SCAUN, scaune, s. n. I. 1. Mobilă (de lemn, de metal etc.) cu sau fără spetează, pe care poate să șadă o singură persoană. ◊ Scaun de tortură (sau de supliciu) = dispozitiv în formă de scaun pe care, în vechime, era imobilizat cel supus torturii. Scaun electric = dispozitiv pentru executarea prin electrocutare a condamnaților la moarte (în Statele Unite ale Americii) ◊ Compus: (pop.) Scaunul-lui-Dumnezeu = constelația Casiopeea. (Bot.) scaunul-cucului = plantă erbacee cu flori purpurii care crește în locuri nisipoase și pietroase (Dianthus giganteus). ♦ Fig. (Mai ales urmat de determinări) Locul, funcția deținută de cineva ca membru al unei adunări (elective). 2. Tron; p. ext. funcția și autoritatea monarhului, a domnitorului; domnie. ♦ Fig. Reședința monarhului sau a cârmuirii; capitala unui stat. ◊ Sfântul Scaun sau Scaunul Apostolic (sau Pontifical) = reședința papei; p. ext. papalitatea. ♦ Circumscripție teritorial-administrativă a sașilor și a secuilor din Transilvania, în cadrul organizației de stat austro-ungare. ♦ (Determinat prin „de judecată”) Instanță judecătorească. II. 1. (Pop.; de obicei urmat de determinări) Dispozitiv de lemn în formă de masă sau de bancă, la care își exercită profesiunea diverși meseriași. ♦ Butuc pe care se taie carnea la măcelărie. p. ext. măcelărie. 2. Suport, postament la diferite unelte, instrumente, mașini sau organe de mașini. 3. Schelet făcut din grinzi de lemn, care susține învelitoarea unui acoperiș și elementele pe care aceasta se sprijină. 4. Placă de lemn cu două piciorușe și o față curbă, pe care se sprijină coardele instrumentelor muzicale cu arcuș. III. Faptul de a elimina materiile fecale; p. ext. (concr.) materiile fecale eliminate de cineva. – Lat. scamnum.

APOSTOLIC, -Ă, apostolici, -ce, adj. 1. Care aparține apostolilor (I 1), de apostoli; apostolesc. 2. Care aparține papei², privitor la papă²; pontifical. – Din fr. apostolique, lat. apostolicus.

APOSTOLESC adj. v. apostolic.

APOSTOLIC adj. (BIS.). 1. apostolesc, apostolicesc. (Faptă ~.) 2. v. papal. (Nunțiu ~.)

APOSTOLICESC adj. (BIS.) v. apostolic.

PAPAL adj. (BIS.) 1. apostolic, pontifical. (Scaunul ~.) 2. (livr.) pontifical, (înv.) papicesc, păpesc. (Statul ~.) 3. v. catolic.

apostolic adj. m., pl. apostolici; f. sg. apostolică, pl. apostolice

Scaunul apostolic s. pr. n. + adj.

APOSTOLIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de apostoli; propriu apostolilor. 2) Care ține de reședința papală. /<fr. apostolique, lat. apostolicus

SCAUN ~e n. 1) Mobilă cu patru picioare, cu sau fără spetează, pe care poate ședea o singură persoană. ◊ ~ electric dispozitiv folosit pentru electrocutarea unor condamnați la moarte. ~ de tortură dispozitiv care servea, în trecut, la imobilizarea celui supus torturilor. ~ de judecată (sau al judecății) se spunea în trecut unei instanțe judecătorești. Cu ~ la cap înțelept. A sta între două ~e a ocupa o poziție nesigură. 2) pop. Bancă (cu spetează sau fără) pe care se pot așeza mai multe persoane. 3) înv. Simbol al puterii unui suveran; tron. ◊ A ridica, a înălța, a pune (sau a se urca, a veni) în ~ a (se) face domn. A se coborî din ~ a abdica. 4) înv. Reședință a unui monarh. ◊ Cetate de ~ capitală. Sfântul ~, ~ul pontifical (sau apostolic) reședința papei; papalitate. 5) Materiile fecale eliminate de cineva. 6) Schelet de lemn destinat pentru a susține un acoperiș. 7) Parte componentă, menită să susțină ceva. ~ul spicului. 8) Placă mică de lemn care servește ca suport pentru coarde la instrumentele muzicale cu arcuș; căluș. /<lat. scamnum

CAMERLING s.m. (Bis.) Titlu a doi cardinali ai curiei pontificale, dintre care unul este în fruntea camerei apostolice și celălalt conduce colegiul sacru, însărcinat să administreze bunurile bisericii. [Cf. fr. camerlingue, it. camerlengo].

APOSTOLIC, -Ă adj. Al apostolilor, conform cu ideile apostolilor. ♦ Papal. [Cf. fr. apostolique, it. apostolico, lat. bis. apostolicus].

ablegat (ablegați), s. m. – Nunțiu, trimis apostolic. < Lat. „ablegatus” (sec. XVIII). Puțin întrebuințat.

apostol (-li), s. m. – 1. Nume dat fiecăruia dintre cei 12 discipoli ai lui Cristos. – 2. Carte de cult ortodox cuprinzînd faptele atribuite apostolilor. Gr. ἀπόστολος „trimis”, în parte prin intermediul sl. apostolu (Murnu 6). – Der. apostolat, s. n., din fr.; apostolesc, adj. (apostolic); apostolic, adj. (care aparține apostolilor); apostol(ic)ește, adv. (în chip apostolic; ca săracii; mergînd pe jos); apostolie, s. f. (apostolat).

APOSTOLIC, -Ă adj. 1. referitor la apostoli, conform cu ideile lor. 2. papal. (< fr. apostolique, lat. apostolicus)

BARNABA sau VARNAVA („fiul mîngîierii ”), unul dintre cei 70 de ucenici ai lui Hristos, discipol și însoțitor al Sf. Pavel în misiunea sa apostolică.

BISÉRICĂ (lat. basilica) 1. Instituție a creștinismului, întemeiată de Hristos, care asigură comuniunea oamenilor cu Dumnezeu prin actul de credință și prin participarea la slujbele săvîrșite de cei învestiți cu puterea Duhului Sfînt în vederea mîntuirii. Este alcătuită din totalitatea celor botezați și care cred în Hristos. ♦ B. primară = comunitate religioasă întemeiată de Iisus Hristos și reunind primii creștini. B. universală = larga comuniune a celor care cred în Iisus Hristos; semnul umanității răscumpărate prin Hristos. B. locală = manifestare a b. universale într-un loc, garantată de episcop, prin care orice b.l. se află în comuniune cu b. universală. Primele b.l. au fost organizate, după Cincizecime de apostolii lui Hristos. 2. Ansamblul credincioșilor reuniți într-o comuniune creștină particulară. ♦ B. ortodoxă v. ortodoxie. B. catolică v. catolicism. B. protestantă v. protestantism. B. evanghelică (sau luterană) v. luteranism. B. reformată (calvină) v. calvinism. B. unitariană v. unitarism. B. anglicană v. anglicanism. B. romană unită cu Roma (greco-catolică) v. greco-catolici (uniți). B. baptistă v. baptism. B. lui Dumnezeu apostolică v. penticostal. B. armeano-gregoriană = confesiune creștină contituind b. de stat a Armeniei (301) despărțită de Patriarhia Ortodoxă de la Constantinopol (506). 3. Lăcaș de închinare public al creștinilor, în care este preamărit Dumnezeu și se săvîrșește liturghia.

APOSTOLESC, -EASCĂ, apostolești, adj. Apostolic. – Din apostol + suf. -esc.

APOSTOLIC, -Ă, apostolici, -e, adj. Care aparține apostolilor, de apostoli; care aparține Vaticanului, privitor la Vatican; papal. – Fr. apostolique (lat. lit. apostolicus).

APOSTOLICEȘTE adv. (Înv.; în expr.) A merge apostolicește = a merge apostolește. – Din apostolic + suf. -ește.

prochimen (< gr. προχείμενον), stih* dintr-un psalm* care precede citirea pericopei apostolice la liturghie*. P. se cântă la liturghie înaintea citirii Evagheliei se numește de obicei aliluar (ἀλληλουïάριον), deoarece este precedat de cuvântul ἀλληλούïα; p. care precede citirea Epistolei se numește p. τοῦ Aποστόλου. Cel care se cântă la vecernie, după εἴσοδος, este numit p. τῆς ἡμέρας sau ἑσπέρας π.

apostolic, -ă, apostolici, -ce adj. Care aparține apostolilor (1), de apostol (1); în conformitate cu credința apostolilor. ♦ Rege apostolic v. rege. Scaun apostolic v. scaun. Succesiune apostolică v. succesiune. ♦ Care purcede de la autoritatea supremă bisericească. – Din fr. apostolique, lat. apostolicus (< gr. apostolikos).

apostolicitate s. f. Caracterul apostolic al Bisericii creștine adevărate, adică al Bisericii care păstrează neștirbită învățătura apostolilor; succesiune apostolică. – Din apostolic + suf. -itate.

Barnaba (Varnava), sfânt numit și Iosif, n. în Cipru, unul dintre cei 70 de ucenici ai lui Iisus Hristos. A însoțit pe Pavel îm prima sa călătorie misionară și, după Sinodul apostolic din anii 49-50 de la Ierusalim, a propovăduit în Cipru cu nepotul său Ioan-Marcu, unde a fost ucis cu pietre în orașul Salamina. Se prăznuiește la 11 iunie.

catolicitate s. f. Una dintre însușirile sau caracteristicile esențiale ale Bisericii, menționată în Simbolul apostolic și stabilită de ales în Simbolul niceo-constantinopolitan (alcătuit la sinoadele de la Niceea (325) și Constantinopol (381)); universalitatea Bis. creștine; sobornicitate; p. restr.totalitatea catolicilor, lumea catolică. – Din catolic + suf. -itate.

Chiril (c. 827-869), cărturar și sfânt originar din Salonic, apostol al slavilor. Împreună cu fratele său Metodiu a răspândit creștinismul în Moravia și Panonia (862-863). A tradus din greacă în slavonă numeroase cărți bisericești, fiind considerat creatorul alfabetului chirilic. A dus la Roma moaștele părintelui apostolic Clement Romanul, descoperit la Chersones. Moaștele sale se află în bis. sf. Clement din Roma.

Clement Romanul, papă al Romei (92-101 d. Hr.), părinte apostolic și unul dintre primii urmași ai apostolului Petru. Opera sa autentică este Scrisoarea întâi către corinteni, care are ca temă centrală ierarhia ca autoritate indiscutabilă în conducerea Bisericii, fiind de origine divină. Este sărbătorit la 24 noiembrie.

coloseni s. m. pl. Locuitori ai orașului antic Colose din Frigia. Orașul a devenit renumit încă din timpul apostolic, îndeosebi prin Epistola către coloseni, scrisă de sf. apostol Pavel din închisoarea în care se afla la Roma în anii 62-63.

Filip, sfânt, unul dintre cei 12 apostoli, chemat personal de Iisus după alegerea celor două perechi de frați (Petru și Andrei, Iacov și Ioan). A participat la nunta din Cana Galileii, la înălțarea Domnului, la alegerea lui Matia și la Sinodul apostolic. Bis. îl prăznuiește la 14 noiembrie.

frate, frați s. m. 1. Persoană de sex masculin considerat în raport cu altă persoană (indiferent de sex) născută din aceiași părinți sau din același tată ori aceeași mamă; frățâne. ◊ Frate bun (sau adevărat, drept, de sânge, reg. dulce, primar) = fiecare dintre frații născuți din același tată și aceeași mamă în raport unii cu alții. ◊ Frate de cruce = fârtat, prieten nedespărțit al cuiva. ◊ Frate întru Hristos = creștin, oricine face parte din religia creștină. ◊ Frați sufletești = copii de sex diferit botezați în aceeași apă, care de obicei nu se căsătoresc între ei. ◊ Fratele Crăciunului = Sfântul Vasile sau Anul nou. ◊ Frații apostolici = sectă creștină întemeiată la Parma în anul 1200 de țăranul italian Gerardo Segarelli și existentă până în sec. 14, care predica renunțarea la orice avere și întoarcerea la modul de viață al primilor creștini. ◊ Frații Domnului (sau ai lui Iisus) = termen prin care sunt numiți ca „frați”, deși nu sunt frați de sânge, verii lui Iisus: Iacov, Iosie, Simon și Iuda (nu Iscariotul). 2. Termen familiar mai prietenesc cu care cineva se adresează altei persoane (indiferent de sex). 3. Grad sau treaptă în care se află un creștin, care nu este cleric, înainte de călugărire. ♦ Formulă de adresare între clerici, călugări și credincioși. – Din lat. frater, -tris.

Iacov, ruda (vărul) lui Iisus, numit și „cel drept” sau „cel mic”. A făcut parte din cei 70 de ucenici aleși de Iisus (Luca 10, 1). Este primul episcop al Ierusalimului. A luat parte la Sinodul apostolic din anii 49-50, pe care l-a prezidat. A fost ucis cu pietre în anul 62 d. Hr. și este prăznuit la 23 octombrie și în prima duminică după Nașterea Domnului. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iacov v. epistolă.

Ignatie Teoforul (†107 d. Hr.), sfânt, episcop al Antiohiei, părinte apostolic, ucenic al sf. evanghelist Ioan. A fost condamnat la moarte în timpul împăratului Traian, fiind sfâșiat de fiare, pentru statornicia lui în credință. Se numește „teofor” pentru că spunea că poartă pe Dumnezeu în inima sa. A scris șase scrisori mai multor comunități creștine, precum și una lui Policarp al Smirnei. Bis. îl prăznuiește la 20 decembrie.

trisaghion 1. T. mic sau liturgic, cântarea „Sfinte Dumnezeule” – astfel numită din cauza întreitei repetări a cuvântului „sfânt” (gr. ἄδιος [aghios]), care este interpretarea sau parafrazarea imnului serafimic și care se cântă la liturghie, înainte de apostol. T. liturgic a luat naștere din cântarea lui Isaia (IV, 3) și din sfârșitul unui verset din psalmul XLI, 2. T. mic a fost introdus în liturghie* în toate bis. ortodoxe pe vremea împăratului Teodosie II (408-450). Documentar, se ia cunoștință de existența t. mic, în timpul discuțiilor monofizite, din actele sinodului din Calcedon (451). 2. T. serafimic sau biblic „Sfânt” de trei ori – fapt pentru care se numește t. imnul* care se cântă în cadrul liturghiei Sf. Ioan Hrisostom și a Sf. Vasile cel Mare la „Răspunsurile mari”, între cântările „Cu vrednicie” și „Pre Tine Te lăudăm”. Textul imnului este format dintr-un verset din Isaia (VI, 3) și dintr-un psalm (CXVII, 24-25) și se află în întregime în mai multe locuri din Noul Testament (Matei, XXX, 9; Marcu, XI, 9-10; Ioan, XII, 13). Încă din primele veacuri, acest imn era foarte răspândit. La sfârșitul sec. 1, Clement Romanul (Ep. I ad Corint.) vorbește despre t. biblic, care era deja adoptat în liturghia creștină de atunci. În Constituțiile Apostolice (cartea VIII, cap. 12) scrise în a II-a jumătate a sec. 4 se arată locul și rostul liturgic al imnului serafimic. Aluzii la t. biblic găsim și la Tertulian (m. 220), în a V-a „Cateheză mystogogică” a lui Chiril din Ierusalim (347-348), la Augustin (354-430) – care arată însemnătatea dogmatică a acestui imn, la Ioan Hrisostom (m. 407), ce vorbește de momentul din liturghie când se cântă acest imn etc. V. doxologie.

Ioan-Marcu, ucenic al sf. apostol Petru, fiul Mariei, în casa căreia se afla Biserica și unde a mers Petru după miraculoasa sa eliberare din temniță de către un înger. A fost însoțitorul lui Pavel în activitatea sa apostolică, apoi însoțitor o vreme și al lui Varvara, al cărui nepot era. A fost hirotonit episcop de Biblos, oraș la nord-vest de Damasc. Bis. îl sărbătorește la 4 ianuarie, cu Soborul celor 70 de ucenici.

Manase 1. Fiu al lui Iosif din Egipt. 2. Rege al Iudeei (687-642 î. Hr.), luat prizonier în captivitatea babilonică. Căindu-se de faptele sale, s-a rugat lui Dumnezeu să-l ierte și astfel și-a recapătat mai târziu tronul. ◊ Rugăciunea lui Manase = supliment anaghinoscomena (necanonic) la Cartea II Cronici (Paralipomena) a Vechiului Testament. Rugăciunea este reprodusă în Constituțiile apostolice și folosită în Bis. ortodoxă la serviciul divin din postul mare, citindu-se la pavecernița mare.

CLEMENT ROMANUL (sec. 1-2), teolog creștin. Părinte apostolic. Episcop al Romei. A îndemnat comunitatea din Corint la păstrarea unității în jurul bisericii („Scrisoare către corintieni”).

Papia, sfânt, părinte apostolic, episcop al Ierapolei (Frigia), n. în a doua jumătate a sec. 1 d. Hr., ucenic al sf. apostol și evanghelist Ioan și prieten cu sf. Policarp. A scris Explicarea cuvintelor de învățătură ale Domnului, în 5 cărți, primul tratat de exegeză din literatura patristică. A suferit martiriul la mijlocul sec. 2 d. Hr. Bis. îl prăznuiește la 7 iulie.

părinte, părinți s. m. 1. (La pl.) Tama și mama. ♦ Strămoși, străbuni. 2. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată. ♦ (Fig.) (Adesea determinat de „sufletesc”, „spiritual”) Îndrumător, călăuzitor. ♦ Titlu onorific purtat de episcopii din Orient în primele secole ale creștinismului. ◊ Părinte apostolic = autor de opere teologice scrise la sfârșitul sec. I și în prima jumătate a sec. 2 d. Hr., care a cunoscut pe apostoli sau a fost discipol apropiat al acestora. ◊ Părinte bisericesc = autor de opere teologice a cărui învățătură reflectă fidel doctrina Bisericii, a dus o viață sfântă, este recunoscut de întreaga Biserică și a trăit până în anul 750 d. Hr., când moare sf. Ioan Damaschin, ultimul părinte bisericesc. Romano-catolicii acordă acest nume și unor scriitori din sec. 9 și 10. Ceilalți autori care au trăit în aceeași perioadă de timp, dar nu îndeplinesc aceste condiții sau îndeplinesc o parte a lor se numesc scriitori bisericești sau scriitori creștini. ◊ „Părintele părinților” v. Grigorie de Nissa. ◊ (Reg.) Părinte sufletesc = naș. 3. Fig. Fondator inițiator, întemeietor (al unei mișcări culturale, al unei științe etc.). 4. Fig. (Determinat prin „milostiv”, „ceresc”, „atotțiitor”, „veșnic” etc.) Dumnezeu. ♦ (Determinat prin „sfânt” sau „nostru”, urmat de numele propriu) Întemeietor sau conducător al religiei creștine. 5. Fig. Preot, călugăr. – Din lat. parens, -ntis.

Policarp (c. 70 – 156 d. Hr.), sfânt mucenic, episcop al Smirnei (Siria), părinte apostolic, ucenic al sf. apostol și evanghelist Ioan și una dintre figurile cele mai luminoase ale literaturii creștine. De la el s-a păstrat numai o scrisoare către filipeni. A suferit moarte martirică, fiind ars pe rug la vârsta de 86 de ani. Bis. îl prăznuiește la 23 februarie.

scaun, scaune s. n. 1. Mobilă cu sau fără spetează, pe care poate sta o singură persoană. ♦ Laviță. ♦ (Reg.) Năsălie. 2. Tron (pentru monarhi, înalți prelați și pentru divinitate); p. ext. autoritate sau funcție supremă a unui înalt demnitar (ecleziastic), a divinității etc. ♦ (La pl.) Numele uneia dintre cele două cete ale îngerilor, care împreună cu heruvimii și cu serafimii, alcătuiesc prima treaptă a ierarhiei lor, făcută de Dionisie Areopagitul. Sunt înfățișați ca niște roți de foc, având de jur împrejur aripi și ochi în mijlocul aripilor (Iezechiel 10, 12). Adesea au figura unor roți de foc, împletite în așa fel încât să alcătuiască un tron, tronul Celui preaînalt, de unde și denumirea de scaune. 3. Reședință a unui monarh, a unui cler înalt; capitală. ◊ Sfântul scaun sau scaunul apostolic (ori pontifical) = reședința papei; p. ext. papalitatea. 4. Scaun de lumânări = dispozitiv format din două scânduri în care se introduc țevile prin care se toarnă materialul pentru fabricarea lumânărilor. [Var.: (reg.) scamn s. n.] – Din lat. scamnum.

simbol, simboluri și (rar) simboale s. n. Semn, obiect, imagine care reprezintă sau evocă o idee, noțiune, un sentiment; procedeu expresiv în literatură și artă prin care se sugerează o idee sau o stare sufletească. ♦ Simbolul credinței = mărturisire de credință sub formă de rugăciune, care reprezintă expunerea succintă a dogmelor fundamentale ale religiei creștine; crezul. A fost stabilit la Sinodul I ecumenic (primele șapte articole) și la Sinodul 2 ecumenic (ultimele cinci articole). ◊ Simbolul apostolic = cea mai veche mărturisire de credință, alcătuită în anii 49-50 d. Hr. de sfinții apostolic înainte de despărțirea lor pentru a predica evanghelia în afara Palestinei. Are 12 articole. [Acc. și: simbol] – Din lat. symbolum, fr. symbole, germ. Symbol.

succesiune, succesiuni s. f. Mod în care se succedă obiecte, persoane etc.; șir de persoane, de lucruri, de fapte care se succedă într-o anumită ordine; serie, înșiruire, rând. ◊ Succesiune apostolică = modul în care Biserica păstrează structura unică și permanentă a apostolatului „celor doisprezece”, în continuitatea ei istorică, prin „punerea mâinilor” și prin invocarea Sfântului Duh la Taina hirotoniei. Se întrerupe la episcopii care devin schismatici sau eretici.

șaptezeci num. card. Numărul celor 70 de ucenici aleși de Iisus Hristos și trimiși în misiune apostolică, constituind pepiniera din care s-a format ierarhia Bisericii: episcopi, preoți și diaconi. – Din șapte + zeci.

Ștefan, primul dintre cei șapte diaconi hirotonisiți de apostoli, făcând parte și din cei 70 de ucenici. Este primul mucenic creștin, fiind ucis cu pietre de iudei. A fost osândit la moarte de Sinedriu pentru activitatea sa apostolică. La execuție a asistat și tânărul Saul, care păzea hainele ucigașilor și care, după convertire, a devenit apostolul Pavel. Bis. îl sărbătorește la 27 decembrie.

Tit, sfânt, apostol, unul dintre cei mai apropiați ucenici ai lui Pavel, pe care-l însoțește la Sinodul apostolic din Ierusalim din anii 49-50, precum și în alte misiuni apostolice. Este hirotonisit de Pavel episcop de Creta, fiind numit de acesta „adevărat fiu în credință” și „frate” (II, Cor. 2, 13). După Tradiție, Tit a propovăduit și în Dalmația. Bis. îl prăznuiește la 25 august. ◊ Epistola către Tit a sf. apostol Pavel v. epistolă.

tradiție, tradiții s. f. 1. Informație (cu caracter real, legendar sau semilegendar) privitoare la anumite fapte sau evenimente din trecut, transmise oral de-a lungul timpului; (înv.) paradosis. ♦ Ansamblu de concepții, obiceiuri, datini sau credințe care se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau naționale și care se transmit (prin viu grai) din generație în generație; patrimoniu cultural. ♦ Obicei, regulă, rânduială, uzanță statornicită (din vechime) și urmată riguros; datină. 2. Sfânta Tradiție (sau Predanie) = învățătură dată de Dumnezeu prin viu grai Bisericii și din care o parte s-a fixat în scris mai târziu. ◊ Tradiție apostolică = învățătură primită de apostoli direct de la Iisus Hristos. ◊ Tradiție bisericească = învățătură dată de apostoli primilor episcopi, iar aceștia celor de după ei până astăzi, care se află cuprinsă în definițiile sinoadelor ecumenice în frunte cu Simbolul credinței, în scrierile sfinților părinți și în cărțile de slujbă ale Bisericii. [Var.: tradițiune s. f.] – Din fr. tradition.

vicar, vicari s. m. (La ortodocși) Arhiereu, arhimandrit sau preot numit de ierarhul unei eparhii pentru a-l ajuta la exercitarea atribuțiilor sale executive. ◊ Episcop-vicar = arhiereu cu rang de episcop, ales de Sf. Sinod, care ajută pe ierarhul unei eparhii în exercitarea atribuțiilor sale canonice sau îl suplinește când acesta lipsește din eparhie. ◊ (La catolici) Vicar general = preot-adjunct al unui episcop care administrează o dioceză (eparhie). ◊ Vicar apostolic = prelat însărcinat să administreze activitatea misionară dintr-o țară unde nu există ierarhie ecleziastică. ◊ Vicarul lui Iisus Hristos = papa de la Roma. – Din fr. vicaire, lat. vicarius.

ORTODOXÍE (< fr.) s. f. 1. Confesiune creștină care a păstrat neschimbate dogmele, tradiția, cultul și organizarea bisericească fixate prin cele șapte sinoade ecumenice din sec. 4-8, reprezentând credința comună a bisericii din primul mileniu și tradiția apostolică menținută prin intermediul teologiei patristice și neopatristice; p. ext. Biserica ortodoxă; religia ortodoxă. În anul 1054 are loc Marea schismă, care va însemna separarea canonică și întreruperea comuniunii liturgice între Constantinopol și Roma. Cauzele acestei despărțiri, au fost, în primul rând, de ordin religios, creștinii răsăriteni neadmițând supremația Papei și învățăturile bisericii apusene privitoare la Purgatoriu, la purcederea Sfântului Duh și de la Fiul (Filioque), la folosirea azimei (pâinea nedospită, considerată o rămășită a Paștelui iudaic și simbol al morții, spre deosebire de pâinea dospită folosită de ortodocși, care reprezintă sufletul în trup, elementul incoruptibil), la euharistie etc. O. cinstește în persoana lui Iisus Hristos victoria asupra morții și începutul (nepătruns de mintea omului) creației renăscute, transfigurate. Esența teologiei ortodoxe o constituie dogma Sfintei Treimi; aceasta are o mare importanță pentru viața duhovnicească a credincioșilor, deoarece, așa cum persoanele Sfintei Treimi există una în alta, într-o unitate de ființe, tot așa și creștinii formează o comunitate de credință, de nădejde și de iubire în Dumnezeu. O. reprezintă religia de stat în România, Grecia, Armenia, Serbia, Bulgaria, Rusia, Ucraina, Georgia, Belarus, Macedonia, Ethiopia, Rep. Moldova, Cipru. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost recunoscută de sinodul de la Constantinopol în 1885. ◊ Duminica ortodoxiei = prima duminică din postul Paștelui. 2. Conformitate cu principiile tradiționale ale unor doctrine, concepții etc.

*apostólic, -ă adj. (vgr. apostolikós). De apostol, al apostolilor, conform celor zise de apostolĭ: biserică apostolică. Fig. Zel apostolic. Papal (că papa e considerat și el ca apostol): scaunu apostolic. Simbolu apostolic, simbolu credințeĭ, crezu. Regele apostolic, regele Ungariiĭ (titlu acordat de papă). – Vechĭ apostolicesc (rus. apostoličeskiĭ).

PATRÍSTICĂ (< fr., germ.; {s} gr. pater, patros „părinte”) s. f. Operele și doctrinele primilor teologi creștini, numiți, de obicei, Părinți ai Bisericii sau Doctori ai Bisericii, care au militat și au scris în sec. 1-9, îndeosebi în greacă și latină, dar și în siriacă și aramaică. Termenul vine din expresia theologia patristica prin care, în sec. 17, era desemnată învățătura sfinților părinți spre a fi deosebită de teologiile biblice, scolastică, simbolică și speculativă. Prima perioadă a literaturii patristice (sec. 1-2) include scrierile Părinților Apostolici (Clement, Ignatie, Policarp, Papias ș.a.) și cele ale apologeților greci și latini (Justin Martirul, Atenagora, Minucius, Feix, Tertullian, Eusebiu de Cezarea, Ieronim, Teodor de Mopsuetia și Maxim Mărturisitorul). A doua perioadă cuprinde scriitorii creștini din sec. 3, numiți „ante-nicenieni” (Clement din Alexandria, Irineu, Origen, Ciprian). În sec. 4-5 sunt, pe de o parte, teologii răsăriteni Părinții Alexandrini (Atanasie, Chiril al Alexandriei), cei antiohieni (Ioan Hrisostom), Părinții Capadocieni (Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa), scriitorii siro-palestinieni (Chiril al Ierusalimului, Apolinarie), scriitori de limbă siriacă (Efrem Sirul), scriitori armeni; pe de altă parte, Părinții Latini (Ilarie din Poitiers, Ambrozie, Augustin, Ilarie din Arles, Gregoire din Tours). Convențional. lista părinților latini este încheiată cu Grigorie cel Mare, deși Bernard din Clairvaux este adesea menționat ca ultimul părinte, iar canonul părinților greci este încheiat cu Ioan Damaschin.

PAUL, numele a șase papi. Mai importanți: I. P. III (Alessandro Farnese) (1534-1549), inițiatorul Contrareformei, pentru susținerea căreia a aprobat în 1540 întemeierea, de către Ignațiu de Loyola, a Ordinului Iezuiților; a reorganizat Inchiziția (1542). L-a excomunicat pe regele Angliei Henric VIII. A convocat Conciliul de la Trento (1545-1563). Protector al artelor. A ridicat la Roma o serie de construcții (Palatul Farnese). L-a angajat pe Michelangelo să construiască basilica Sfântului Petru și să decoreze Capela Sixtină. 2. P. V (Camillo Borghese) (1605-1621). Apărător al autorității papale, a condamnat ca eretică opera lui N. Copernic și a trimis în fața tribunalului inchizitorial pe Galileo Galilei. 3. P. VI (Giovanni Battista Montini) (1963-1978). A continuat lucrările Conciliului Vatican II (11 oct. 1962-8 dec. 1965), inițiate de papa Ioan XXIII. Susținător al dialogului cu necatolicii și necreștinii și al ecumenismului, rupând tradiția, a întreprins mai multe călătorii în lume. Enciclica sa, Populorum progressio (1967), este inspirată de problemele economice, sociale și religioase (celibatul clerului, întreruperea sarcinii ș.a.), propunând o implicare mai mare a bisericii în rezolvarea acestora; de asemenea, scrisoarea sa apostolică, Octogesimo anno (1971), îi invită pe creștini la extinderea acțiunilor lor în aceste domenii.

POLICARP (c. 70-156 sau 168 ori 177), părinte grec apostolic. Discipol al Sf. Ioan, care l-a instalat episcop de Smirna. Martirizat în timpul lui Marc Aureliu. Păstrător fidel al tradiției; este autorul unei Epistole către filipeni (a cărei autenticitate este discutabilă), conținând elemente de hristologie, soteriologie și ecleziologie. Biserică îl prăznuiește la 23 febr.

MONOFIZITÍSM (< monofizit) s. n. (REL.) Învățătură creștină despre unica natură a lui Iisus Hristos, cea divină, predicată de călugărul bizantin Euthyches și combătută de Sinodul de la Calcedon (451); totuși, m. a cucerit câteva grupuri etnice destul de mari constituite în Bisericile orientale (apostolică armeană, etiopiană, coptă, iacobită siriacă și indiană).

LATERAN (LATERANO), complex arhitectonic monumental din Roma. Inițial proprietate a familiei nobiliare Laterano (de unde și denumirea), a fost dăruită de Constantin cel Mare papei Miltiades, devenind ulterior proprietatea statului Vatican. Include bazilica San Giovanni in Laterano (construită între 311-314; forma exterioară actuală aparținându-i lui A. Galilei – 1735, iar cea interioară, 1646-1649, lui Borromini), baptisteriul numit și San Giovanni in Fonte, palate apostolice (Palatul construit, 1586, de D. Fontana în timpul papei Sixtus V, azi complex muzeistic). Aici au avut loc cinci concilii ecumenice (1123, 1139, 1179, 1215, 1512-1517). – Acordurile de la ~, acord italo-papal semnat de Benito Mussolini și de cardinalul Pietro Gasparri (reprezentantul papei Pius XI), la 11 febr. 1929. După doi ani și jumătate de negocieri s-au încheiat trei documente: un tratat (care punea capăt definitiv „chestiunii romane”, recunoscând Sf. Scaun, un mic teritoriu pe care s-a ridicat Stato della Città del Vaticao), un concordat (ce regla raporturile statului italian cu Biserica catolică) și o convenție financiară.

MIGNE [miñe], Jacques Paul (1800-1875), abate și erudit francez. A editat cea mai mare și cea mai completă colecție de texte patristice, intitulată Patrologiae cursus completus, în două serii: Series graeca, în 161 volume, text grec cu traducere latină, de la Părinții Apostolici până la Conciliul de la Ferrara-Florența (1438-1445) și Series latina, în 221 volume, de la Tertulian până la papa Innocențiu III (m. 1216); ediția e însoțită de un considerabil aparat critic.

PĂRÍNTE (lat. parens, -ntis) s. m. 1. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată; (la pl.) tata și mama în raport cu copiii. ♦ Strămoși, străbuni. 2. Întemeietor al unui neam; inițiator, fondator al unei științe, al unei mișcări culturale etc. ♦ Părinții Bisericii = învățătorii și scriitorii vechii Biserici creștine, ca martori și reprezentanți cu autoritate ai tradiției doctrinare a Bisericii, care pe baza scripturilor și a tradiției au elaborat ansamblul doctrinelor creștinismului. Ei nu sunt doar episcopi și scriitori, ci se disting prin valoarea doctrinei lor, prin sfințenia vieții lor și aprobarea Bisericii. Epoca P.B. începe în sec. 2 cu părinții apostolici și se încheie în sec. 7 și 8 cu Grigorie cel Mare, în Occident, și Ioan Damaschin, în Răsărit. ◊ Părinții Apostolici = grup de scriitori creștini care au fost ucenici direcți ai sfinților apostoli ori ai ucenicilor acestora au înregistrat ultimele ecouri ale generației apostolice și ale căror scrieri au fost considerate multă vreme egale în rang cu cele canonice din „Noul Testament”, unele fiind chiar introduse temporar în canon (Clement Romanul, Ignatie Teoforul, Policarp, Barnaba ș.a.). Noțiunea și titlul de p. a. au apărut în sec. 17, la savantul francez Jean B. Cotelier, care a editat pentru prima oară împreună acele scrieri. ◊ Părinții Capadocieni (sau Neonicenieni) = părinți ai Bisericii care și-au desfășurat activitatea literară și pastorală în Capadocia (Vasile de Cezarea, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa) și au explicat „dogma de la Niceea”, raportul dintre substanța divină unică și cele trei persoane ale Treimii. Cu ei sunt stabilite definitiv doctrinele de bază ale creștinismului și terminologia trinitariană. V. și patristică. 3. Preot, călugăr.

HOSSU, Iuliu (1885-1970, n. Milașu Mare, jud. Bistrița-Năsăud), prelat unit român. Episcop la Gherla (din 1917) și Cluj-Gherla (1930-1948). M. de onoare al Acad. (1945). Unul dintre organizatorii Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia (1 dec. 1918), a condus delegația care a prezentat regelui Ferdinand I documentul prin care se declară unirea Transilvaniei cu România. Membru fondator al organizației ASTRA. Ca episcop și senator, a desfășurat atât o susținută activitate de construcție a unor așezăminte bisericești, cât și una cultural-tipografică. În timpul ocupației horthyste, ca administrator apostolic al eparhiei de Oradea, a condamnat masacrele săvârșite de autoritățile maghiare împotriva românilor. Arestat și deținut pentru convingerile sale religioase (1948-1955), apoi cu domiciliu obligatoriu (la mănăstirile Curtea de Argeș, Ciorogârla și Căldărușani). Promovat (1969) cardinal in pectore de către papa Paul VI.

IRVING [ə:viŋ], Edward (1792-1834), teolog protestant scoțian. Destituit din funcția de predicator (1833), pentru preceptele sale, a organizat Biserica catolică apostolică.

!Scaunul Apostolic s. propriu n.

IUSTIN (MOISESCU) (1910-1986, n. sat Cândești, jud. Argeș), teolog român. Prof. la Varșovia, Cernăuți, Suceava și la București. Al cincilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, arhiepiscop al Bucureștilor și mitropolit al Ungro-Vlahiei (197-1986). Mitropolit al Ardealului (1956-1957) și al Moldovei și Sucevei (1957-1977). Membru al Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Lucrări de patrologie („Evagrie din Pont – viață, scrieri, doctrină”, în lb. greacă, „Activitatea Sf. Apostol Pavel la Atena”, „Ierarhia bisericească în epoca apostolică”); a inițiat colecția „Părinți și scriitori bisericești”.

apostolic adj. m., pl. apostolici; f. apostolică, pl. apostolice

apostolic a. 1. care vine dela apostoli: învățătură apostolică; simbolul apostolic, actul de credință numit obișnuit crezul; 2. care emană dela papa: brevă apostolică; majestate apostolică, titlu dat de papa Casei de Austria.

APOSTOLIC, -Ă, apostolici, -ce, adj. 1. Care aparține apostolilor (I 1), de apostoli; apostolesc. 2. Care aparține papei², privitor la papă²; pontifical. – Din fr. apostolique, lat. apostolicus.

SCAUN, scaune, s. n. I. 1. Mobilă (de lemn, de metal etc.), cu sau fără spetează, pe care poate să stea o singură persoană. ◊ Scaun de tortură (sau de supliciu) = dispozitiv în formă de scaun pe care, în vechime, era imobilizat cel supus torturii. Scaun electric = (în unele state) instrument de execuție prin electrocutare a condamnaților la moarte. ◊ Compus: (Pop.) Scaunul-lui-Dumnezeu = constelația Casiopeea. (Bot.) scaunul-cucului = plantă erbacee robustă cu flori purpurii reunite într-un capitul (Dianthus giganteus). ♦ Fig. (Mai ales urmat de determinări) Locul, funcția deținută de cineva ca membru al unei adunări (elective). 2. Tron; p. ext. funcția și autoritatea monarhului, a domnitorului; domnie. ♦ Fig. Reședința monarhului sau a cârmuirii; capitala unui stat. ◊ Sfântul Scaun sau Scaunul Apostolic (ori Pontifical) = reședința papei; p. ext. papalitatea. ♦ Circumscripție teritorial-administrativă a sașilor și a secuilor din Transilvania, în cadrul organizației de stat austro-ungare. ♦ (Determinat prin „de judecată”) Instanță judecătorească. II. 1. (Pop.; de obicei urmat de determinări) Dispozitiv de lemn în formă de masă sau de bancă, la care își exercită meseria diverși lucrători. ♦ Butuc pe care se taie carnea la măcelărie; p. ext. măcelărie. 2. Suport, postament la diferite unelte, instrumente, mașini sau organe de mașini. 3. Schelet făcut din grinzi de lemn, care susține învelitoarea unui acoperiș și elementele pe care aceasta se sprijină. 4. Placă de lemn cu două piciorușe și o față curbă, pe care se sprijină coardele instrumentelor muzicale cu arcuș. III. Faptul de a elimina materiile fecale; p. ext. (concr.) materiile fecale eliminate de cineva. – Lat. scamnum.

NUNȚIU, nunții, s. m. (În sintagma) Nunțiu papal (sau apostolic) = reprezentant diplomatic permanent al Vaticanului într-o țară străină (cu rang de ambasador) și în același timp pe lângă biserica națională (de obicei cu rang de arhiepiscop). [Var.: nunciu s. m.] – Din it. nunzio, lat. nuntius. corectat(ă)

APOSTOLIC, -Ă, apostolici, -e, adj. Care aparține apostolilor, care este în conformitate cu ideile răspîndite de apostoli. El urmează porunca apostolică. NEGRUZZI, S. I 313.

SCAUN, scaune, s. n. I. 1. Mobilă, cu sau fără spetează,făcută pentru a ședea pe ea o singură persoană. Scamatorul, urcat pe scaunul lui, părea că se clatină. SAHIA, N. 69. Cerceta cu ochii cele trei scaune de paie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 19. ◊ Scaun de tortură (sau de supliciu) = dispozitiv în formă de scaun pe care, în trecut, era așezat cel supus torturii. (Glumeț) Două ore împietrise neclintită pe scaunul de supliciu al coaforului, cu fire și cîrlige electrice în păr. C. PETRESCU, C. V. 169. Scaun electric = dispozitiv pentru executarea prin electrocutare a condamnaților la moarte. ◊ Expr. Cu scaun la cap v. cap¹ (I 4). ♦ Fig. Locul și funcția deținută de cineva ca membru al unei adunări elective. Scaunul de deputat îi era, așadar, indiferent. Nici nu-l ceruse, nici nu-l aștepta. C. PETRESCU, Î. II 134. Nu mai văd eu scaun în... sinod, cît hăul. CONTEMPORANUL, IV 7. ♦ Bancă, de obicei fără spetează, pe care pot ședea mai multe persoane. Ne aduce un scaun nou și lung, și, după ce-a întrebat de dascăl, care cum ne purtăm, a stat puțin pe gînduri, apoi a pus nume scaunului «Calul Bălan». CREANGĂ, A. 2. 2. Faptul de a elimina materiile fecale; excrementele eliminate. 3. (Învechit și arhaizant) Tron; p. ext. funcția și autoritatea monarhului, a domnitorului; domnie. În curînd scaunul Moldovei e văduv. Piciorul lui Ștefan obrintește. Încheieturile lui sînt prinse. DELAVRANCEA, A. 54. Cu atîta însă nu se mulțumea Chiajna; avînd un fiu pe scaun, ea sîrgui să-i agonisească și celuilalt domnia vecină a Moldovei. ODOBESCU, S. A. 156. De acum să vedeți voi certe, Lupte, vrajbe-ntre boieri Pentru scaun și averi! ALECSANDRI, P. A. 94. ◊ Expr. A ridica, a înălța, a pune (sau a se urca, a veni) în scaun = a aduce (sau a veni) la domnie, a (se) face domn. Să vestești tuturora... că ieri am pus pe Bogdan pe scaunul Moldovei. DELAVRANCEA, A. 141. Tu ai să te urci pe scaunul împărăției mele, fiindcă eu n-am moștenitor pînă acum. ISPIRESCU, L. 31. Fu cel dintîi prinț care veni în scaun însoțit de o mulțime de greci. BĂLCESCU, O. I 69. A se coborî din scaun = a abdica de la tron. 4. Fig. (Învechit și arhaizant) Reședința monarhului sau a cîrmuirii; capitala unui stat. În toamna anului 1869, cam pe la sfîrșitul lui septembrie, Eminescu pornea spre scaunul cesaro-crăiesc. CĂLINESCU, E. 159. Făcea poftire... crailor, voievozilor și boierilor, înștiințîndu-i cu cărți de țeremonia domnească din scaunul Sucevei. SADOVEANU, F. J. 346. Înainte vreme scaunul era la Ieși, bre! numai de la Cuza încoace s-a mutat scaunul la București. SP. POPESCU, M. G. 76. ◊ Sfînlul Scaun sau Scaunul apostolic (sau pontifical) = reședința papei; p. ext. papalitatea. ♦ (Ist.) Circumscripție teritorială, politică și administrativă a sașilor și a secuilor din Transilvania, în cadrul organizației de stat austro-ungare. De pe la Jiu încoace, pînă la scaunele săsești din Sebeș, din Sibiu și din Brașov... strejuiau vestiții moți. ODOBESCU, S. III 524. Secuii... erau împărțiți în scaune și aveau o organizație cu totul democratică. BĂLCESCU, O. II 209. 5. Fig. (Învechit și arhaizant, adesea determinat prin «de judecată», «al judecății») Instanță judecătorească; tribunal. Poate ar fi fost vinovat împăratul... căci ar fi tăiat pe copil fără să facă cercetare și fără să-l aducă la scaun de judecată. SADOVEANU, D. P. 139. II. 1. (Învechit și popular) Butuc sau masă specială pe care se taie carnea la măcelărie; p. ext. măcelărie. La bărbat întins se duse și la scaun îl găsi, Căci casap era cu breasla. CONTEMPORANUL, I 510. Alaiul... trecu și prin piața mare, unde șetrele precupeților, scaunele măcelarilor și tarabele gelepilor... erau închise în ziua aceea. ODOBESCU, S. I 109. 2. (Popular, urmat de determinări care arată felul, scopul) Dispozitiv de lemn în formă de masă sau de bancă, la care-și exercită meseria anumiți meseriași: a) scaun de doage = scăunoaie; b) scaun de cioplit = bedreagul rotarului; c) scaun de spițe = cobilă. 3. Suport, postament la diferite unelte, instrumente, mașini sau organe de mașini. Asaltul începu. Tunurile așezate pe scaune de lemn băteau necontenit cetatea. NEGRUZZI, S. I 173. 4. Schelet alcătuit din bare de lemn, care susțin învelitoarea unui acoperiș. 5. (Popular) Fiecare dintre părțile spicului care susțin cîte un bob. Spicul se alcătuiește din grăunte sau boabe așezate fiecare în rînduri, fiecare grăunte stînd într-un scaun al său. PAMFILE, A. R. 96. ◊ Expr. (Rar, despre cereale) A băga scaun = a lega. Grîul băgase scaun și ajungea la genunchi. SANDU-ALDEA, U. P. 57. 6. Placă de lemn cu două piciorușe și o față curbă, pe care se sprijină coardele instrumentelor muzicale cu arcuș. 7. Mică platformă în vîrful unei scări, de unde e observat și pîndit vînatul de către vînători.

APOSTOLESC adj. (BIS.) apostolic, apostolicesc. (Faptă ~.)

APOSTOLIC adj. (BIS.) 1. apostolesc, apostolicesc. (Faptă ~.) 2. papal, pontifical. (Nunțiu ~.)

APOSTOLICESC adj. (BIS.) apostolesc, apostolic. (Faptă ~.)

PAPAL adj. (BIS.) 1. apostolic, pontifical. (Scaunul ~.) 2. (livr.) pontifical, (înv.) papicesc, păpesc. (Statul ~.) 3. catolic, roman, romano-catolic, (rar) latin, (astăzi rar) papist, (înv. și reg., mai ales în Transilv.) papistaș, papistășesc. (Biserica ~.)

apostolat sn [At: DA / Pl: ~e / E: fr apostolat] 1 Misiunea de apostol Si: apostolic. 2-5 Misiune ori sarcină (ca a apostolilor) de propagare a unor idei, a unei doctrine (politice, sociale etc.).

apostolic, ~ă a [At: NEGRUZZI, S. I, 313 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr apostolique, lat apostolicus, a, -um] 1 Care aparține apostolilor (1). 2 În felul apostolilor (1). 3 De apostol (1) Si: apostolesc, (înv) apostolicesc. 4 Care depinde de papa sau emană de la Sfântul Scaun.

apostolicește av [At: ALECSANDRI, ap. HEM 1352 / E: apostolic + -ește] 1 (Înv) Apostolește. 2 (Îe) A se plimba ~ A se plimba pe jos.

PONTIFICAL adj. (BIS.) apostolic, papal. (Scaunul ~.)

camerling sm [At: DN³ / E: fr camerlingue, it camerlengo] Titlu a doi cardinali ai curiei pontificale, dintre care unul este în fruntea Camerei Apostolice, iar celălalt conduce Colegiul Sacru, însărcinat să administreze bunurile bisericii.

nunțiu sm [At: ȘINCAI, HR. III, 287/8 / V: ~nciu / Pl: ~ii / E: lat nuntius, ger Nuntius, it nunzio] (Șîs ~ apostolic, apostolicesc sau papal) Reprezentant diplomatic permanent al papei într-o țară străină, asimilat ca rang ambasadorilor.

vicar sm [At: MAIOR, I. B. 65/20 / V: (înv) ~iu / Pl: ~i / E: lat vicarius] 1 Preot sau episcop care suplinește un cleric de rang mai înalt, îndeplinind diferite funcții administrative Si: (îrg) vicareș. 2 (În organizarea Bisericii Romano-Catolice; îs) ~ apostolic (sau, înv, apostolicesc) Cleric însărcinat de către papă cu administrarea religioasă a unor provincii aflate în țări cu altă religie dominantă Si: vicariș apostolicesc Vz vicareș (2). 3 (În concepția Bisericii Romano-Catolice; îs) ~ul (sau ~ al) lui Hristos (sau, înv, Crist) Papă². 4 (Iuz) Persoană care ținea locul cuiva (căruia îi urma imediat în rang, în funcție etc.). 5 Funcționar din organizarea târzie a Imperiului Roman care administra o dioceză imperială.

vicareș sm [At: (a. 1726) IORGA, S. D. XIII, 9 / V: ~riș, ~riuș, ~răș, ~căraș / Pl: ~i / E: mg vikárius cf lat vicarius] 1 (Trs; înv) Vicar (1). 2 (În organizarea Bisericii Romano-Catolice; îs) ~riș apostolicesc Vicar apostolic.

scaun sn [At: PSALT. HUR. 5^v/3 / V: (îrg) scamn, scaon^[1], (reg) ~d, scand, scant, scăuan, scoamn, (îvr) scan, scavn / Pl: ~e, (înv) ~i sm / E: ml scamnum] 1 Mobilă de lemn, de metal etc., cu sau fără spătar, susținută, de obicei, pe patru picioare, pe care poate ședea o singură persoană Si: : (reg) scamnie (1). 2 (Îs) ~ de tortură (sau de supliciu) Dispozitiv în formă de scaun (1) pe care, în vechime, era așezat cel supus torturii. 3 (Îs) ~ electric Dispozitiv folosit în unele țări pentru executarea prin electrocutare a condamnaților la moarte. 4 (Pex) Moarte provocată cu scaunul (3) electric. 5 (Reg; îe) A ședea între două ~e A fi nehotărât. 6 (Reg; d. soare; îe) A fi în ~ A fi la asfințit. 7 (Îrg; urmat de determinări) Bancă fără spătar Si: laviță. 8 (Reg; îs) ~ul diacului Strană (a dascălului). 9 (Pop) Bucată de scândură fixată la căruță, la barcă, la războiul de țesut etc., pentru a ședea pe ea. 10 (Reg) Butuc de lemn sau brazdă de pământ mărginită de (trei) țăruși bătuți în pământ, pe care se așază ciobanii când mulg oile. 11 (Reg) Năsălie. 12 (Arg; în limbajul școlarilor) Nota patru. 13 Loc pe care se stă la closet. 14 (Pex; șîs ieșire la ~) Eliminare a materiilor fecale. 15 (Ccr) Materii fecale eliminate de cineva. 16 (Înv; spc) Tron (pentru monarhi, înalții prelați etc. și, în credințele religioase, pentru divinitate). 17 (Pex) Simbol al puterii, al autorității (supreme) reprezentat de tron. 18 Autoritate sau funcție (supremă) a monarhului, a unui înalt demnitar (ecleziastic), a divinității etc. 19 (Îlv) A (se) pune sau a (se) așeza, a (se) urca, a (se) ridica, a veni, a intra etc. în ~ A (se) înscăuna. 20 (Îlv) A scoate (sau a arunca, a izgoni etc.) din ~ A detrona (1). 21-22 (Loc și) funcție deținute de cineva într-un consiliu, într-o adunare constituită într-o instituție etc. în virtutea unui drept, ca urmare a unor alegeri, prin numire, angajare, concurs etc. 23 (Înv; în credințele religioase; lpl) Numele unor cete îngerești (care ocupă un anumit loc în ierarhia îngerilor) Si: tron. 24 (Înv; adesea urmat de determinări care precizează sensul) Reședință (a unui monarh, a unui cleric înalt etc.) Si: capitală (2). 25 (Îs) Sfântul ~ sau ~ul apostolic (ori pontifical) Reședința papei. 26 (Pex; îas) Papalitatea. 27 (D. așezări; Îla) De ~ Care constituia reședința monarhului sau a cârmuirii Si: de reședință. 28 Loc unde se concentra o activitate, un fenomen, o facultate. 29 Explicație a unui fenomen. 30-31 (Îrg; de obicei urmat de determinări care arată felul) (Sediu pentru) consiliu, sfat, divan, instituție cu atribuții (predominant) juridice. 32 (Reg; îs) ~ul cel mare Curtea de casație. 33 (Rar; Îla) Cu ~ la cap Temeinic. 34 (Fam; îe) Cu ~ la cap (sau, rar, la minte, la judecată) Se spune despre un om care judecă temeinic. 35 (Rar; fam) Putere de judecată, de discernământ. 36-37 (Înv) (Sediu pentru autoritățile unor) diviziuni teritorial-administrative. 38-39 (Spc; adesea urmat de determinări) (Diviziune și) organizare teritorial-administrativă a sașilor și secuilor din Transilvania, în Evul Mediu. 40 (Îs) ~ de măcelar Butuc, trunchi sau masă¹ specială pe care măcelarul taie carnea. 41 (Îvr) Tocător (de carne, de zarzavaturi). 42 (Înv) Abator (1). 43 (Înv) Măcelărie. 44 (Înv) Pescărie. 45 (Înv) Tejghea a unui măcelar sau a unui pescar. 46 (Reg) Baracă (la bâlci, la târg). 47 Parte a meliței, de forma unei scânduri scobite, pe care se așază mănunchiul de in sau de cânepă pentru melițat Si: (reg) trup. 48 (Reg; la războiul de țesut) Cordenci (1). 49 (Tip) Un fel de masă mică și înaltă pe care se așază formele mari pentru corectat. 50 (Îs) ~ de cioplit Butuc pe care lucrează rotarul Si: bedreag (1). 51 (Șîs ~ de cuțitoit, ~ de doage, ~ de lemnar, reg, ~ de cuțitoaie, ~ de cioplit, ~ de strujit, ~ de mezdrelit, ~ de mezdrit, ~ cu capră, ~ de lucrat, ~ de tras, ~ de văsărit) Obiect de forma unei bănci pe care se așază rotarul, dulgherul, tâmplarul când lucrează cu cuțitoaia Si: scăunoaie (1), (reg) capră (36) de cuțitoit. 52 (Prc) Parte a scaunului (51) pe care stă călare dogarul, dulgherul sau tâmplarul când lucrează. 53 (Ban) Parte a cuțitului cojocarului, formată dintr-un lemn pătrat, cu care se fățuiesc pieile. 54 (Pop; urmat de determinări care arată felul) Unealtă (rudimentară) alcătuită, de obicei, din scânduri prevăzute cu găuri, pe care se fixează un obiect la care se lucrează. 55 (Îs) ~ de spițe (sau de înspițat) Cobilă (4) (a rotarului). 56 (Reg; îs) ~ de cepi Unealtă a rotarului în care se fixează cepurile obezilor unei roți, când se cuțitoiesc. 57 (Reg) Unealtă a rotarului în care se așază obezile pentru a le găuri sau roata când se înspițează sau se obădează. 58 (Reg; șîs ~ de lumânări) Dispozitiv format din două scânduri orizontale sprijinite pe două scânduri verticale și prevăzute cu numeroase găuri, în care se introduc țevile (de sticlă) în care se toarnă seul pentru facerea lumânărilor. 59 (Pop) Oplean. 60 (Reg; îs) ~u coarnelor Bucată de fier care unește coarnele plugului Si: (reg) punte. 61 Partea de jos, mai masivă, a vârtelniței, a sucalei, a urzitorului, pe care se sprijină întreaga unealtă Si: butuc (22), pat¹, talpă, strat², (55), (reg) pitrucă. 62 (Reg; la car, la căruță) Perinoc. 63 (Reg; la moară) Pârghie cu ajutorul căreia se reglează înălțimea pietrelor morii (de apă sau de vânt), pentru a obține, după voie, o făină mai mare sau mai măruntă Si: (pop) posadă². 64 (Reg; la moară) Bucată de lemn scobit pe care se învârtește cepul grindeiului de la roata morii Si: (reg) broască (27). 65 (Reg; la moară; îs) ~u pietrilor Stâlpii care susțin podul¹ morii. 66 (Reg; la moară; șîs ~ coșului) Scară (32). 67 (Reg; la moară; îas) Suport de lemn care fixează piatra zăcătoare Si: (reg) crivac (3). 68 (Reg; la moară; îas) Ansamblul andrelelor pe care se reazemă perna morii. 69 (Reg; la moară; îas) Strat de lemn de care este prins scaunul (64). 70 (Buc; Mar) Lemn așezat de-a curmezișul pe capătul din față al fiecărei table, la plută¹ Si: (reg) călădău (1), chingă (35). 71 (Buc; Mar) Lemn lung așezat pe partea din față a primei table, pe care se prinde cârma plutei. 72 (Buc; Mar) Băț înfipt în unul dintre butucii plutei, în care își agață plutașul hainele sau alte obiecte în timpul deplasării pe apă. 73 (Reg) Săgeată (30) pe care se urcă trunchiurile la joagăr. 74 (Reg) Car al joagărului. 75 (Reg) Fiecare dintre corfele între care se mișcă jugul joagărului. 76 (Reg) Căpătâiul cel mare al joagărului. 77 (La casă; șîs ~ podului) Schelet din bare de lemn care susține învelitoarea unui acoperiș (și suportul acesteia), transmițând greutatea lui elementelor de rezistență ale construcției. 78 (La casă; îas) Lemn care unește câte doi căpriori ai casei Si: cocleț (1), chinga (23) căpriorilor. 79 (Reg; la casă) Căpătâiul crestat al stâlpilor unei case țărănești. 80 (Reg; la casă) Jgheab în care se îmbucă una într-alta șindrilele de pe acoperișul unei case. 81 (Olt; Mar) Vatra casei. 82 Parte a unor sisteme tehnice care servește la susținerea sau la rezemarea unor piese (componente). 83 (Spc) Piesă pe care se reazemă clapeta sau bila unei supape. 84 (Pop) Suport sau sistem de pari pe care se pune o albie, un cazan, o putină, un butoi etc. 85 (Trs; Mun) Capră de tăiat lemne. 86 (Reg) Butuc așezat pe pământ, sub uluc, pentru a-l susține. 87 Mică piesă de lemn așezată perpendicular pe cutia instrumentelor de coarde, susținând corzile și transmițându-le vibrația Si: căluș (10). 88 (Rar) Parte plată a unui inel de podoabă, pe care se incrustează o piatră sau se gravează ceva. 89 (Reg; îs) ~u cumpenelor Taler² (2). 90 (Pop) Fiecare dintre părțile spicului cerealelor care susține câte un bob Si: scară (40). 91 (Pop) Locul grăuntelui în spicul cerealelor Si: scară (41). 92 (D. cereale; îe) A băga (sau a da) ~ A prinde rod Si: a lega. 93 (Reg) Unealtă rudimentară de desfăcut știuleții de porumb, alcătuită dintr-un fel de recipient îngrădit cu nuiele, în care se băgau știuleții și se băteau. 94 (Reg) Pârleaz. 95 (Reg) Pat¹ de scânduri pe care curge apa dintr-un iaz. 96 (Reg) Limbă îngustă de pământ care a rămas nearată între brazde Si: (pop) greș (11). 97 (Reg) Motiv ornamental care se lucrează pe cojoace. 98 (Reg) Joc de copii în care unul dintre copii încearcă să smulgă un alt copil dintr-un șir. 99 (Îrg) Nume dat unor părți de organe sau părți ale corpului omenesc sau animal care au o formă sau o funcție asemănătoare cu un scaun (1). 100 (Îs) ~u gurii Falcă (1). 101 (Reg; spc) Greabăn (1) (la boul de jug). 102 (Ast; pop; șîs ~ul lui Dumnezeu) Constelația Casiopeea. 103 (Bot; îc) ~ ul-cucului Plantă erbacee robustă cu tulpina tetragonală în partea inferioară și cilindrică în partea superioară, cu flori purpurii reunite într-un capitul (Dianthus giganteus). 104 (Bot; reg; îc ~aunu-cucului) Ciuboțica (5)-cucului (Primula veris). 105 (Bot; Trs; îac) Garoafă (Dianthus). 106 (Bot; reg; îac) Neghină (Agrostemma githago). 107 (Bot; reg; îac) Plantă cu cotorul subțire și ramificat și cu flori de culoare vânătă, nedefinită mai îndeaproape. 108 (Bot; reg; îc) ~ul-popii, ~ul-lui-Dumnezeu Cuișoare (4) (Dianthus chinensis). 109 (Bot; reg; îac) Garoafă (11) (Dianthus barbatus). 110 (Bot; reg; îac) Arșinic (1) (Lychnis chalcedonica). 111 (Bot; reg; îac) Steluțe (Erigeron acer). 112 (Bot; reg; îc) ~ul-Domnului Brumărea (3) (Phlox paniculata). 113 (Bot; reg; îc) ~ul-ălor-bune Pătrunjel-de-câmp (Peucedanum oreoselinum). 114 (Bot; reg; îc) ~ul-hălor-din-vânt Lumânărica-peștilor (Verbascum nigrum). corectat(ă)

vicar s.m. 1 (bis.) Episcop care suplinește un cleric de rang mai înalt, îndeplinind diverse funcții administrative; (înv.) vicareș. Eu primesc să fiu vicarul episcopului din Toledo (CA. PETR.). ◊ (adj.) Preot vicar. ◊ (în organizarea Bisericii Romano-Catolice) Vicar apostolic = cleric însărcinat de către papă cu administrarea religioasă a unor provincii aflate în țări cu altă religie dominantă. Vicarul (sau vicar al) lui Hristos = Papa. 2 (ist.) Persoană care ținea locul cuiva căruia îi urma imediat în rang. ♦ Funcționar din organizarea mai tîrzie a Imperiului Roman, care administra o dioceză imperială. • pl. -i. /<fr. vicaire, lat. vicarĭus, -ii „locțiitor”.

!Scaunul Apostolic (papalitatea) s. propriu n. art.

binecuvîntare s.f. 1 (relig.) Acțiune sacră pe care o îndeplinește un rabin, preot sau imam pentru a atrage grația divină asupra cuiva sau a ceva. ◊ Binecuvîntare apostolică v. apostolic. ♦ Revărsare a grației divine; blagoslovire. ◊ Fig. Ploaia asta a fost o binecuvîntare. ♦ Concr. Cuvintele cu care se binecuvîntează. ♦ (la pl.) Grupare de imne care proslăvesc Învierea Domnului sau invocă mila divină la moartea unui creștin. 2 Urare de prosperitate și fericire, cu invocarea numelui lui Dumnezeu. 3 Slăvire în semn de recunoștință; preamărire. 4 Expr. Cu (sau sub) binecuvîntarea cuiva = cu consimțămîntul, învoirea cuiva. Lui Lăpușneanu Vodă i-a dat pocal de otravă chiar doamna sa, sub binecuvîntarea părintelui mitropolit Teofan (SADOV.). A(-și) da binecuvîntarea = a fi de acord (cu ceva); a aproba. • pl. – ări. /v. binecuvînta.

apostolic adj. m., pl. apostolici; f. apostolică, pl. apostolice

*APOSTOLIC adj. 1 ⛪ În conformitate cu credința apostolilor: biserică ~ă; rege ~, titlu pe care-l purtau regii Ungariei; simbol ~, Crezul uzitat în Biserica apuseană; scaun ~, scaunul episcopal al Romei ¶ 2 De propovăduitor: zel ~ ¶ 2 ⛪ Ce purcede de la puterea supremă bisericească: scrisoare ~ă [fr. < lat.].

*CAMERLING sm. ⛪ Cardinal care prezidează camera apostolică și exercită autoritatea temporală în intervalul dintre moartea unui papă și alegerea altuia [fr. < it.].