mîna (la ceva) = a se pricepe la ceva, a fi îndemînatic. După ce... mai crescu băiatul și începuse să-i prinză mîna la mai multe lucruri, nevoia îl învăță să facă brînză, jintiță, unt. POPESCU, B. IV 41. Acesta este un om din felul acelora de care se zice: îl prinde mîna la toate. BOLINTINEANU, O. 337. (Refl.) A se prinde (cu cineva) de piept V. piept. ♦ (Cu complementul «loc», p. ext. «slujbă», «dregătorie») A ocupa, a reuși să apuci. Toți alergau gîfîind întrecîndu-se pentru a prinde cîte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. BART, E. 75. Au venit alții mai înainte și au prins toate locurile bune ale diligenței. La TDRG. Pe urs l-au fost ales nazîr peste priseci, Deși s-ar fi putut un alt oricare fie Să prindă o așa cam grea dregătorie. DONICI, F. 60. ♦ (Mai ales despre animale) A apuca cu gura, cu dinții, cu ghearele; a înhăța. Îndată săriră cînii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare și altul de mîni. RETEGANUL, P. XV 58. Racu îl prinde de degete și îl strînge cît ce poate. ȘEZ. I 280. ◊ Intranz. Prinse cu dinții de piele s-o mai întindă. Cum prinse, cum nu prinse, destul că-i scăpă pielea dintre dinți. RETEGANUL, P. I 58. ♦ A fixa imobilizînd. Îngheață zdravăn și apa din băltoagă și prinde coada ursului ca într-un clește. CREANGĂ, O. A. 296. 2. Tranz. Fig. A percepe; a cuprinde (cu ochii, cu urechea, cu mintea). Încerca, în vîrfurile picioarelor, să privească peste umărul oamenilor și să prindă o vorbă, să înțeleagă. DUMITRIU, N. 9. Din creasta dealului, mai departe, cît poți prinde cu privirile, cîmpuri, nesfîrșite cîmpuri. STANCU, D. 20. De sus, din postul său de observație... prindea orice mișcare. BART, E. 54. ◊ Absol. Între timp, enervat... am căutat să prind cu urechea. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. ◊ (Complementul instrumental devine subiect) În curînd urechile îi prinseră zgomote de pași ușori. MIHALE, O. 505. Ochii lui, cerniți de truda vîrstei, umezi de aduceri-aminte și căinți, prinseră mișcarea grăbită și furișată în același timp. SADOVEANU, O. VIII 237. Cîmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, O. 24. ◊ (Intranz., în expr.) A prinde de veste = a băga de seamă (din timp); a-și da seama. N-am prins de veste cînd s-a topit vara și cînd au coborît cele dintîi vînturi reci, purtînd peste miriști întîii nori de toamnă. C. PETRESCU, S. 119. Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid. EMINESCU, O. I 147. Unii însă... prinseră mai dinainte de veste și fugiră în Ardeal, căutînd acolo scăparea vieții lor. ODOBESCU, S. I 425. ◊ (Regional) A-i prinde (cuiva) de veste (sau de știre) = a observa pe cineva, a-și da seama de prezența cuiva, de gîndurile sau sentimentele cuiva. Abia le prinzi de veste Cînd vin. BOLLIAC, O. 89. Mîndra mea s-a măritat Inima mi-e friptă, arsă! Maica de veste mi-a prins, Și din gură-așa mi-a zis: – Dragul meu, nu fi așa, Că mai sînt fete ca ea! BIBICESCU, P. P. 17. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A se apuca de... (pentru a se sprijini); a se agăța, a se atîrna, a se anina. Atunci am întins mîinile și m-am prins de cineva. SAHIA, N. 78. Văzînd biata copiliță malul, s-au prins de niște crengi ce spînzura în apă, și au ieșit la uscat. SBIERA, P. 297. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă... Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă. EMINESCU, O. I 154. (Tranz.) Cu mîinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiți, îmi țiu echilibrul. BART, S. M. 16. ◊ Expr. (Rar) A se prinde cu mîinile de vatră = a începe să se chivernisească, a se înstări. N-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare cum trebuie. Numai dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră. CREANGĂ, P. 140. 4. Refl. A se lua de mînă cu alții pentru a face o horă, pentru a dansa; a-și face loc între dansatori, luîndu-se de mînă cu ei; p. ext. a intra pentru prima dată în horă, a începe să umble la horă. Cînd o fată sau un băiat s-au prins în horă, capătă îngăduință de a se duce singuri la bîlci. STANCU, D. 394. Trei pași la stînga linișor Și alți trei pași la dreapta lor; Se prind de mîni și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind În tact ușor. COȘBUC, P. I 57. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei, vornicelul și cu gazda frămîntă pămîntul. SEVASTOS, N. 77. Dacă te prinzi în horă trebuie să joci (= dacă te apuci de o treabă, trebuie s-o duci pînă la capăt). 5. Tranz. A cuprinde pe cineva cu mîinile, cu brațele. V. îmbrățișa. Îl prinsei în brațe și strigai: – Ioane, frate Ioane! nu mă cunoști? SADOVEANU, O. I 420. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. El s-așază lîngă dînsa și o prinde de mijloc, Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc. EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. reciproc. Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă. EMINESCU, O. I 154. Flăcăii, deodată, Se-ncleaștă de aproape, cu brațele cruciș... se prind de mijloc, în sus, pe rînd. BELDICEANU, P. 63. II. Tranz. 1. A ajunge din urmă (și a pune mîna) pe cineva sau ceva care se mișcă, aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). Nu traseră deci, și de prins nu putură să-l prindă. CAMIL PETRESCU, O. II 133. Și grabnic eunucii șe-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Era să mă prindă și să mă ucidă leșii. ALECSANDRI, T. II 21. ◊ (Poetic) Se joacă lacul Herăstrău Ca un copil cu-a lui oglindă Și-ncearcă soarele să-l prindă în vii culori de curcubeu. D. BOTEZ, F. S. 45. ◊ (Urmat de determinări arătînd modul capturării) Pasămite împăratul umbla să prindă pe hoț prin viclenie. ISPIRESCU, L. 376. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătuși să-l trimeată la Piatra. CREANGĂ, A. 8. Mult a trebuit pînă l-am prins în laț pe acest călugăr evlavios. EMINESCU, N. 56. (Refl. pas.) Prin streji și prin carauli S-au prins trei oameni străini. TEODORESCU, P. P. 102. (Refl.) Se va prinde singură, aici, la noapte, chiar în cursa ce-mi întinde. DAVILA, V. V. 150. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) ca din oală v. oală. (Rar) A se juca de-a prinde-mă = a se juca de-a prinselea, v. prins¹. Fantastica simfonie, mînată cînd încoace cînd încolo de lunecarea nestatornică a unor valuri de vînt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz. HOGAȘ, M. N. 87. ♦ A înhăța, a capta, a apuca. Prinde mîța șoareci. SADOVEANU, O. I 331. În ziua cea dintîi au prins toată ziua la pește și n-au putut da de mreană. SBIERA, P. 119. Dacă se întîmplă să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul; ți le prindea cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul (= cine vrea să facă două lucruri deodată nu isprăvește pe nici unul; cine urmărește să cîștige două lucruri deodată le pierde pe amîndouă). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă cu ce are de gînd să facă nu reușește nimic). 2. A surprinde (pe cineva) asupra unei fapte săvîrșite pe ascuns; a descoperi că cineva a săvîrșit o faptă nepermisă; a afla, a da de gol. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. Și de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Cu precizarea faptei săvîrșite) Doamne, de i-aș prinde cu vro coțcărie. ALECSANDRI, T. I 159. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a mințit. Spuneți ce-ați zis, tot din fir în păr... și, de vă prind cu minciuna, e vai și amar de voi. RETEGANUL, P. II 25. A prinde (pe cineva) cu mîța-n sac (sau cu ocaua mică) v. mîță, oca. ♦ A încurca (pe cineva) cu vorba, a face ca cineva să se încurce în răspunsuri. Văzînd boierul că au rămas acuma pe jos [în discuția cu fata] și-au bătut mult timp capul, cu ce-ar putea-o prinde? SBIERA, P. 222. 3. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva care tocmai trebuie să plece; a da (pe neașteptate) de cineva, a întîlni pe cineva. A plecat la București... încercați... poate-l mai prindeți în curte. GALAN, B. I 25. De vreo lună nu-l mai prinde nimeni acasă. SADOVEANU, N. F. 139. Cît era ziua de mare gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi ținea la sfaturi. SLAVICI, N. I 59. ◊ Expr. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta în loc nici o clipă. Cum să taci, cînd tot într-una, nu te prinde vremea-n loc, N-ai nici cînd închide ochii. CONTEMPORANUL, I 405. ♦ A sosi la timp pentru a găsi un vehicul care este gata de plecare. Pînă la prînz avem încă timp să prindem trenul, peste noapte să ajungem la Iași. C. PETRESCU, S. 189. ♦ A se sprijini. Murgul sforăia și se lupta voinicește, apele veneau mînioase... Dar Murguț ieșea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare și acum pășea pufnind spre mal. SADOVEANU, O. I 32. ◊ Fig. Pe jilțu-mi lîngă masă, avînd condeiu-n mînă... scriu o strofă dulce pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. A. 109. ◊ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a profita de ocazie, a nu scăpa prilejul favorabil. (Rar) A-și prinde vreme = a-și face, a-și găsi vreme. După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiță la o parte și-i grăi: – Am o vorbă cu tine: nu acum, dar cînd îți prinzi vreme. SLAVICI, O. I 142. ♦ A da peste cineva, a ajunge pe cineva. Ne prinde ploaia, Niță! vorbi iarăși unul dintre cei doi. PAS, L. I 51. Iac-așa mîncăm noi, domnule, cum apucăm și unde ne prinde vremea. C. PETRESCU, C. V. 139. 4. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde (pe neașteptate); a copleși. Începuse să-l prindă un pic de bănuială că scrisoarea n-o fi adevărată. STĂNOIU, C. I. 130. Și deodat-așa din drum M-a prins jalea nu știu cum! Voie rea să nu vă facă: Mi-a venit, dar o să-mi treacă! COȘBUC, P. I 131. Vîntul jalnic bate-n geamuri Cu o mînă tremurîndă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ (Poetic) Buruienile prinse de spaimă Se adună, se chircesc și mor. BENIUC, V. 81. ◊ (Despre boli) Cucoana d-sale pretinde să-i fac eu vizită mai întîi... de-oi ști că o prinde gălbenarea de ciudă... nu m-oi duce! ALECSANDRI, T. 856. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a prins ! = ce ți s-a întîmplat? ce ți-a venit? ce te-a găsit? Nebune sînt? Ori ce le-a prins De stau așa pe-afară? COȘBUC, P. I 256. ◊ (În locuțiuni verbale) A prinde tovărășie = a se întovărăși. Tatăl meu a avut o bostănărie, și la acea bostănărie prinsese tovărășie și tatăl măriei-tale. ȘEZ. IV 4. (Rar) A prinde prieteșug = a se împrieteni cu cineva. Era atunci în Transilvania, lîngă prințul Bathori, un nunciu al papei... Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteșug și astfel aflase toate planurile sale. BĂLCESCU, O. II 184. ♦ A absorbi. Cînd te prinde munca, tot timpul ți-e gîndul la ea. V. ROM. decembrie 1950, 161. Înainte, își mai căuta unul un frate; văduva, locul unde a fost îngropat bărbatul. Pe urmă s-au liniștit cu toții. Pe om îl prinde viața îndată. C. PETRESCU, Î. II 207. III. Tranz. (De obicei urmat de determinări arătînd locul, instrumentul etc.) A fixa legînd, agățînd, aninînd. Am împins o ușă care era prinsă în clampă numai, am intrat. SADOVEANU, O. I 362. Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. El mătasa o torcea Lungă funie-o făcea Și de gratii o prindea. ALECSANDRI, P. P. 142. ◊ Expr. A prinde (sau a lega) gura pînzei v. pînză. A nu-l (mai) prinde pe cineva locul (mai rar starea) = a nu avea astîmpăr, a nu-și afla locul, a nu putea sta locului (ca urmare a unei tulburări sufletești). Pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei și de dorul frate-său și a soru-sei. RETEGANUL, P. V 26. Din grajd pe loc a scos Un alt cal mai năzdrăvan Cum îi place lui Troian, Negru ca corbul, Iute ca focul, De nu-l prinde locul. ALECSANDRI, P. P. 388. ♦ A fixa un obiect într-un dispozitiv al unei mașini-unelte pentru a fi prelucrat. ♦ A învălui. Al doilea val o prinse [lotca] de-a latul, o ridică la cîțiva metri înălțime, o apucă în creastă. DUMITRIU, P. F. 28. ♦ Refl. A se agăța (de sau în ceva). Scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea, cu tutun. I se prinse capacul de colțul buzunarului însă o smuci cu toată furia. SAHIA, N. 77. Voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de un mărăcine și o ținu în loc. BOLINTINEANU, O. 331. ♦ Intranz. (Învechit și popular) A se înfige (în ceva). Cătănile merg plîngînd, Pe părinți rău blăstămînd, De ce ei i-au făcut Așa nalți și subțirei Să prindă plumbul în ei. HODOȘ, P. P. 226. ♦ A îmbina între ele (însăilînd sau cosînd) părți ale unui obiect de îmbrăcăminte. Prinde gulerul la cămașă. ♦ Fig. A înregistra (și a reda prin mijloace artistice) aspecte din lumea înconjurătoare. În crud exil, pribeag prin țări străine, Visai atunci o vastă trilogie Pe care-am prins-o-n șiruri de terține. TOPÎRCEANU, B. 89. Arta nu va putea reproduce schimbarea expresiunii feței la un om, nu va putea prinde pe pînză decît o singură expresiune a feței. GHEREA, ST. CR. II 51. 2. Tranz. (Cu privire la animale de tracțiune) A pune în ham sau la jug; a înhăma, a înjuga. Boii-i vei prinde-n, jug... și-i mîna boii-ncet. RETEGANUL, P. IV 26. Atunci fiul craiului mînios îi mai trage [calului] un frîu... apoi îl prinde în căpăstru. CREANGĂ, P. 195. Boișorii și-i prindea Și s-apuca d-a ara. BIBICESCU, P. P. 311. 3. Tranz. (Învechit și popular, urmat de un al doilea complement) A atrage la sine (ca prieten, ca rudă), a angaja (ca dregător, ca slujbaș). Unul zice-i agă, cellalt spătar; De i-aș prinde gineri, i-aș lua în dar! ALECSANDRI, T. I 121. Voinice hușean, Tînăr moldovean, Pas’ măre, de-l scoate, Din gură de șarpe, Din răcori de moarte, Că te-o prinde frate. TEODORESCU, P. P. 448. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Refl. Susano, știi una?... – Îmi vine să mă prind argat la voi. ALECSANDRI, T. I 263. A doua zi ei s-au prins jitari la oamenii din acel sat. ȘEZ. I 261. ♦ Refl. A se lega sau a se asocia cu cineva. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Floarea-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce. RETEGANUL, P. V 34. Ce frumos era în crînguri Cînd cu ea m-am prins tovarăș. EMINESCU, O. I 122. ◊ (Neobișnuit, construit cu dativul) Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. (Expr.) A se prinde chezaș (pentru cineva) = a garanta pentru cineva (ca chezaș). ◊ Refl. reciproc. În mai multe zile făcu fetița așa, adecă dăduse mîncarea și băutura la roaba din pivnița zmeului, pînă-n urmă se prinseră prietene bune. RETEGANUL, P. I 35. Văd că și-n tine este putere, măcar că ești așa de mic! Hai dară să ne prindem fîrtați și vină cu mine la ceialalți zmei. SBIERA, P. 178. Apoi, mări cît trăia, Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea Pe balauri de stirpea. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. Refl. A se angaja la ceva, a se lega (cu cuvîntul), a-și da cuvîntul; a promite. Să vie aici... să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, P. P. 17. Tata era om cuprins... încît el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui. GANE, N. II 191. Am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul. CREANGĂ, P. 80. ♦ A face prinsoare, a pune rămășag. Mă prind că asemenea timiditate o înțelegeți. DELAVRANCEA, H. T. 54. Veți fi citit prin cărți ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prind că nici nu visați ce bîzdîganie mai este și aia. ISPIRESCU, U. 2. M-aș prinde cu tine p-o vadră de vin că, să-l vezi acum, nu l-ai mai cunoaște. FILIMON, la TDRG. ♦ A se lua cu cineva la întrecere, a rivaliza. Vezi, măi drace! Nu ți-am spus eu să nu te prinzi tu cu mine la șuierat! SBIERA, P. 261. ◊ Tranz. A accepta, a primi; a se învoi. Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul. ISPIRESCU, L. 195. (Refl.) Nu te prinzi a-mi vinde vreun ou și mie? Ți-aș plăti. La TDRG. Boieriul, neînțelegînd sfaturile și crezîndu-le fleacuri, nu se prinse, ba încă să și cam mînie. ȘEZ. VI 150. ◊ Expr. A-și prinde mintea (cu cineva) = a lua în serios spusele cuiva, a acorda prea multă atenție vorbelor cuiva; a-și pune mintea cu cineva. El e om bărbat N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie. COȘBUC, P. I 247. IV. 1. Refl. A se lipi de ceva, a adera la ceva și a rămîne în strînsă atingere. Se prind scînteile în iască. STANCU, D. 255. Ți se prindea pleoapă de pleoapă... de ger ce se pornise. DELAVRANCEA, H. T. 251. Păreții erau negri de șiroaie de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var. EMINESCU, N. 38. ◊ Fig. Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis, De suflet să se prindă. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune cînd cineva nu are imbold la lucru. Toată ziua am fost indispus. Nu se prindea lucrul de mine. C. PETRESCU, Î. II 185. ♦ A i se opri cuiva privirea pe ceva. Se uită la unul, se uită la altul, se uită la toți caii din grajduri, și de nici unul nu i se prindeau ochii. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A se împreuna, a se suda. Atuncea au luat voinicul pe moșneag... i-au pus ochii la locul lor și i-a uns întîi cu apă moartă și s-au prins. SBIERA, P. 40. Răpede pune capul lui Harap-Alb la loc... toarnă apă moartă să steie sîngele și să se prindă pielea. CREANGĂ, P. 278. ♦ A se declanșa. Pulberea n-a prins. 2. Refl. (Despre mîncare, somn etc.) A folosi, a prii; p. ext. a cuprinde (pofta de... ). Nu se prindea somnul de mine. C. PETRESCU, S. 117. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău. CREANGĂ, P. 166. Mai de multe ori ea încă la masă dacă ședea Se scula mai mult flămîndă, de dînsa nu să prindea. PANN, P. V. III 38. (Tranz., în expr.) A-și prinde pofta (sau foamea, setea etc.) = a-și satisface (parțial) pofta (foamea etc.). Și cînd ajunge la cuptiori, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar cînd s-apropie să ieie dintr-însele și să-și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. CREANGĂ, P. 293. Ia dă-mi și mie niște ouă ca să-mi prind pofta măcar. id. ib. 63. A(-și) prinde o nevoie (sau nevoile) cu ceva = a face față unei împrejurări (avînd cele trebuitoare), a-și satisface o trebuință. Pensia... nu-i mare lucru, dar tot își prinde o nevoie cu dînsa. C. PETRESCU, Î. II 161. (Rar) A prinde cuiva o nevoie = a ajuta cuiva să iasă dintr-o încurcătură, să facă față unei situații. Dragii mei! Vedeți că noi am trăit bine pîn-acuma și v-am prins și eu cînd și cînd cîte o nevoie. SBIERA, P. 116. (Intranz.) A-i prinde cuiva bine v. bine¹. 3. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva, fig. despre gesturi, atitudini) A-i ședea cuiva bine, a i se potrivi. Te prinde redingota bine. Sînt mîndre ghetele de lac: Zîmbești încrezător în tine. TOPÎRCEANU, B. 67. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine. EMINESCU, O. I 159. Le prinde cămașa cu altițe de minune, și-s frumușele coz! ALECSANDRI, T. 656. ◊ (Poetic) Stele rare din tărie cad ca picuri de argint Și seninul cer albastru mîndru lacrimele-l prind. EMINESCU, O. I 82. V. 1. Tranz. (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv) A începe. În sobă focul prinse a dudui vesel și Casandra se învîrtea de colo pînă colo, rînduind oalele. DUNĂREANU, CH. 111. Un vînt ușor și somnoros adie Și-n codru prinde frunza să se miște. IOSIF, P. 30. Copiliță, liță, fa, Mai dat-ai gura cuiva? Ea prinse a se giura. ALECSANDRI, P. P. 313. ◊ Expr. (Regional) A-și prinde treabă cu cineva = a intra în legătură cu cineva cu care n-ai vrea să ai de-a face. Venea ca un nebun spre rîu... L-aș fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Și-mi prind cu necuratul treabă. COȘBUC, P. 1242. (Refl.) A se prinde (cu cineva) la vorbă = a) a intra în vorbă cu cineva, a sta de vorbă. O să creșteți, o să-nvățați și-o să vă fie mai ușor vouă, îți spunea mama cînd te prindeai cu ea la vorbă. PAS, Z. I 142. Într-o pădure mare s-au întîlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit și celălalt cătră asfințit; se prinseră la vorbă. RETEGANUL, P. IV 21. După ce și-au dat ei bună calea și și-au mulțămit unul altuia, s-au prins amîndoi la vorbă. SBIERA, P. 22; b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... Aseară, la Ștefan-vodă, S-au prins boierii la vorbă Să facă d-o vînătoare, Vînătoare de plimbare. TEODORESCU, P. P. 505. 2. Refl. (Popular) A se apuca de ceva, a se angaja într-o acțiune, a porni la lucru. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă, pentru ce și cum? COȘBUC, P. I 246. Văzîndu-se încărcată cu lucruri cari întrecea puterile ei, nu știa de ce să se prindă biata nenorocită. SBIERA, P. 313. Care din voi se prinde, în zi de sărbătoare, La trîntă voinicească cu mine, măi flăcăi? BELDICEANU, P. 62. ♦ (Cu determinarea vagă) A-și pune mintea cu cineva, a se măsura cu... Stă-n drum de vorbă cu vecine Și bate-n pumni: «Să mor îmi vine, Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine!». COȘBUC, P. I 126. Ce aveam să fac? Le-am răbdat, că doară n-o să mă prind cu el. RETEGANUL, P. II 57. VI. Tranz. 1. (Învechit și popular) A obține, a ajunge în posesia unui lucru, a se alege cu ceva; a primi, a căpăta, a dobîndi. Cam ce să prindeți voi pe pește? DELAVRANCEA, O. II 264. Îi pămînt mult și bun... numai pe perje prind sume mari de bani. ALECSANDRI, T. 256. Unul avînd o moșie... Se apucă și o vinde, Prinde pe dînsa ce prinde, Și își cumpără îndată O sanie minunată. PANN, P. V. II 70. ♦ Fig. A-și însuși cunoștințe, a învăța (de la altul), a căpăta deprinderi. Cunosc eu un cîntec l-am prins de la tăicuțu. DAVIDOGLU, M. 59. Care cum putea să prindă învățătura. STANCU, D. 228. Știam... că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu și pentru aceea îi prindeam apucăturile. SLAVICI, O. I 72. ◊ Refl. Mitru stă și stă gîndind, De el multe nu se prind. COȘBUC, P. I 80. 2. A căpăta o înfățișare, o calitate nouă, un aspect nou. Ar fi vrut... să se așeze jos nițeluș, pînă mai prinde puteri. STANCU, D. 16. De vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii, la arminden beți pelin. BELDICEANU, P. 54. Toate mulțămirile îmi vin deodată... Parcă am prins aripi ca să zbor la București. ALECSANDRI, T. I 277. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi v. piatră. ◊ Expr. A prinde carne (sau seu) = a deveni mai gras, a se îngrășa. Le-a rămas un copil, Iancu, uscat, slăbănog... nu prinde carne pe el. STANCU, D. 17. Ce mă necăjește mai rău de vreo două săptămîni încoace e o jigodie de purcel... că nu prinde seu pe el de loc. STĂNOIU, C. I. 116. Coana Frăsinica, deși se sculase după boală, nu prindea nici dram de carne pe ea. SANDU-ALDEA, U. P. 175. Cînd prinde mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de alții cînd a ajuns la o situație înaltă, să se fudulească, să fie obraznic. Dacă este... să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dînșii că și ei sărmanii sînt oameni. Hei! dragele mele vere... Să te ferească dumnezeu, cînd prinde mămăliga coajă. CREANGĂ, P. 209. A prinde minte (sau, intranz., a prinde la minte) = a cîștiga experiență, a deveni mai înțelept, a se face om de treabă. Dănilă mai prinsese acum la minte. CREANGĂ, P. 50. I-am dat numai vreo 30 de lovituri de frînghie ca să prindă la minte. CONTEMPORANUL, VI_I 103. Frunză verde foi de linte, Măi bărbate-am prins la minte. ȘEZ. I 13. (Intranz.) A prinde la inimă (sau, tranz., a-și prinde inimă, rar, inima) = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. A intrat în cîrciumă... să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu. CARAGIALE, O. III 43. Harap-Alb mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Auzind de asalt, soldații au început a chiui ș-a bea dintr-o ploscă, ca să prindă la inimă. ALECSANDRI, T. II 22. A prinde (la) viață = a căpăta putere, tărie; a se înviora. Mi-o apucă-n brață De prinde la viață, Mi-o strînge la pept Ș-o leagănă-ncet. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Fig. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. Bietul părinte Ghermănuță!... Atîta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp așa de scurt! HOGAȘ, M. N. 155. Văzînd aceasta, țiganca prinse frică și mai tare. SBIERA, P. 111. ♦ Intranz. (Neobișnuit) A se dezvolta, a crește. După ce au prins ei și în trup și în putere, s-au îmbrăcat... și, trecînd apa, au mers la o casă. SBIERA, P. 113. VII. Refl. și intranz. 1. (Despre plante) A dezvolta rădăcini, a-și înfige rădăcinile în pămînt, a începe să se hrănească prin rădăcini (după o transplantare); (despre altoaie) a se dovedi viu, a da mugur. Colțul ierbii brumate a prins. DRAGOMIR, P. 5. O humă sură și jilavă pe care nu se prinde... nici troscot, nici ciulini. ODOBESCU, la TDRG. Trei garoafe-n poartă-am pus. Cîte trele mi s-au prins, Mi s-au prins și-a-mbobocit. ȘEZ. V 13. ◊ (Tranz., în expr.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a căpăta rădăcini; fig. a se fixa (într-un loc), a căpăta stabilitate, p. ext. forță, putere, autoritate. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decît aceea cînd vede că este ascultat de cătră alții și că vorbele lui prind rădăcini. SLAVICI, O. I 57. Eu n-am nici casă, nu am nici masă, Nici cît o plantă nu am noroc. Sparanga însăși crește sub leasă, Eu rădăcină nu prind de loc. ALECSANDRI, T. I 370. Treizeci de ani căra Ion apă cu gura... și uda tăciunele, care în urmă prinse rădăcini, crescu, înflori și făcu poame. ȘEZ. V 36. 2. Fig. (Despre manifestări ale omului, vorbe, atitudini, uneltiri) A găsi crezare, a fi luat drept bun, valabil. Vrei să mă încerci cu amăgelile voastre vechi Nu mai prind! C. PETRESCU, A. R. 21. Omul meu s-a găsit că știe franțuzește mai bine decît mine și, din momentul acela, am fost o lună nedespărțiți. Stratagema mea a prins. CARAGIALE, S. N. 172. Spînul văzînd că i s-au prins minciunile de bune, cheamă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ Unipers. Nu umbla cu mofturi că nu se prinde. VLAHUȚĂ, la TDRG. VIII. Refl. (Despre lapte) A se închega (adunîndu-se deasupra smîntîna și dedesubt laptele acru). Cînd punea mama laptele la prins, eu... de pe a doua zi și începeam a linchi groșciorul de pe deasupra oalelor. CREANGĂ, A. 44. ◊ Expr. A prinde cheag = a începe să se înstărească, să se chivernisească. Dacă nu curge – pică. Pînă ce prinzi cheag. Astăzi cu gazetăria se cîștigă bune parale. C. PETRESCU, C. V. 125. (Cu o construcție neobișnuită) Curțile noastre le îngrădirăm, casele se șițuiră... și cheagul se prinse, veselia se împrăștie. DELAVRANCEA, S. 227. – Forme gramaticale: perf. s. prinsei, part. prins. – Prez. ind. și: prinz (DELAVRANCEA, O. II 131).