an m. (lat. annus, it. pg. anno, pv. fr. cat. an, sp. año). Timpu cît se învîrtește pămîntu în prejuru soareluĭ. A fi de atîțĭa anĭ, a avea cutare etate. A fi mare saŭ mic de anĭ, a fi mare saŭ mic în etate. An adv. Anu trecut, acú un an: așa a fost și an. La anu, la anu viitor, (și iron.) nicĭ-odată: aĭ să capeți la anu! An țarț, acú doĭ anĭ în urmă. An cu an sau (maĭ rar) an de an, în fie-care an pe rînd: datoria a crescut an cu an. – Anu creștinesc începe la 1 Ĭanuariŭ și are 12 lunĭ de cîte 30 și 31 de zile, afară de Februariŭ, care are 28, iar din 4 în 4 anĭ 29. Anu turcesc are 12 lunĭ lunare de cîte 29 și 30 de zile. Epoca începutuluĭ anuluĭ a variat la toate popoarele; Egipteniĭ, Haldeiĭ, Perșiĭ ș. a. începeaŭ anu la echinocțiu de toamnă (21 Septembre), alte popoare la solstițiu de ĭarnă, altele la cel de vară. La Francejĭ, la suirea luĭ Carol IX, începea la Paște. Un edict al acestuĭa, la 1564, ordonă să înceapă la 1 Ĭanuariŭ, dată pur civilă. Anu financiar saŭ bugetar începe la 1 April, cel școlar, de de ordinar, la 1 Septembre.

BADE termen vechi romînesc de respect amical față de cel mai în etate, cf. și pers. Baden, n. calendaristic. Este atestat ca nume de persoana din sec. al XV-lea (Hasdeu, Magnum Et.). I. 1. Bad s. (Dm). 2. Badac, act. 3. Badașiul, 1785 (AO III 140); Badașcă, Anton (Bîr IV). 4. Bade (Dm), forma cea mai frecventă a numelui. 5. Bădiu, pren. ard. (Paș); – mold. (Dm) și munt. (Cat; 17 B II 349); -l, Ștan (Șchei I); „Badiul și Bădiuleasa cea frumoasă” în lit. pop. (G. Dem. 538); dialectal Baghiu ard. (Paș); Badiulești, fam. (Ac Bz 32); 6. Badica, munt. (16 3 II 389); Badice, C., 1790 (BCI VII 21); Badicea s. 7. Badióc, D. ard. (din Bihor), cf. dim. bădiuc. 8. *Badoc, -ești s. (16 B III 100), cf. subst. badoc. 9. Badul (Has; Ard; 16 B I 67; Bih; Cotr 47); Radu Badolui (16 B II 389). 10. Badunu, R. olt. (AO X 340). II. Cu ă în temă: 1. Băda (C Bog); vîrful Bădei t. 2. + -ac, -in: Bădăcin s.< Bădac; Bădăci m-te. 3. + -ac, -el: Bădăcel, R., olt., 1630 (Sd IV 19). 4. Bădăi (Giur 105), cf. bădîiu „putinică”. 5. Băd/ala t. (Mus); -ălache (Ard); Bădălan (Sc), scris și Bodolan (Has); Bădăluță (MO 10 feb. 1949); mold. (Sd V 414); Bădalea, Gl. (Băl III). 6. + -an: Bădan, N., act.; Bădănoiu (Arh), sau < bădan, bădîniu, „putină, putinei”. 7. *Bădaș, + -că, Bâdașcă, Ioan, pr., 1916. 8. + -ău: Bâdău (16 B IV 353); Moț; Ard I), cf. și subst. bădău; + -uță: Bădăuță, A., act. 9. Derivate: Băd/escu; -eanu, fam. (Puc 386); -eni, -ești, -euți ss. 10. Bădel (Hur 129); -iță, mold. (Băl IV). 11. Bâdia, cf. termenul mold. bădie), munt. (Cat; 16 B 113); – V., mold. (Sur IV); Bădie, Puică, munt. (BCI VIII 32). 12. Bădieș (17 A I 53). 13. Bădic (Drag 124, 138); – Hrizea, munt. (BCI XV 62); Bădica – Radul Vvd; Bădeca (17 B II 81); Bădecescul (17 B IV 94); Bădicul (17 B III 619); Bădicea (16 B V 246). 14. + -ici, ca în Drăghici < Drag: Bădici (Cat); -u, 1680 (Has); -ul (Drag 124, 138). 15. + -ici, -an, augmentativ, ca în Drăghicean, Bărbucean, Oprișan, confundat în vorbire și în scris cu sufixul de apartenență locală -anu, -eanu; Bădician, 1629 (Has); Bădicean, pren. ard. (RI VIII 146); Bădic/eni s., -escul t. 16. + -ici, -oiu: Bădicioiu, I. (Șoimari); -l, En. (Drj XI); Bădigău, Stanciu (Șchei I). 17. Bădilâ, 1737 (16 B II 10; Sd X) zis și Bădeanul și Bădan, Neagoe (Has); Bădil/a, popa (16 B III 352); -ă, 1726, ard. (Paș); Bădilescu (L PI); -l (17 B I 292). 18. + -ilă, -ică: Bădilică, Gh. (Ocina). 19. + -ilă, -ici: Bădillici, „ocinaș” (16 B V 209); -iciu t. (ib. 168); -icea b. (16 B III 152); Bădilici, Toader, 1719 într-un act cu Ilie Șiaptelici, stolnic (Sd V 101); cf. și dim. mar. bădiuluț „scump, iubit” (Tit Bud); Bădeliță, Toader 1758 buc. (M Put 190) < *Bădiliță. 20. Bădin (17 A V 129) frecv.; -ei s. (Ind 13 – 16 B); -a f. (P Bor 44; R-Sărat); -ul t. (Mus); -că, 1501 (Has); munt., 1708 (BCI XI 91); -ca f. (ib. 242); Badina b. țig. (16 B II 193); 21. + -iș, -oiu; Bădișoe b. (16 B IV 168); 22. + -iș, -or: Bădișoară (Glos). 23. Bădiț mold. (Sd XXI); -a; -ă, M., act.; -oiu, N, (Șchei III) și s. 24. + -oiu, -oniu: Bădoiu (Acte Sc); Bădioae, 1743 (Paș); Bădone, Gh. (An Pit 79). 25. Bădol/ă, Ilie, olt. (AO XXI 174); -e (Sd VII 270). 26. Băduc/a, din Chiojd, 1652 (Sd XIX 85); -ă din Chiojd (Mz PI I 44). 27. Băduță (17 B IV 357); Băduți, G., act. 28. Bădislav, n. în eposul dunărean (G Dem 653). 29. Feminine: Bada f (?) (P Gov f° 13); Badea, j-ța (17 B I 246); Bădioae, n. marital (Ștef); Badeoana (Ard I 256); Bădina; Badeanca (16 A I 106). III. Asemănări: 1. Bădărcea, M. (Grăd 45); Bădîrcea, V., act. 2. Bădoși, s. 3. Bădujoara, t. (Cat). 4. Badidea, t. (16 B I 80). 5. Badinga, țig., 1501 (16 B I 8).

bătrînéță (est) și -éțe (vest) f., pl. ĭ. Ultima etate. Oameniĭ bătrînĭ: respectați bătrîneța (saŭ) ețile! Pl. e în loc. pînă la adînci bătrînețe, pînă la o etate înaintată.

BĂTRÎNEȚE. Subst. Bătrînețe, vetustate (livr.), căruntețe, cărunție (rar), cărunțeală, senectute (livr.), amurgul vieții (fig.). Îmbătrînire, încărunțire; senilitate, decrepitudine, ramolire, ramoleală, ramolisment, ramoliție (rar). Bătrîn, moș, moșneag, unchiaș (pop.), bătrînel (dim.), moșneguț (dim.), moșnegel, moșuc (reg.), moșuleț (dim.), moșulică (fam.), uncheșel (dim.), matuf (înv. și fam.), babalîc (fam. și depr.), vîj (reg.), ghiuj (reg., fam. și peior.), baccea (depr.), moșic (fam.), hodorog, ramolit, rablă (fam., depr.), hîrb (fig., pop.); bunic, bun (înv. și pop.), bunel (fam.), tată-bun, tată-mare, tata-moșu, tataie (reg.). Veteran, pensionar, decan de vîrstă, sexagenar, septuagenar, octogenar, nonagenar; babacă, patriarh, strămoș, străbun. Bătrînă, bătrînică (dim.), babă, băbuță (dim.), babușcă, moșică, băbătie (reg.), babetă (fam.), baborniță, hodoroagă; bunică, bună (înv. și pop.), bunicuță (dim.), buniță, mamă bună (pop.), mamă mare, mamă bătrînă (pop.). Bătrînime, bătrînet (rar), bătrînețe (rar), moșnegărie. Geriatrie; gerontologie. Adj. Bătrîn, bătrînel (dim.), bătrîior, vîrstnic, (înaintat) în vîrstă, în etate, senior, îmbătrînit, trecut, stafidit (fig.), vechi în zile, longeviv, cărunt, încărunțit, cărunțit (înv.), cu părul cărunt (alb), albit (nins) de ani. Decrepit, senil, ramolit, sclerozat (fig.), rablagit (fam.). Bătrînesc, bătrînicios, moșnegesc; băbesc. Matusalemic (livr.). Vb. A fi bătrîn, a avea ani de patriarh, a-l ajunge (pe cineva) zilele. A îmbătrîni, a-și trăi traiul (a-și mînca mălaiul), a încărunți, a cărunți (înv.), a albi, a se trece, a se veșteji (fig.), a se ofili (fig-), a se zbîrci, a se scofîlci, a se stafidi (fig.), a se șubrezi, a se hodorogi (fig.), a se bacceli, a se ramoli, a se seniliza, a da în mintea copiilor. Adv. Bătrînește, moșnegește; băbește; ca moșnegii (ca babele, ca bătrînii); la bătrînețe. V. rudenie, timp, trecut.

*beneficíŭ n. (lat. beneficium, d. bene, bine, și fácere, a face). Cîștig, folos. Privilegiŭ: beneficiŭ de etate. Demnitate ecleziastică cu venit. Fief, moșie dată de senior vasaluluĭ credincĭos. Fig. Supt beneficiŭ de inventar, cu rezerva de a verifica.

1) botéz n., pl. urĭ (d. a boteza). Primu din cele șapte sacramente ale bisericiĭ și care șterge păcatu original. – Acest cuvînt înseamnă „cufundare” cum se și face botezu la ortodocșĭ, pe cînd catoliciĭ (mai practici) îl fac pin stropire. În vechime, botezu nu era conferit decît la o etate înaintată și după lungĭ probe impuse neofiților, numițĭ și „catecumeni”. Botezu unuĭ clopot, unuĭ vapor, inaugurarea unuĭ clopot, unuĭ vapor. Botezu de sînge al uneĭ armate, intrarea în foc și perderea unor soldațĭ. Botezu tropiculuĭ, o ceremonie comică în care, cînd o corabie trece tropicu și maĭ ales ecŭatoru, se udă cu apă de mare călătoriĭ care trec aceste liniĭ întîĭa oară.

brázdă f., pl. e (vsl. brazda). Urmă pe care o lasă plugu în pămînt. Bucată scoasă din pămînt cu ĭarbă pe ĭa și cu care se întărește o ridicătură de pămînt. ca să n’o strice ploaia. Fig. Urme pe care unele lucruri le lasă trecînd: vaporu lasă o brazdă pe apă. Pl. Zbîrciturĭ: brazdele pe care le trage etatea pe față. Poet. Cîmpurĭ, cîmpiĭ, țară: prea mult sînge a udat brazdele noastre.

*1) búlă f., pl. e (lat. bulla, bulbuc, bobiță de apă, de unde și ebullitio, ebulițiune. V. buletin și hrisov). Beșicuță de aer care se ridică la suprafața apeĭ (saŭ altuĭ lichid) orĭ se prinde de păreții vasuluĭ. Bula de aur, medalion pe care-l purtaŭ băĭețiĭ nobilĭ romanĭ pînă la etatea de 17 anĭ. Ordonanța luĭ Carol IV al Germaniĭ care regula forma alegerilor imperiale. Bula papală, decret papal de al căruĭ sigiliŭ atîrnaŭ doŭă bobițe de plumb cu imaginea sfîntuluĭ Petru și Paul: bulă de excomunicare. V. pitac 2.

CALC s. n. (< fr. calque, cf. it. calco): 1. copiere, imitare, traducere, preluare, împrumut indirect. 2. procedeu lingvistic prin care: se atribuie sensuri noi, după model străin, unor cuvinte existente în limbă; se împrumută și se imită procedeele de formare a cuvintelor, structurilor și formei interne a termenilor dintr-o limbă străină, pentru îmbogățirea altei limbi cu noi unități lexicale; se copiază sau se împrumută dintr-o altă limbă procedee morfologice sau sintactice: se copiază sau se traduc literal unități frazeologice dintr-o limbă străină. Procedeul a fost studiat de mulți lingviști români și străini. El este tratat detaliat în lucrarea lingvistului român Theodor Hristea – Probleme de etimologie, București, 1968. pp. 145-202. După părerea autorului acestei lucrări există patru tipuri fundamentale de calc lingvistic: calc lexical (semantic și de structură); calc gramatical (morfologic și sintactic); calc frazeologic (cu doi termeni, cu trei termeni și cu patru termeni) și calc lexico-gramatical (după un derivat, un compus sau un derivat de la un compus sau de la o sintagmă). ◊ ~ lexical: c. al cărui rezultat este sau îmbogățirea cuvintelor cu noi sensuri preluate după modele străine (c. semantic), sau îmbogățirea limbii cu noi unități lexicale prin împrumutarea sau imitarea procedeelor de formare a cuvintelor (c. de structură). C. lexical semantic este un împrumut de sens datorat bilingvismului; el constă în atribuirea unui sens nou unui cuvânt existent într-o limbă, după modelul corespondentului său dintr-o altă limbă, care este întotdeauna un cuvânt polisemantic. „Copierea” sensului este posibilă numai dacă cele două cuvinte care se suprapun în conștiința vorbitorului bilingv coincid parțial din punct de vedere semantic (dacă au cel puțin un sens comun, prin intermediul căruia să se efectueze transferul de sens sau de sensuri de la model la cuvântul care „imită”). Astfel: rom. lume însemna inițial „lumină”, ca și etimonul său latin lumen, -inis (și azi, regional, în expresiile: lumea ochilor „lumina ochilor”, a ieși la lume „a ieși la lumină”), dar sub influența v. sl. svet, care însemna „lumină” și „lume”, a căpătat și sensul de „univers”, „cosmos”; rom. limbă (< lat. lingua) a primit și sensul de „neam”, „popor” sub influența v. sl. iazâk, care însemna „limbă” și „popor” (sensul calchiat a dispărut însă cu timpul); rom. foaie mai însemna în secolul al XIX-lea și „ziar”, „revistă”, după model german și francez – Blatt și feuille având cele două sensuri, de „frunză” și „ziar” (este cunoscut titlul publicației „Foaie pentru minte, inimă și literatură” apărută în 1833 la Brașov, tradus după model german: „Blätter für Geist, Gemut und Literatur”). C. semantice mai noi după modele franceze, germane sau rusești se grupează în două mari categorii: a) cuvinte vechi îmbogățite cu sensuri neologice: rom. cerc (< lat. circus) a primit, alături de sensurile lui vechi și populare, sensuri moderne și cărturărești sub influența fr. cercle (< lat. circulus), în matematică și în îmbinările sintactice și frazeologice calchiate după franceză – cerc literar (cf. cercle litteraire), cerc de prieteni (cf. cercle d’amis), cerc polar (cf. cercle polaire), cerc vicios (cf. cercle vicieux), cercuri înalte (cf. cercles hauts) și cercuri politice (cf. cercles politiques), iar sub influența rus. krujok, în perioada socialistă, sensuri speciale în sintagmele cerc de studiu, cerc de învățământ politic, cerc studențesc etc: rom. mișcare, pe lângă sensul vechi, a căpătat sensul modern de „acțiune organizată”, sub influența fr. mouvement și a rus. dvijenie, în foarte multe combinații, întâlnite mai ales în stilul publicistic – mișcare revoluționară (cf. fr. mouvement révolutionnaire), mișcare populară (cf. fr. mouvement populaire), mișcare de masă (cf. rus. massovoe dvijenie), mișcare antirăzboinică (cf. rus. antivoennoe dvijenie) etc. b) cuvinte noi împrumutate (din limba latină, din limbile romanice sau din germană) îmbogățite cu sensuri noi prin c. după modele corespunzătoare neologice rusești sau franceze (este vorba mai ales de termeni politici și ideologici): brigadă, după rus. brigada, în îmbinările brigadă de tractoare, brigadă de bună servire, brigadă de lucru, brigadă de agitație etc.; birou, cu sensul de „organ executiv și conducător”, sub influență rusă, franceză și germană, în îmbinările birou de partid (cf. rus. partbiuro, fr. bureau du parti, germ. Parteibüro), birou politic (cf. rus. politbiuro, fr. bureau politique, germ. Politbüro) etc. C. lexical de structură constă în copierea sau împrumutarea așa-zisei forme interne a unui cuvânt străin (a modului de organizare a complexului sonor al cuvântului) care, de obicei, este un cuvânt compus sau un cuvânt derivat cu sufix sau cu prefix. C. lexicale de structură sunt mai numeroase decât cele semantice, iar cuvintele noi create prin ele au aceleași sensuri ca și modelele lor străine. Ele sunt fie totale (când se împrumută exclusiv forma internă a cuvintelor străine, iar complexul lor sonor este în întregime înlocuit sau „tradus” prin cuvinte ale limbii care împrumută) – mai frecvente, fie parțiale (când se împrumută numai o parte a cuvintelor străine, iar cealaltă – tema sau un afix – este tradusă) – mai rare. Astfel: supraveghea (cf. fr. surveiller), dreptunghi (cf. fr. rectangle), suprafață (cf. fr. surface), înnăscut (cf. fr. inné), întrevedea (cf. fr. entrevoir), bunăstare (< bună + stare, după germ. Wohlstand), poporanism (< poporan + suf. -ism, după rus. narodnicestvo) etc. sunt c. lexicale de structură totale. Tot c. lexicale de structură totale sunt și formațiile mai noi, ca legitate (< lege + suf. -itate, după rus. zakonomernost’), stângism (< stâng + suf. -ism, după rus. levizna), împăciuitorism (< împăciuitor + suf. -ism, după rus. primirencestvo), coraport (< co + raport, după rus. sodoklad) etc. Sunt c. lexicale de structură parțiale: v. rom. surveghea (cf. fr. surveiller), procentaj (cf. fr. pourcentage), triunghi (cf. fr. triangle), consfinți (cf. fr. consacrer), surprinde (cf. fr. surprendre) și sustrage (cf. fr. soustraire), deoarece prefixele au fost împrumutate, iar temele calchiate. Tot c. lexicale de structură parțiale sunt și formațiile mai noi: partinitate (cf. rus. partiinost’), antipartinic (cf. rus. antipartiinâi), antistatal (cf. rus. anrigosudarstvennâi) etc. C. lexicale de structură la cuvintele derivate sunt foarte numeroase, în comparație cu cele de la cuvintele compuse. Ele pot fi, ca și celelalte, totale și parțiale, iar după natura afixelor, cu care sunt formate atât ele cât și modelele pe care le imită, pot fi cu sufixe, cu prefixe și parasintetice. Cele mai multe c. lexicale de structură derivate cu sufixe sunt construite după modele franceze și ele au de obicei aceeași rădăcină și același sufix ca acestea. Astfel: frățietate (cf. fr. fraternité) și întâietate (cf. fr. primauté), c. de structură totale, apărute la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, cu varianta -etate a vechiului sufix -ătate (echivalat cu sufixele franceze -auté și -ité); simțământ (< a simți, după fr. sentiment, it. sentimento); ședință (< a ședea + suf. -ință, după fr. séance); crucișător (după fr. croiseur și germ. Kreuzer); decembrist (< decembrie + suf. -ist, după rus. dekabrist); proletcultism (după rus. proletkultovșcina); tipicitate (< tipic + suf. -itate, după rus. tipicinost’); oblomovism (oblomov + suf. -ism, după rus. oblomovșcina) etc. Marea majoritate a c. lexicale de structură derivate cu prefixe sunt formații neologice după modele franceze (mai ales) sau rusești. Unele sunt c. integrale: sublocotenent (după fr. sous-lieutenant), suprasarcină (după fr. surcharge), coraport (după rus. sodoklad) etc.; altele sunt c. parțiale cu prefixul împrumutat și tema calchiată: alăpta (după fr. allaiter), demers (după fr. demarche), compărea (după fr. comparaître), concetățean (după fr. concitoyen), prejudecată (după fr. préjugé), reține (după fr. retenir), subîmpărți (după fr. subdiviser) etc.; altele sunt c. parțiale cu prefixul tradus și tema împrumutată: subestima (după fr. sous-estimer), suprasaturație (după fr. sursaturation) etc. Există situații când, de la același model străin, paralel cu unele c. derivate cu prefixe care au o tentă arhaică și sunt azi mai slab instalate în limbă, circulă și formații neologice împrumutate, mai solid instalate în limbă: propășire (după fr. progres) și progres, înrâurire (după fr. influence) și influență, neatârnare (după fr. indépendance) și independență etc. C. lexicale de structură derivate parasintetic sunt formații neologice după modele franceze și rusești: unele totale – ca în cazul învechitelor conlucrător (după fr. collaborateur), înlocuit de actualul colaborator, și întrevorbitor (după fr. interlocuteur sau it. interlocutore), înlocuit de actualul interlocutor, sau al lui deznodământ (după fr. dénouement); altele parțiale, ca în cazul lui consimțământ (după fr. consentement) și al mai vechiului presimțământ (după fr. pressentiment), înlocuit apoi de presentiment. C. lexicale de structură la cuvintele compuse au urmat modele latino-romanice, slave și germane. Unele nu s-au impus în limbă: vasfrângere pentru naufragiu, versiface pentru versifica, liberschimb (după fr. libre-échange), liberschimbist (după fr. libre-échangist) etc. Altele au fost atât împrumutate cât și calchiate, procedeul dând naștere unor dublete lexicale sinonimice inegale ca frecvență, diferențiate semantic sau stilistic: binecuvânta (după v. sl. blogoslovit’) și blagoslovi (învechit și folosit figurat), fărădelege (după v. sl. bezŭ zakonije) și bazaconie (evoluat spre „lucru bizar”), Bunavestire (după v. sl. Blagoveștenie) și Blagoveștenie (mai vechi și mai frecvent). Unele din dublete au și dispărut, datorită concurenței dintre ele: greomesor, eliminat de barometru și caldomesor, eliminat de termometru. Compusele calchiate în secolele al XIX-lea și al XX-lea urmează modele franceze (mai ales), germane și rusești, cu păstrarea – în general – a topicii elementelor constitutive: bunăvoință (după fr. bienveillance și lat. benevolentia), locțiitor (după fr. lieutenant și it. luogotenente), hârtie-monedă (după fr. papier-monnaie), apă-tare (după fr. eau-forte și it. acqua-forte), nou-născut (după fr. nouveau-né) etc. În cazul compuselor calchiate după germană, ordinea componentelor a fost schimbată: nu-mă-uita (după Vergissmeinnicht < vergisse „uita” + mein „mă” + nicht „nu”), război-fulger (după Blitzkrieg < Blitz „fulger” + Krieg „război”), vinars (< vin + ars, după Branntwein < brannt „ars” + Wein „vin”) etc. Unele compuse sunt traduceri parțiale ale modelelor străine: scurtcircuit (după fr. court-circuit), semifinală (după fr. demi-finale), maltrata (după fr. maltraîter), astronavă (după fr. astronef), autocritică (după rus. samokritika), zi-muncă (după rus. trudoden’), general-locotenent (după rus. general-leitenant) etc. Unele compuse au fost calchiate total prin abreviere (structura lor copiază modele străine). Există astfel formații din inițiale: T.F.F. („Telegrafie fără fir”), după fr. T.S.F („Télégraphie sans fil”); C.G.M. („Confederația Generală a Muncii”), după fr. C.G.T. („Confédération générale du travail”); S.M.T. („Stațiunea de mașini și tractoare”), după rus. M.T.C. („Mașinno-Traktornaia Stanția”); A.L.A. („Apărarea locală antiaeriană”), după rus. P.V.O. („Protivovozdușnaia oborona”) etc., sau formații din fragmente de cuvinte (de obicei silabe): Gostat („Gospodărie de stat”), după rus. sovhoz. ◊ ~ gramatical: copiere sau împrumutare dintr-o limbă străină a unui procedeu morfologic sau sintactic. Este mult mai rar decât c. lexical și îmbracă două aspecte: a) c. gramatical morfologic: copiere sau împrumut al unui procedeu morfologic. Este mai rar decât cel sintactic. Astfel: folosirea la plural a cuvintelor bătrânețe și tinerețe după modele slave (cf. bg. starini și mladini); crearea formelor reflexive la unele verbe românești, după model slav: se cade (după v. sl. pada sę), a se gândi (după v. sl. dumam sę), a se jura (după v. sl. klęti sę), a se naște (după v. sl. roditi sę), a se râde (după v. sl. smijati sę), a se teme (după v. sl. bojati sę), a se ruga (după v. sl. moliti sę) etc.; folosirea verbului a naște cu valoare intranzitivă de reflexiv dinamic („a se naște”) – existentă cândva în limba română veche, dar dispărută – sub influența fr. naître. b) c. gramatical sintactic: copiere sau împrumut al unui procedeu sintactic (este mai frecvent decât cel morfologic). Astfel: construirea verbului a locui cu un complement direct, după fr. habiter, începând cu a doua jumătate a secolului trecut; folosirea verbelor a preceda și a sluji cu dativul, după rus. predșestvovat’ și slujit’. Există și c. gramatical combinat (morfologic și sintactic în același timp). Astfel: folosirea verbului a ruga cu sens intranzitiv de reflexiv dinamic („a se ruga”) după v. sl. moliti sę (c. morfologic) și construirea lui, după același model, cu dativul (c. sintactic). ◊ ~ frazeologic: copiere a structurii unui grup de cuvinte care exprimă un conținut unic și care formează o unitate frazeologică; traducere literală a unei unități frazeologice, mai mult sau mai puțin complexă. De obicei, prin acest c. se copiază îmbinările frazeologice de doi, trei și patru termeni (combinații stabile de cuvinte, consacrate de uz, simțite ca unități distincte, dar cu componentele independente din punct de vedere semantic, ceea ce le permite disocierea și transpunerea în altă limbă). C. frazeologice sunt fie totale, fie parțiale și ele urmează mai ales modelele franceze (în mai mică măsură pe cele rusești): cale lactee (după fr. la voie lactée), a face escală (după fr. faire escale), rău de mare (după fr. mal de mer), a lua cuvântul (după fr. prendre la parole), a pune în lumină (după fr. mettre en lumière), a cădea de acord (după fr. tomber d’accord), a ține cont (după fr. tenir compte), a se ține la curent (după fr. se tenir en courant), a face demersuri (după fr. faire des démarches), a induce în eroare (după fr. induire en erreur), în materie de (după fr. en matière de), în ceea ce privește (după fr. en ce qui concerne), dat fiind că (după fr. étant donné que): coexistență pașnică (după rus. mirnoe sosușcestvovanie), satelit artificial (după rus. iskustvennâĭ sputnik), condică de sugestii și reclamații (după rus. kniga jalob i predlojenâĭ), artist emerit (după rus. zaslujennâĭ artist), examen de stat (după rus. gosudarstvennâĭ ekzamen) etc. Uneori, în c. frazeologic unul din componente rămâne netradus, deoarece sau există deja în limbă, sau e împrumutat în momentul calchierii: cale ferată (după fr. voie ferrée), a face naveta (după fr. faire la navette), a cădea în desuetudine (după fr. tomber en désuétude), a fi într-o pasă rea (după fr. être dans un mauvaise passe) etc. C. frazeologic poate avea doi termeni: a bate monedă (după fr. frapper monnaie), a trece în revistă (după fr. passer en revue), punct de vedere (după fr. point de vue), prezență de spirit (după fr. présence d’ésprit), concurs de împrejurări (după fr. concours de circonstances), compoziție socială (după rus. soțialnâĭ sostav), măiestrie artistică (după rus. hudojestvennoe masterstvo), muncă de răspundere (după rus. otvetstvennaia rabota), colectiv de catedră (după rus. kolektiv katedrî), cultul personalității (după rus. kult licinosti) etc: c. frazeologice cu trei termeni: a reveni la oile noastre (după fr. revenir à nos moutons), a da câștig de cauză (după fr. donner gain de cause), a face act de prezență (după fr. faire acte de présence), a da semn de viață (după fr. donner signe de vie), parc de cultură și odihnă (după rus. park kulturî i odâha), activitate nervoasă superioară (după rus. vâsșaia nervnaia deiatel’-nost’), rachetă balistică intercontinentală (după rus. mejkontinentalnaia balisticeskaia raketa) etc.; c. frazeologice cu patru termeni: organ local al puterii de stat (după rus. mestnâĭ organ gosudarstvennoĭ vlasti) etc. ◊ ~ lexico-frazeologic: c. combinat – lexical (deoarece structura unuia din elementele componente ale unității frazeologice este împrumutată) și frazeologic (pentru că structura întregii unități frazeologice este copiată după modelul străin, prin traducere literală). C. acesta duce la apariția unei noi îmbinări frazeologice și a unui nou cuvânt (simplu sau compus), care intră în structura acesteia. C. lexico-frazeologic trebuie să îndeplinească două condiții fundamentale: a) unul din componentele unității frazeologice calchiate să fie cuvânt cu formă internă clară, adică derivat sau compus: a face anticameră (după fr. faire antichambre), dreptul națiunilor la autodeterminare (după rus. pravo nații na samoo predelenie) etc.; b) forma internă a compusului sau a derivatului să fie redată în altă limbă printr-un cuvânt nou creat, a cărui structură reproduce pe aceea a celui calchiat: bază tehnico-materială (după rus. material’notehniceskaia baza), revoluție burghezo-democratică (după rus. burjuazno-demokraticeskaia revoluția), învățământ primar (după fr. enseignement primaire), învățământ secundar (după fr. enseignement secondaire) etc.

călúgăr m., pl. ărĭ (ngr. kalógeros și kalógiros, dial. kalúgeros, d. vgr. kalós géras, fericit în etate; vsl. kalugerŭ și kalogerŭ). Monah, om retras la mînăstire și îmbrăcat în rasă. – În Olt. -ăre. V. pustnic, schimnic, sihastru, anahoret, eremit, ascet și cenobiŭ.

2) cît, -ă adj. și pron. interogativ corelativ cu atît (lat. quantus, din care s’a făcut cînt, ca atînt din -tantus, și s’a redus la cît supt infl. luĭ tot în tot atît cît; it. pg. quanto, pv. fr. quant, sp. cuanto). În ce cantitate, număr, grad, preț: cît vin, cîtă apă, cîțĭ boĭ, cîte oĭ? Orĭ-cît, tot ce, toțĭ cîțĭ: cît cîștigă, tot cheltuĭește; cîțĭ veneaŭ, întrebaŭ. Cîte ceasurĭ sînt (saŭ aĭ, dacă e vorba de ceasornicu celuĭ întrebat), ce oră e, ce ceas e? (Ob. cît e ceasu, rus. kotórryĭ čas). Cîte se zic, lucrurile cîte saŭ care se zic. Cîte se zic saŭ cîte nu se zic!, cîte lucrurĭ se saŭ nu se zic! Cîte și cîte saŭ cîte și maĭ cîte, cîte lucruri! De cîțĭ anĭ eștĭ, ce etate aĭ? De cîte orĭ, cît de des? De cîte orĭ saŭ orĭ de cîte orĭ, tot-de-a-una cînd. Adv. Cît timp: cît eștĭ tînăr. Atîta (în intensitate) cît: fugea cît putea. Atîta (în extensiune) cît: cît casa (adică: de înalt), cît mine, cît pumnu (de mare), a mîncat cît lupu saŭ cît un lup (de mult. Se zice și ca un lup, dar e maĭ bine ca acest ca să fie întrebuințat numaĭ la arătarea moduluĭ). Vechĭ. (azĭ pop. și cît ce): cît s’aŭ dezvărat, aŭ și purces (Cost. 1, 277), cît ce intra în moară, o și’ntreba (Agrb. Înt. 108 și 153). Cît de, în ce grad? cît de mare? cît de adînc? Cît de (în limba vorbită maĭ des ce!), în ce grad: cît e de bun (ce bun e), cît de răŭ îmĭ pare saŭ cît îmĭ pare de răŭ (ce răŭ îmĭ pare, cum îmĭ pare de răŭ). Cît de saŭ cît maĭ, cel mai... posibil: cît de aproape, cît maĭ des (subînț. se poate). Cît de, orĭ-cît de: cît de mult s’ar jura, tot nu cred. De cît, ca, de cît e: calu e maĭ mare de cît măgaru. De cît, dar, însă: îțĭ spun, de cît (maĭ elegant dar saŭ însă) să tacĭ! De cît, afară de: nimic alta de cît aur. De cît că, de cît de faptu că: de nimic nu regret de cît că ploŭă. De cît să (după fr. que cu inf.), de cît...: nu face (alta) de cît să doarmă (maĭ rom. nu face alta de cît doarme, nu face nimic de cît doarme). Cît colo (cu dispreț), departe: ĭ-am aruncat baniĭ cît colo!. Cît de colo, de departe, îndată: te-am observat cît de colo (Fam.). Cît pe aci (vest) și (greșit) cît pe ce (est), aproape să, maĭ-maĭ: era cît pe aci să cad. Numaĭ de cît, îndată, imediat. Nicĭ cît (Trans. Buc.), nicĭ de cum, de loc. Cît de puțin, orĭ-cît de puțin, deloc, nicĭ de cum: nu mă tem cît de puțin; întru cît-va, puțin: contribue și tu cît de puțin (în nord cît de cît). Nicĭ cît (nord), de loc, nicĭ de cum. Cu cît... cu atît, pe cît... pe atît, arată înaintarea corelativă: cu cît te apropiĭ, cu atît te văd maĭ bine; pe cît de erudit, pe atît de bun. În cît (vechĭ cît), arată rezultatu (consecuțiunea): e așa de departe, în cît nu se vede. Pe cît, după cît, întru cît: n’a fost nimica, pe cît știŭ. Întru cît, (vechĭ în cît), în ceĭa ce: întru cît mă privește pe mine, cred că mĭ-am făcut datoria. Întru cît? pînă unde, în ce? dacă unu fură, întru cît e altu vinovat? Cît despre, cît pentru, în ceĭa ce privește (fr. quant à): cît despre altele, voĭ vorbi mîne. – Cît vezĭ cu ochiĭ, pînă departe la orizont. Nicĭ cît negru supt unghie, absolut nimica. A ți se face inima cît un purice, a-țĭ fi grozav de frică. Cît e hău (est) saŭ cît e lumea și pămîntu, nicăirĭ, nicĭ-odată: cît e hău n’aĭ să mă prinzĭ! Cîtă frunză și ĭarbă, în mare mulțime (o armată).

copíl m., pl. copiĭ, art. copiiĭ (lat. pûpillus, dim. d. pûpus, fem. pûpa, cocă, cocuță, infl. de cocă 1 saŭ de o formă lat. copillus, ca columbus-palumbus, porumb. D. rom. vine alb. kopilĭ, pl. kopiĭ, bastard, argat; ngr. kopél, tînăr, băĭat, servitor; vsl. kopilŭ, kopelŭ, bastard; bg. sîrb. kopile, bastard. V. cocă 1 și pupă 2). Vechĭ (pl. și copilĭ). Bastard. Azĭ. Băĭat orĭ fată în primiĭ anĭ aĭ vĭețiĭ; o femeĭe c’un copil în brațe. Fig. Om naiv: nu fi copil! Copil adevărat, copil legitim. Copil din florĭ, bastard. Copil de țîță, prunc, copil care suge încă. Copiĭ de casă, odinioară, fecĭorĭ de boĭer care eraŭ dațĭ la curtea domnească și formaŭ garda interioară a eĭ, în număr de vre-o 500 (V. paj). De copil, de mic, din copilărie; de copil ĭ-a plăcut cartea. Pl. Urmașĭ, descendențĭ (indiferent de etate): a murit fără copiĭ. V. fecĭor, cocon, ghitan, țînc, prichindel.

2) cópt, coáptă adj. (d. coc). Preparat la foc: pîne coaptă, oŭ copt, mere coapte. Matur, copt de soare: mere coapte. Fig. Maĭ înaintat în etate: om copt. Serios, solid: minte coaptă. Prăpădit de boală: e copt, săracu! Bubă coaptă, gata să se spargă. Fig. Om supărăcĭos: Ce bubă coaptă acest copil: plînge îndată!

CRESCUT s. v. etate, vârstă.

crescut s. v. ETATE. VÎRSTĂ.

CUPRINS s. 1. întindere, întins, spațiu, suprafață, teritoriu, (înv.) cuprindere, olat. (Pe tot ~ țării.) 2. limită, (rar) perimetru, (înv.) ocol. (În ~ cetății.) 3. conținut, (rar) plin. (Se zbuciumă marea și ~ ei.) 4. conținut, corp, materie, (înv.) cuprindere. (În ~ cărții.) 5. conținut, sumar, tablă de materii, (înv.) registru, scară, sumă, (grecism înv.) pinax. (~ unui tratat.)

dahlit, (engl.= dahllite) var. de apatit, cu habitus fibros și rulare elicoidală caracteristică; această propri-etate îl deosebește de → podolit.

1) de prep. (lat. de; în est mrom. și it. di, pv. cat. sp. pg. de). 1) Despre: a vorbi, a se interesa de cineva, de ceva. (vechĭ: De neamu Moldovenilor). 2) De către: e lăudat de toată lumea; Cartaginea a fost nimicită de Romanĭ. 3) Din partea, din cauza: mă tem de lupĭ, mă mir de tine, bolnav de frigurĭ, rîde de bucurie, scînteĭază de inteligență, îĭ pute urma de leneș (subînț. ce e = e așa de... în cît), e mort de beat, mort de frică, tremură de slab, ĭeșit de soare. 4) Din, făcut din, consistînd din: pahar de aur, pod de fer. 5) Arată conținutu: un pahar de apă (nu cu apă, căcĭ e vorba de conținut: am băut un pahar de apă, adică „conținutu, nu paharu”), un vagon de lemne, o căruță de Jidanĭ (plină de Jidanĭ). 6) Arată scopu, destinațiunea (= pentru): un pahar de apă, o lingură de supă, o umbrelă de ploaĭe, pușcă de vînat (de vînătoare), apă de băut, lemne de ars (orĭ de foc), casă de închiriat, bilet de întors, om bun de bătut, praf de pușcă, drum de care, trenu de Galațĭ, ne gătim de drum, casă de vînzare, n’am (adică „banĭ”) de birjă, aci e de mine, (e bine să trăĭesc eŭ), aci e de trăit. 7) Arată originea, proveniența (= de la): șoĭm de munte, brînză de Brăila, trenu de (= de la) Galațĭ, de acĭ, de după ușă, de supt pat, de acolo, de unde (V. unde), de acasă, de la plug, de la școală, cal de furat (provenit din furt), vin de cel bun (din cel bun), un prieten de aĭ meĭ (fals de al meŭ. Numai cu numele materiale se poate zice un vin de al meŭ, adică „dintr’al meŭ”), un vin de cel bun, din cel bun. 8) Arată genitivu partitiv: un cel de ceĭ bunĭ, cireșe de cele marĭ, ardeĭ de ăĭ de nu ustură (în vest, adică „de ceĭ care nu ustură”), de ale lumiĭ (lucrurĭ dintr’ale lumiĭ), de ale armateĭ, de ale satuluĭ. 9) Arată timpu de cînd: a murit de tînăr, a plecat din țară de copil, a ars de viŭ, copiiĭ aŭ mîncat poamele de crude, căpitan de 30 de anĭ (în etate orĭ în funcțiune), de ĭeri, de mîne, de cu noapte, de cu ĭarnă, de vreme (din vreme); încă de purcesul luĭ Jigmond (N. Cost. 1, 487), de la plecarea luĭ. 10) Arată separațiunea: a despărți oile de capre, a curăța lemnu de coajă. 11) Arată relațiunea, contactu: corabia s’a izbit de stîncă, calu e legat de gard, scara e rezemată de zid. 12) Se unește cu numeralele cardinale de la 19 în sus: 20 de oamenĭ, și cu cele adverbiale de la 2 în sus: de doŭă orĭ, de opt orĭ. 13) Servește la comparațiune: copacu e tot așa de înalt ca casa, vulturu se suĭe maĭ sus de nourĭ saŭ de cît nouriĭ (V. cît), eraŭ maĭ mulț (saŭ maĭ mulțĭ) de saŭ de cît saŭ ca opt oamenĭ. 14) Arată punctu concernut: greŭ de (saŭ la) cap, scurt de (saŭ la) coadă, bun de (saŭ la) gură; de vorbit, poate vorbi, dar nu poate merge; de urat, am maĭ ura, dar ne e că vom însera (versurĭ dintr’o colindă). 15) Servește la formarea locuțiunilor adjectivale și adverbiale și a genitivuluĭ prepozițional: de față (prezent), oameniĭ ceĭ de față, copil de țîță (care suge), de ajuns (suficient), de fel, de loc (nicĭ de cum), degeaba, degrabă (în grabă), ministeru de justiție (l justițiiĭ), schit de călugărĭ (călugăresc). 16) În unire cu a 4, formează o mulțime de loc. adverbiale saŭ adjectivale: de-a valma, de-a berbealecu, de-a dura, de-a tumba, de-a rostogolu, de-a lungu, de-a latu, de-a curmezișu, copiiĭ se joacă de-a baba oarba, de-a hoțiĭ, de-a ascunsu; perceptoru o probozea de-a biruluĭ (nord), o urmărea cu de ale biruluĭ, cu biru. De pe, de deasupra: ĭa ceașca de pe masă, ĭa greutatea de pe mine (Fals copie de pe natură. Corect e după natură, ca fr. d’aprée nature, germ. nach der natur, cum zicĭ după fantazie, după gustu meŭ, după placu meŭ). Conj. 1) Dacă (maĭ ales înainte de vocale, dar și în ainte de de consonante): de-ar și așa; de vreĭ orĭ de nu vreĭ; o, de-așĭ fi sănătos! 2) Vest. Deși, și de, și dacă, măcar că, cu toate că (concesiv): găina, de e pasăre, când bea apă, tot se uĭtă și ĭa la Dumnezeŭ (Isp.) 3) În cît (consecutiv): plînge de ți se rupe inima, nu știŭ ce are de plînge, e frumoasă de te uĭmește, e leneș de-ĭ pute urma. 4) Ca să (cu ind.): am stat de am scris, haĭ de mănîncă, du-te de te plimbă!. De ce... de ce saŭ de ce... de aceĭa, cu cît... cu atît: de ce-ĭ daĭ, de ce maĭ cere. V. ce și după.

* dispénsă f., pl. e (fr. dispense, scutire; it. dispensa, distribuire, cămară). Scutire, acordare a uneĭ favorĭ, pe care n’o acorzĭ altora: a primi la examin un elev ca dispensă de etate.

* disproporțiúne f. (dis- și proporțiune; fr. -ortion). Lipsă de proporțiune, nepotrivire: disproporțiune de etate. – Și -órție.

* distíng, stíns, a -stínge v. tr. (lat. distinguere. V. sting). Discern, deosebesc. Divid, separ, stabilesc diferența: a distinge timpu, locu, etatea. Caracterizez, deosebesc: rațiunea îl distinge pe om. Acord o distincțiune, daŭ atențiune: profesoru l-a distins pe acest elev. V. refl. Mă semnalez, ĭes din relief: acest regiment s’a distind pin vitejie. – Vechĭ (Dos.) a destinge.

etate f. vârstă.

ETATE s. f. Vîrstă. La etatea de douăzeci de ani, citise tot ce putuse găsi pe ici, pe colea, despre istoria noastră națională. GHICA, S. A. 141. ◊ Loc. adj. În etate = în vîrstă, bătrîn. Om în etate.

etate s. f., g.-d. art. etății

*etáte f. (lat. áetas, -átis [din aevitas], d. aevum, ev). Vîrstă, durată a vĭețiĭ. Om în etate, cam bătrîn, în vîrstă. – Există și într’un doc. din 1687, în ArhO. 1924, 149: fiind cu etatea trecută în vîrsta bătrînețelor.

etate sf [At: ȚICHINDEAL, A. M. 53/9 / V: (reg) it~ / Pl: (rar) etăți / E: lat aetas, -atis] 1 Timpul scurs de la nașterea unei ființe până la un anumit moment din viața ei. 2 Numărul de ani (de luni, de zile) prin care se exprimă etatea (1) Si: vârstă¹. 3 (Îla) În ~ Bătrân. 4 (Îla) Fără ~ A cărui vârstă nu se poate preciza. 5 (Îvr, îla) În floarea etății Tânăr. 6 Etapă din viața unei ființe caracterizată printr-o anumită fază de dezvoltare Si: vârstă. 7 Număr de ani împliniți față de care o persoană poate fi considerată aptă pentru ceva, în funcție de care se acordă anumite drepturi (civile, politice etc.). 8 (Îdt) Epocă.

ETATE s. vîrstă, (înv. și reg.) timp, (înv.) crescut. (Ce ~ ai?)

ETATE f. Durată de timp socotit de la nașterea unei ființe până la un anumit moment din viața ei; vârstă. ◊ În ~ în vărstă; bătrân. [G.-D. etății] /<lat. aetas, ~atis

ETATE s. v. vârstă.

*ETATE sf. Vîrstă [lat. aetatem].

etate s. f., g.-d. art. etății

ETATE s. f. vârstă. (< lat. aetas)

etate (etăți), s. f. – Vîrstă. Lat. aetatem (sec. XIX).

ETATE s.f. Vîrstă. ◊ În etate = bătrîn. [< lat. aetas].

etate s. f., g.-d. art. etății

*etérn, -ă adj. (lat. aeternus [din aeviternus], d. aevum, ev. V. etate). Fără început și sfîrșit, veșnic: Dumnezeŭ e etern. Perpetuŭ: recunoștință eternă. Orașu etern, Roma. Adv. În mod etern, tot-de-a-una: a exista etern.

*1) ev n., pl. urĭ (lat. aevum. V. etate, etern). Mare diviziune a istoriiĭ (maĭ multe secule): evu mediŭ se întinde de la 495 pînă la 1453 saŭ 1492. – Acest cuvînt a fost introdus de Germanu Kellner la 1688.

fetíe f. Starea (etatea) de fată. Virginitate. – Rar feție (ca beție d. beat).

fráged, -ă adj. (lat. *frágĭdus îld. frágilis, fragil, și infl. de frácidus, cofleșit, putred). Moale, ușor de tăĭat: carne fragedă. Fin, delicat: pele fragedă. Fig. Tînăr, crud: etate fragedă. – Maĭ des fráget și (est) frágit (ca neap. úmmeto, umed).

Frați siamezi – Această expresie se aplică astăzi unui cuplu de prieteni inseparabili, sau unei perechi de artiști care apar veșnic împreună, sau unor coautori care semnează totdeauna în doi ș.a.m.d. Expresia vine de la gemenii care se nasc lipiți. Li se spune „siamezi” fiindcă în anul 1811 s-au născut asemenea gemeni la Mekong (astăzi Tailanda). Din părinți chinezi, ei se numeau Ciang și Eng, și aveau piepturile lipite. Plimbați prin numeroase țări, ca o curiozitate a vremii, au strîns o avere însemnată. S-au căsătorit cu două surori, au avut copii și au murit la trei ore unul de celălalt, în ziua de 17 ianuarie 1874, în etate de 63 de ani. Dar din toată moștenirea lăsată, n-a rămas decît… expresia, încetățenită în toate limbile: „frați siamezi”.

GĂSI, găsesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la obiecte) A vedea, a întîlni, a descoperi ceva, din întîmplare sau căutînd intenționat, a da de (sau peste) ceva; a afla. Într-o seară, Domițian și-aduse aminte de piculină. O găsi în fundul cufărului și începu să cînte. BASSARABESCU, V. 20. Făt-Frumos, după ce rescoli trei zile și trei nopți, găsi în sfîrșit... armele și hainele tătîne-său. ISPIRESCU, L. 3. De unde-a fi, de unde n-a fi, dacă l-oi găsi, al mieu să fie. CREANGĂ, P. 194. La etatea de douăzeci de ani, citise tot ce putuse găsi pe ici, pe colea, despre istoria noastră națională. GHICA, S. A. 142. Ce-ai căutat ai găsit. ◊ (Complementul indică un abstract; uneori construit cu dativul pronumelui reflexiv) Toată lumea asta aleargă, țipă, nu-și mai găsește astîmpăr. SAHIA, N. 54. ◊ Expr. A găsi pricină (sau motiv) = a descoperi motiv de gîlceavă; a căuta nod în papură. A nu-și găsi loc(u!) v. loc. A găsi ac de cojocul cuiva v. ac. A nu găsi cuvinte v. cuvînt. A-și găsi mormîntul (sau moartea) = a muri, a fi omorît. (Familiar) A-și găsi beleaua (bacăul, mai rar mantaua) (cu cineva) = a o păți, a da de necaz, a da de bucluc, a da de dracu (cu cineva). Are să se afle la curte, să-și găsească și el beleaua cu boierii. REBREANU, R. I 136. Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe mine, zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. Eu nu voi să-mi găsesc beleaua, dîndu-ți drumul. NEGRUZZI, S. I 93. Și-a găsit sacul peticul v. petic. (Intranz.) Ți-ai găsit = aș! de unde! nici gînd! nici prin gînd să nu-ți treacă! Ș-apoi chitiți că numai în arc se încheia tot meșteșugul... omului aceluia? Ți-ai găsit! CREANGĂ, P. 245. (În întrebări retorice, care exprimă mirarea sau indignarea) A-și găsi (sau, refl., a se găsi) să... (sau, mai rar, de...) = a-i veni să..., a se apuca să... Tocmai acum la masă v-ați găsit și voi să vorbiți secături? ISPIRESCU, L. 213. Cu mine v-ați găsit de jucat? CREANGĂ, P. 304. Din toți caii tocmai tu te-ai găsit să mănînci jăratic? id. ib. 195. ♦ A descoperi ceea ce este ascuns, neștiut, necunoscut, nepus în valoare. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă, Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?... vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale. EMINESCU, O. I 134. În orice frază, găseau o espresie a doamnei B. NEGRUZZI, S. I 61. ◊ Expr. A(-i) găsi (cuiva) leacul v. leac. A(-i) găsi (cuiva) dreptate = a-i face cuiva dreptate, a se pronunța în favoarea cuiva. Cred că și judecata are să-mi găsească dreptate. CREANGĂ, A. 145. ♦ (Cu privire la persoane) A întîlni (pe cineva) din întîmplare sau umblînd anume pentru a-l întîlni; a da (de cineva). A găsi pe cineva acasă. ▭ O luase înainte către sat. Îl găsiră în fața primăriei, în ulița pustie. DUMITRIU, N. 123. Iată și domnul Franț prietinul nostru. Unde nu gîndești, acolo-l găsești. ALECSANDRI, T. I 42. ◊ (Adesea determinat printr-un adverb sau printr-un nume predicativ, spre a indica situația în care se află cineva) Crai-nou strălucite! Plînsă m-ai găsit, Cu gînduri mihnite, Cu chipul cernit. ALECSANDRI, P. I 21. Cînd a venit doctorul, îl găsi mort. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Expr. A-și găsi omul = a găsi persoana potrivită într-o împrejurare dată. A-și găsi omul (sau nașul, popa) = a da de cineva pe care nu-l poți înșela, birui sau amăgi ușor. Las’ că și-au găsit ei omul. CREANGĂ, P. 250. Bine v-am găsit! v. bine. Să te găsesc sănătos! formulă de salut la despărțire. ♦ Refl. reciproc. A se întîlni cu cineva. Pe seară te ducea la plimbare... la grădina Breslei sau a lui Deșliu, unde se găsea cu alți greci. GHICA, S. A. 110. Cînd cu mîndra m-oi găsi, Zău, iar voi întineri! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 323. 2. Tranz. (Despre o boală sau despre moarte) A surprinde, a cuprinde, a nimeri. Pe Bălcescu moartea l-a găsit departe de țară. ◊ Expr. Ce te-a găsit (de...)? = ce ai? ce ți s-a întîmplat (de...)? ce te-a apucat? ce ți-a venit? Nu știa baba lui ce l-a găsit, de-i așa de cu chef. CREANGĂ, P. 136. 3. Refl. A se afla undeva, a fi. Mă găseam în primăvara anului în cabinetul unui prieten, medic de boli nervoase, la o țigară. ARGHEZI, P. T. 93. Cuprins de amețeală, nu mai știam unde mă găsesc. CREANGĂ, O. A. 226. ♦ A se pomeni într-un loc, într-o situație, într-o împrejurare. Directorul general, cînd s-a găsit față în față cu Bozan, a scuturat scrumul țigării, absent. SAHIA, N. 35. ♦ A fi într-un anumit fel, a se prezenta într-un anumit mod. Ar fi mers cu el, dar tocmai atunci se găseau mai rău ca oricînd cu banii. BASSARABESCU, V. 14. Încep a cărăbăni la cireșe în sîn, crude, coapte, cum se găseau. CREANGĂ, A. 48. Alelei! fecior de om viclean ce te găsești. id. P. 206. ♦ A fi în ființă, a exista, a dăinui, a se păstra (încă). Unde s-a fi găsind acel Împărat-Roș și fata lui... numai cel de pe comoară a fi știind. CREANGĂ, P. 234. 4. Tranz. A fi de părere că..., a socoti. Mai ales această actriță, pe care lumea o găsea frumoasă, mi se părea fără gust. CAMIL PETRESCU, U. N. 164. Filozofii au găsit Că n-ar fi urmă de fiară. TEODORESCU, P. P. 179. ◊ Expr. (Urmat de obicei de conjunctiv sau infinitiv) A găsi cu cale (sau de cuviință) = a socoti nimerit, potrivit. Am găsit de cuviință să te poftesc și pe d-ta. CREANGĂ, P. 30. Încep a spune... cum le-a dat [drumețul] cinci lei, drept mulțumită și cum cel cu trei pîini a găsit cu cale să-i împartă. id. O. A. 267. – Part. și: (regional) găst (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52).

hei¹ i [At: CANTEMIR, I. I. I, 156 / V: ehei, ehe, ehehei, he, hehe, hehei / E: fo] (Are) Exclamație care exprimă: 1 O chemare. 2 Bucurie, voie bună, plăcere. 3 Admirație. 4 Nerăbdare. 5 Rezervă, contrari etate. 6 Surprindere. 7 Regret. 8 Părerea vorbitorului că lucrurile sunt mult mai complicate decât par. 9 Încercare de a atrage atenția cuiva.

ilichíe f. (ngr. ilikia, vgr. ῾elikia). Vechĭ. Etate.

ilichie s. f. – Etate, vîrstă. – Mr. ilichie. Ngr. ἠλιϰία (DAR; Gáldi 199). Sec. XVIII, înv.

*inegalitáte f. (fr. inégalité). Caracteru de a fi inegal: inegalitatea unor liniĭ, unuĭ teren, uneĭ mișcărĭ. Nepotrivire: inegalitate de etate. Fig. Bizarerie: inegalitate de caracter. Astr. Iregularitate observată în mersu stelelor. Mat. Expresiune în care se compară doŭă cantitățĭ inegale, separate pin semnu > (maĭ mare) saŭ < (maĭ mic).

*inséct n., pl. e (lat. in-sectum, tăĭat, despărțit în maĭ multe părțĭ [d. on-seco, -secáre, -séctum, a tăĭa], tradus după vgr. éntomon. V. insecabil. V. și entomologie). Animal articulat cu șase picĭoare care respiră pin trahéĭe și e supus metamorfozelor. – Caracterele insectelor sînt: șase picĭoare (din care cauză se mai numesc și exapode) și corp compus din inele (împărțit în cap, pept și pîntece). Insectele-s esențialmente terestre, ĭar cele care trăĭesc de ordinar în apă, tot trebuĭe să ĭasă la aer ca să respire. Ele aŭ sexe separate, îs ovipare, și larva, cînd ĭese din oŭ, nu seamănă de loc cu părințiĭ. După ce trec pintr’o serie de metamorfoze, ajung la etatea adultă. Se știŭ maĭ mult de șase sute de miĭ, împărțite în: ortoptere, nevroptere, strepsiptere, emiptere, diptere, lepidoptere, coleoptere și imenoptere, V. și gîză, gîndac, gînganie, goangă, muscă. – Fals insectă, f.

itate sf vz etate

împlinésc v. tr. (d. plin. V. plinesc). Umplu, întregesc, completez: a’mplini baniĭ care maĭ lipseaŭ. Ajung la un termin, am deplin, realizez, îndeplinesc (aniĭ de etate orĭ de serviciŭ, rolu pe care-l aveam ș. a.). A o împlini cu cineva, cu ceva, a o sfîrși răŭ, a o păți: bețivu a’mplinit-o cu chefurile. Fac întocmaĭ, îndeplinesc, satisfac, execut: a’mplini o promisiune, o condițiune, un ordin. Execut, percep biru (îl încasez) orĭ pun sechestru: perceptoru l-a’mplinit. V. refl. Devin deplin: s’a’mplinit timpu de serviciu. Ți s’a’mplinit, hoțule, ți s’a’nfundat, aĭ pățit-o!

înaintéz v. tr. Merg în ainte: armata a înaintat în țară străină. Fig. Progresez: a înainta în etate, în lucru, în studiŭ. Mă înalț în grad: acest ofițer a înaintat răpede. V. tr. Duc în ainte: Înaintez lucrările. Prezent, adresez: înaintez o hîrtie ministeruluĭ. Fig. Înalț în grad. – Fals avansez (dr. avancer).

însușietate sf [At: MARIAN, O. II, 239 / P: -și-e- / Pl: ~tăți / E: însuși + -etate] (Înv, Buc) 1-2 Însușire (7-8). 3 Talent.

ÎNTÂIETATE f. Însușirea de a fi întâiul (în timp, în rang, în drepturi); prioritate. A avea ~. A da ~. A ține ~ea. [Sil. -tâ-ie-] /întâi + suf. ~etate

întâietate sf [At: GORUN, F. 57 / Pl: ~tăți / E: întâi + -etate] 1 Prioritate. 2-3 (Îe) A avea (sau a da) ~ A avea (sau da) prioritate.

leát, leaturi, s.n. (înv.) 1. An, dată. 2. Contingent. ■ Expr. a fi leat cu cineva = a fi de aceeași vârstă, generație. 3. Camarad. – Din sl. lěto „etate, an, timp” (DEX, MDA).

leat, leaturi, s.n. – (înv.) 1. An, dată. 2. Contingent. Expr. a fi leat cu cineva = a fi de aceeași vârstă, generație. 3. Camarad. – Din sl. lěto „etate, an, timp” (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, cf. DER; DEX, MDA).

leat (ea dift.) n., pl. urĭ (vsl. lĕto, etate, an, timp; rus. lĕto, vară. V. letopiseț, veleat). Vechĭ. Data unuĭ an: la leatu 1504. Azĭ. Fam. S. m., pl. lețĭ. Soldat intrat în oaste odată cu altu (contemporan, camarad): tu eștĭ leat cu mine; ĭa stăĭ, măĭ leat! Soldat prost: treceaŭ niște lețĭ.

MÁCRU, -Ă adj., s. f. 1. Adj. (Despre carne, în special despre carnea de măcelărie) Slab, fără grăsime și fără oase. Oricît de macră și de vînjoasă carnea le-ar fi [păsărilor], decît stârvul împuțit tot mai dulce iaste. CANTEMIR, IST. 45. [Inima e] acea bucată de carne macră prin care circuleazâ sîngele. NEGRUZZI, S. I, 256. Boul îngrășat ajunge la greutatea de 800 kilograme de carne macră. ap. TDRG, cf. ALR II 4069/387, A V 6, VI 26. Cine poate oase roade, cine nu, nici carne macră. ZANNE, P. IV, 27. ◊ (Substantivat) Celuialalt i-au dat mai multe ciolane, spîrcuri și macră. SBIERA, P. 254. Mi-ai dat numai niște macră și ciolane! id. ib. 255, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. S. f. (Regional) Pătură de carne din slănină. Cf. LB, com. din ARAD și din ZAGRA-NĂSĂUD. ♦ (Cu determinări care indică părți ale corpului) Parte musculoasă a unui organ. M-am tăiat în macra kiśorului. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Macra șoldului, DR. V, 320. 3. Adj. (Mai ales în Transilv., despre vite și părți ale corpului lor, p. e x t. despre oameni și părți ale corpului lor) Fără carne, slab; uscățiv. [Oi] scurte și macre în picioare. ECONOMIA, 85/19, cf. LB, STAMATI, D. Izraelitul din Algeria este macru și bine proporționat. HASDEU, I. C. I, 174. Un preut de statură mică, slab și macru la constructura-i corporală. F (1868), 6. Biata fată care lucra zile întregi în baie, din zi în zi devenea mai macră și mai palidă. ib. (1871), 583. Era om înaintat în etate... înalt, macru, cu un aer rece. ib. (1877), 423. Slabi, jigăriți... cu fălcile intrate unele într-altele de macre ce erau. ISPIRESCU, ap. TDRG, cf. REV. CRIT. IV, 144. ♦ (Despre pămînt) Sărac. Rădăcinilor le place pămîntul cel gras; așadară cel macru trebuie aruncat de pre lîngă dînsele. ECONOMIA, 148/19, cf. 68/25. ♦ Fig. (Despre abstracte) Lipsit de forță, de vigoare; șubred, precar. În Blaj existase pînă în 1831 din liceu numai un curs macru de 1 an pentru psihologie și logică, alt nimic. BARIȚIU, P. A. I, 611. Eu sînt mulțămit că fac aceea ce videți, căci mijloacele mele sînt foarte macre. URICARIUL, VIII [prefață]. – Pl.: macri, -e. – Și: (regional, 1) máclă adj. ALR I 739/308. – Lat. macer, -era, -crum.

2) máre adj. (vgerm. de sus orĭ gep. mâri, măreț, mare). Foarte întins în dimensiunĭ: om mare (maĭ des: om înalt, ĭar mare se zice maĭ des despre etate saŭ valoare); cal, casă, pădure, înălțime, adîncime mare. Înaintat în etate: copiĭ marĭ, frate maĭ mare, om mare. Intens, puternic: vînt, ploaĭe, curent mare. Fig. Ilustru, distins, genial, generos: om mare (pin fapte orĭ suflet). Care e făcut orĭ zis de un om mare, care impune pin valoare: fapte, cuvinte marĭ. Titlu dat suveranilor, demnitarilor și altora: Ștefan cel Mare, mare logofăt, mare cruce. Fată mare, fecĭoară, virgină. Boĭer mare, boĭer însemnat. Mare și tare, omnipotent, care poate face ce vrea. A te face mare, a crește mare, a înaonta în etate. A veni mare, a crește, a se umfla: rîu a venit mare. A te ținea mare, a face pe marele, a te arăta mîndru, a-țĭ da aere. Mare de anĭ, înaintat în etate. Mare cît toate zilele, cît ziŭa de mîne (Fam.), foarte mare. Mare (saŭ lung) cît o zi de post, lung și plicticos. S. m. pl. Ceĭ marĭ, 1. ceĭ înaintațĭ în etate, 2. ceĭ puternicĭ, bogațĭ, influențĭ. Adv. Fam. Mult, foarte: mare bun maĭ era! Cu mare ce, cu greŭ, cu mare greutate.

*matúr, -ă adj. (lat. matúrus, matur, copt; it. matúro, pv. madur, vfr. meür, nfr. mûr, sp. pg. maduro). Înaintat în etate, copt (dar nu încă bătrîn). Fig. Chibzuit, cugetat, serios: plan matur. Adv. Cu chibzuință, serios: a cugeta matur. V. mator.

*maturitáte f. (lat. matúritas, -átis). Starea, calitatea de a fi matur, copt: în Bucovina, din cauza climeĭ recĭ, poama nu ajunge la maturitate. Fig. Starea lucrurilor ajunse la dezvoltarea deplină: maturitatea inteligențeĭ. Prudență pe care țĭ-o dă etatea: a lucra cu maturitate. Med. Starea buboĭuluĭ copt, gata să se spargă.

MĂTCÚȚĂ¹ s. f. (Ban.) Soră de cruce, surată. Cei de o etate se titulează cu „frate” sau „soră”, „vere” sau „văruică”. . . și „matcuță”. LIUBA-IANA, M. 4, cf. H. XVIII 147. - Pl. : mătcuțe. – Cf. magh. m á t k a „logodnică, mireasă”.

MEZIN, -Ă adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Fratele) cel mai tînăr dintre mai mulți frați, considerat în raport cu aceștia. V. p r î s l e a, m i c, m i j l o c i u. Fratele cel mare să ia locul și casa cea despre răsărit; cel mijlociu cea despre apus; iară noi, ca mezini ce sîntem, să rămînem aici în casa bătrînească. CREANGĂ, P. 15. Mezinul se vîri iute în horn. . . Asemene cel mijlociu, țuștiu! iute sub un chersin ... însă cel mare se dă după ușă. id. ib. 23. Iedul mezin. . . sare iute și-i deschide ușa. id. ib. 26. Lumea-ntreagă povestea de frumusețea celei mai mari și de mintea mezinei. CARAGIALE, S. N. 276. Se plimba prin casă uitîndu-se din cînd în cînd la Filip, feciorul lui mezin . . . care ședea la masă cu pana asupra hîrtiei. SLAVICI, O. I, 234, cf. GHEREA, ST. CR. i, 51. Om mezin, adică acel om care e mai mic la părinții săi în privința etății. MARIAN, O. I, 402, cf. id. NU. 504, cf. ȘEZ. I, 119, III, 70, IV, 122, N. LEON, MED. 100. Pus-ai să mă cheme, mamă?. . . – Da, mezina mea iubită. DAVILA, V. V. 81. Simte de la o vreme și mezinul că nu-i lucru curat între frate-său și cucoană. LUC. VI, 389. Laura și Ghighi, mezina familiei, tăbărîră pe el. REBREANU, I. 59. Șapte feciori a avut Codrea, ca șapte feți-frumoși. Și toți șapte l-au făcut de rușine. . . În sfîrșit, i-a mai rămas unul, Ionică. Acesta e mezinul. id. NUV. 195. Am prins pe coconul cel mezin al lui Movilă. SADOVEANU, O. V, 499. Mezinul Jderilor și-a simțit pleoapele înfierbîntate și n-a mai văzut limpede înaintea ochilor. id. ib. XIII, 753. Lisandru avea doisprezece ani; Vasilică nouă; mezinul, Iliuțâ, șapte. V. ROM. februarie 1 954, 28, cf. com. MARIAN, com. din ZAGRA-NĂSĂUD și din MARGINEA-RĂDĂUȚI, T. PAPAHAGI, m. 225, ALR I 465/388, ALRM II/I h 187, ib. MN 66, 2 626/228, 362, A V 15, 16, 18, 20. ◊ (În context figurat) Pe lume-acum domină. . . Sora morței cea mezină, Iarna cu-orizonuri mari. ALECSANDRI, POEZII, 355. 2. Adj. (Regional) Care este cel mai tînăr dintre cei de față. Pintea era acuma cel mai mare și mai tare, măcar că el era cel mai mezin între dînșii. . . Și ciobanii erau criță de harnici. MARIAN, T. 294. 3. Adj. (Regional, și substantivat, r.) Degetul cel mic de la mînă. Cf. DR. VI, 260,CADE. 4. Adj., s. m. și f. (Popular) (Fratele) al doilea dintre mai mulți frați, considerat în raport cu aceștia; (regional) mijlociu (2). Sora cea mai mare, S-a dus înspre mare, Sora cea mezină, Pe mal, în grădină, Sora cea mai mică Și mai selbățică; S-adus, mări, dus, Pe Cerna în sus. ALECSANDRI, P. P. 14. Avui trei feciori. Al mai mare cînd are răpaos face ștrapoarte cu căruța. . . P-ăl mezin l-am mînat la Cîmpulung cu al mic. . . ca să intre-n școală. GRAIUL, I, 156. – Pl.: mezini, -e. – Și: (regional) mejín, -ă (glosar reg.), meșín, -ă (ib.), mizín, -ă (N. LEON, MED. 100) adj., s. m. și f. – Din slavonul мкзинъ.

minor m. care nu are încă etatea de 21 ani împliniți.

mînzát, -ă s. (d. mînz; alb. măzat). Vițel saŭ vițea în etate de vre-un an. V. junc.

mînză f., pl. e (d. mînz). Ĭapă pînă la etatea de un an.

*monahízm n. (d. monah). Starea de monah, călugărie, instituțiunea călugăriiĭ: secolu IV a fost etatea de aur a monahizmuluĭ.

moș (moși), s. m. – 1. Bătrîn. – 2. Bunic. – 3. Strămoș. – 4. Fondatorul, predecesorul unei familii, străbun comun. – 5. (Înv.) Avere, proprietate, parte dintr-o moșie care provine dintr-o singură moștenire. – 6. Titlu de respect care se dă bărbaților în etate; bunic, unchi. – 7. (Mold.) Unchi. – 8. Ziua moșilor. – 9. (Munt.) Tîrg, iarmaroc care se ține de obicei în Ziua morților. – Mr. moașe, megl., istr. moș. Origine suspectă. Prezența cuvîntului în toate dialectele, uzul său general (ALR, I, 189; sensul de „bunic” care apare în ALR, I, 169, numai pentru Banat și Trans. este în realitate mult mai extins) și compunerea cu stră- (v. strămoș), care nu apare decît în elementele tradiționale, arată sigur că-i vorba de un cuvînt latin. Este probabil annōsus „încărcat de ani”, cu consoana finală modificată prin analogie cu pl., ca în cossus › coș. Afereza lui a- nu este imposibilă, cf. amita › măt(ușe), și care a fost susținută de prezența lui strămoș. Schimbul *noș › moș este mai greu de explicat, fără îndoială cf. măgar, și pînă la un anumit punct miel, miță. În general este considerat drept cuvînt autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 10; Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 294), identic cu alb. mošë „vîrstă” (Philippide, II, 724; Pascu, II, 223; P. Papahagi, Jb., XII, 539; cf. Iordan, Dift., 208; Rosetti, II, 118). După P. Papahagi, Notițe etim., 38, din mamă, cu suf. -oș, ipoteză care nu se susține. Comp. moș Martin, s. m. (numele ursului), cf. REW 5381; moșteacă, s. m. (ofițer leneș), din Moș Teacă, personaj literar creat de Anton Bacalbașa (1893). Der. moașe, s. f. (bătrînică; bunică; mătușă, titlu de respect; femeie care asistă la naștere), cuvînt de uz general (ALR, I, 212), mai ales cu ultimul sens; moșean, s. m. (înv., moștenitor; înv., proprietar; rar, coproprietar); moși, vb. (a da ajutor la naștere; a se foi); moșit, s. n. (asistența moașei la naștere); moșic, s. m. (bătrînel); moșie, s. f. (înv., origine, speță; înv., patrie, țară; înv., patrimoniu; proprietate, moștenire); moșier, s. m. (proprietar funciar); moșieresc, adj. (de moșier); moșinaș, s. m. (Bucov., înv., agricultor, proprietar), pentru al cărui suf. cf. boiernaș; moșneag, s. m. (bătrîn, bătrînel), în loc de moșneac, pentru al cărui suf. cf. rusneac, cuvînt moldovenesc adoptat de la literatură (după Candrea, în loc de *moșteneag, dim. al lui moștean; după Scriban, în loc de *moșineac, cf. și Bogrea, Dacor., III, 733); moșnegește, adv. (ca bătrînii); moșoaică, s. f. (Mold., oală, ulcior), numită așa pentru că se obișnuiește să se dea de pomană în ziua morților (Candrea); moșuț, s. m. (ciocîrlie, Alauda cristata), poate în loc de *motuț › moț „smoc”; strămoș, s. m. (străbunic; antecesor), cu pref. stră-; strămoașe, s. f. (străbunică); strămoșesc, adj. (ancestral); strămoșie, s. f. (calitate de strămoș). – Cf. moșnean. Din rom. provin rut. mošul „bunic”, moša, „bunică” și „moașă” (Candrea, Elemente, 408); bg. moš, mošija (Capidan, Raporturile, 232), mošierin (Candrea, Elemente, 404), mag. mósuly „bătrîn” (Edelspacher 19).

nani interj. – 1. Cîntec de leagăn, bebeluș. – 2. (S. m.) Cuvînt cu care se îndeamnă copiii la somn. Creație expresivă, cf. ngr. νάννι, it. (ninna) nanna, sp. nana, sb. ninati, „a adormi”. – Der. nană, s. f. (mamă, mătușă, titlu de reverență pentru femeile mai în etate), cf. ngr. νάννη, alb. nënë, sb., bg. nana, rus. njanja „doică” (după Candrea, din sb., soluție care nu este imposibilă, fiind vorba de cuvinte comune mai ales în Banat. și Trans.); nănăi, vb. (Trans., a îngîna, a fredona); nănăială, s. f. (îngînare, fredonare); nene, s. m. (Mold., tată; Munt., tată, unchi, titlu de reverență, adesea pentru fratele mai mare; Arg., netrebnic, pește, codoș), cf. gr. νέννος „unchi”, νάννα „mătușă”, ngr. νενέ „mamă”, tc. nene „soră sau frate mai mare”, bg. nene, mag. néne, sp. nene (după Lokotsch 1553 și Ronzevalle 169, rom. ar proveni din tc.; după Cihac, II, 210 și Conev 58, din bg.); nea, s. m. (unchi), formă abreviată din nenea, se folosește numai urmat de numele de persoană; neică, s. m. (unchi; prieten); neneacă (var. Mold. nineacă), s. f. (mamă), format după babacă (după Candrea din tc. nene „mamă”); neneri (var. nineri, ninera), vb. (Mold., a adormi cu cîntec un copil; a se preface, a momi), probabil legat de ngr. νανουρίζω „a legăna” (după Pușcariu 1182, dintr-un lat. *nῑnnĭnāre, care pare mai puțin probabil). Pentru nene, cf. ALR, I, 162. Din rom. provine rut. nene (Miklosich, Wander., 17).

* natúră f., pl. ĭ (lat. natura, d. natus, născut. V. nat). Totalitatea lucrurilor care există realmente, fire: cele treĭ regnurĭ ale naturiĭ. Ordine stabilită în univers: legile naturiĭ. Ceĭa ce e natural: a schimosi natura. Esență, caracter, origine: natura divină, umană, vegetală, minerală. Organizațiunea fie-căruĭ animal: natura peșteluĭ e de a trăi în apă. Temperament: natură bilioasă. Înclinațiune a sufletuluĭ: natură nobilă. Afecțiune a sîngeluĭ, a raseĭ: sentimentele naturiĭ. Valoare proprie, lucru natural saŭ marfă (nu banĭ): a plăti în natură. Model natural după care pictează pictoru: a picta după natură. Fel: obĭecte de natură diferită. Contra naturiĭ, contra indicațiunilor naturiĭ. A forța natura, a vrea maĭ mult de cît poate natura (de ex., a chinui un copil să învețe ceĭa ce e prea greŭ p. etatea luĭ). A plăti naturiĭ tributu, a muri. Natură moartă. V. mort.

* nonagenár, -ă s. și adj. (lat. nonagenarius). De noŭă-zecĭ de anĭ: un nonagenar, etate nonagenară.

núbil, -ă adj. (lat. núbilis, d. núbere, a se mărita). Care e în etate de măritat: fată nubilă.

2) númăr, a -á v. tr. (lat. número, -áre, it. noverare, pv. cat. nombrar, fr. nombrer. Numerĭ, să numere). Verific pin numere cîțĭ saŭ cîte-s: a număra banĭ. Pun în număr, consider, socotesc: a număra pe cineva pintre amicĭ. Plătesc, daŭ: ĭ-am numărat 100 de francĭ. Am număru de, îs în etate de: România numără 20,000,000 de locuitorĭ, el număra 90 de anĭ. V. intr. Îs considerat, formez număr: această silabă nu numără (maĭ elegant: nu se numără, nu se socotește). – În Meh. lúmăr. În Munt. și înnúmăr.

PATRIARH ~i m. 1) (folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Slujitor al cultului având cel mai înalt grad în ierarhia bisericii ortodoxe autocefale. 2) Cap al bisericii ortodoxe într-o țară. 3) Bărbatul cel mai în vârstă al unei familii din societatea gentilică. 4) Căpetenie a unei ginți. 5) fig. Persoană în etate cu multe merite și cu mulți discipoli într-un domeniu de activitate. [Sil. -tri-arh] /<sl. patrijarhu, ngr. patriárhis

1) păr m., pl. perĭ (lat. pilus, it. sp. pelo, pv. pel, fr. poil. V. răspăr, depilez, plisă 2, oripilant). Fir supțire care crește pe capu saŭ pe trupu omuluĭ și pe trupu animalelor ca să le apere de frigĭ. Țiganiĭ aŭ păr negru, boiĭ aŭ de ordinar păru alb. Fir de păr: Țiganiĭ aŭ periĭ negri, țĭ-a ĭeșit un păr (saŭ: un fir de păr) alb. Fire, filamente la plante orĭ la stofe. Sugel, panariciŭ (Mold.). Un fir supțire spiralat care se întinde și se strînge la ceasornic. În păr, în mare număr, toțĭ: Jidaniĭ se adunase în păr. Tras de păr, forțat, nenatural: argument tras de păr, asta e prea trasă de păr. În doĭ perĭ, nicĭ alb, nicĭ negru, nicĭ tînăr, nicĭ bătrîn, ca lupu cînd îșĭ schimbă păru, (fig.) nehotărît, evaziv: un om în doĭ perĭ (ca etate saŭ în privința graduluĭ de beție), răspuns în doĭ perĭ. A te lua de păr cu cineva, a ajunge la ceartă orĭ la bătaĭe cu cineva. A ți se face păru măcĭucă, a ți se zbîrli păru de frică. A scoate cuĭva perĭ albĭ, a-l îmbătrîni pin suferințe. A despica păru (saŭ firu) în patru, a te pricepe foarte bine, a ști foarte multe, a face distincțiunĭ foarte subtile. A depinde de un fir de păr, a depinde de foarte puțin lucru. Cu păru tăŭ și cu învățu altuĭa, profitînd altu din munca ta. Prov. Lupu păru îșĭ schimbă, dar năravu ba. V. nărav. Ca numirĭ de plante: păru cĭuteĭ, pațachină (rhámnus cathártica); păru Maĭciĭ Domnuluĭ, o plantă erbacee care crește pintre stîncĭ în pădurile umede și umbroase (asplénium adiántum nigrum); păru porculuĭ, 1. pir, 2. barba ursuluĭ; păru Veneriĭ, un fel de cŭarț.

*precóce adj., pl. f. tot oce (fr. précoce, it. precóce, d. lat. práe-cox, práe-cocis, d. prae, înainte, și cóquere, a coace). Copt orĭ dezvoltat înainte de timp: fructe precoce, arborĭ precocĭ. Fig. Dezvoltat înainte de etatea obișnuită: copil precoce. V. prematur, tardiv. – P. pl., cp. cu eficace.

pruncíe f. (d. prunc). Etatea prunculuĭ.

*pubertáte f. (lat. pubértas, -átis). Adolescență, etatea între 15-18 anĭ, de cînd e permisă căsătoria (cel puțin 15 anĭ p. fete și 18 p. băĭețĭ).

*pueríl, -ă adj. (lat. puerilis, d. puer, băĭat). Copilăresc: etatea puerilă. Fig. Ca de copil, neserios: argumente puerile. Adv. Ca copiiĭ: a argumenta pueril.

pustietate sf [At: URECHE, L. 192 / P: ~ti-e~ / V: (reg) ~tâi~, ~tânăt~, ~iat~, (înv) ~teit~, ~inie~, (îvr) ~iit~ / Pl: ~tăți / G-D (rar) ~țăței / E: pustiu + -etate] 1 Pustiu (1). 2 (Spc) Deșert (23). 3 (Reg; îe) Ducă-se-n ~ Ducă-se pe pustii. 4 (Înv) Teritoriu devastat, jefuit Si: pustiu (12). 5 (Mol; Dob) Loc sau casă lăsată în paragină, părăsită. 6 (Îvr) Teren care nu aparține nimănui Si: pustiu (13). 7 Loc foarte puțin populat Si: (Îvp) pustiu (17), singurătate. 8 Liniște. 9 (Mol) Avere mare în bani.

sámă (est) f., pl. sămĭ și seámă (vest) f., pl. semĭ (ung. szam, număr, socoteală, ca vamă, d. vam). Vechĭ. Azĭ rar. Număr, sumă: o samă de anĭ, de banĭ, de cuvinte, de oamenĭ. Socoteală, cont: sămile vistieriiĭ. Azĭ. Fel, specie: ce samă de făptură e asta? Categorie, etate saŭ stare egală: doĭ copiĭ de-o samă. Dare de samă, expunere, justificare. Recensiune. A da samă, a da socoteală, a te justifica. A-țĭ da samă, a-țĭ da socoteală, a avea cunoștință, a pricepe. A ține (în) samă, a lua (în) samă, a considera, a lua în considerațiune. A lua sama, a băga (de) samă, a da în primire, a preda. A lua cuĭva samă (Vechĭ), a-l lua în samă, a-ĭ da atențiune. A-țĭ lua sama, a te răzgîndi, a-țĭ schimba gîndu. A lua pe sama ta, a lua pe socoteala ta, pe numele tăŭ, pentru tine. A-țĭ face samă. 1. a te sinucide. 2. a-țĭ face afacerile. A face cuĭva samă, a-l ucide. A ști sama, a ști rostu, a ști cum merge treaba, a ști cum să procedezĭ (V. ogod). Un om de samă, un om însemnat (ilustru). Fără samă (Rar), fără număr, foarte mult. Peste samă, peste măsură, excesiv. Maĭ cu samă, maĭ ales, în special. Cu (saŭ de) bună samă, 1. de sigur, bine înțeles: de bună samă că-ĭ așa. 2. sigur, cu siguranță: nu știŭ de bună samă dacă-ĭ așa (nord).

scris, -ă adj. Ursit, predestinat: ce ți-e scris, în frunte ție pus (Prov.). Așa ĭ-a fost scris, așa ĭ-a fost soarta. Zugrăvit, pictat, ornat, cu colorĭ, încondeiat: oŭă scrise. A rămînea ca scris (pe părete), a rămînea tablou, uimit, surprins. Scrisă de frumoasă (ce era), foarte frumoasă (o femeĭe. V. coz). S. f. Ursită, soartă, destin: așa ĭ-a fost scrisă. Dosu uneĭ monete, opus pajuriĭ. Pl. Porunca scrisă: scrisele împăratuluĭ (V. rescript). S. n., pl. urĭ. Acțiunea de a scrie: pin vorbă și pin scris, scrisu și cititu. Scriitură, scrisoare, vorbe scrise (ca formă de litere): ĭ-am recunoscut scrisu. Lucrurĭ (ideĭ) scrise: voĭ credeațĭ in scrisu vostru (Em.). Hîrtie financiară (efect, bon, acțiune ș. a.): scrisurĭ de ale bănciĭ Naționale. – Ca inventatorĭ al mașiniĭ de scris sînt menționați aceștia: Italianu Petru Conți, care, la 1822, și-a vîndut invențiunea în Francia; Americanu Austin Burth (1829); Austriacu Petru Mitterhofer, tîmplar din Tirol, care, la 1864, a inventat o mașină de scris completă și utilizabilă și a murit sărac și obscur (ĭar astăzi are un bust de bronz la Viena); Francezu Petru Foucauld, care a prezentat-o ca dar luĭ Napoleon III și a primit de la șambelanu luĭ sfat să se ocupe de lucrurĭ maĭ practice; Americanu Lakham Scoles, ziarist din Milwaukee (Statele Unite), care, la 1873, a construit și el o mașină de scris, pe care fiica luĭ, pe atunci în etate de 20 de ani, a scris o scrisoare. Dar nicĭ el n’a fost înțeles de public și n’a tras folos din invențiunea luĭ, pe cînd astăzi nu există bĭuroŭ fără mașină de scris!

seamă (semi), s. f. – 1. Cantitate, număr. – O seamă, cîțiva. – Fără seamă, fără număr. 2. Cont. – A băga de seamă, a ține cont, a observa. – De bună seamă, în mod sigur. – Mai cu seamă, mai ales. – 3. Ordin, regulă, linie. – 4. Pază, vigilență, grijă. – 5. Importanță, categorie, rang. – 6. Etate, leat. Mag. szám (Lambrior 375; Cihac, II, 525; Hasdeu, Col. lui Traian, 1883, 22-30; Gáldi, Dict., 960. – Der. semui (var. asemui, sămui), vb. (a compara, a confrunta; a confunda); sămădău, s. m. (Trans., casier, contabil), din mag. számodó (Candrea); sămădas, s. n. (Trans., socoteală), din mag. számadás (Gáldi, Dict., 157); sămădușag, s. n. (Trans., contabilitate), din mag. számadóság; sămălui (var. (a)semălui), vb. (Trans., a face socoteli, a calcula; Trans., a compara, a confunda, a-și găsi asemănarea), din mag. szálmoni; sămăluitor, adj. (socotitor); sameș, s. m. (înv., intendent, strîngător de biruri); sămeșie (var. sămișie), s. f. (administrație); sămeșoaie, s. f. (nevastă de intendent); însemui vb. (a însemna), probabil prin confuzia dintre semui și însemna.

*septuagenár, -ă adj. (lat. septuagenarius). Care e în etate de 70 de ani.

*sexagenár, -ă adj. (lat. sexagenarius). Care e în etate de 60 de anĭ.

smírnă și zmírnă f. fără pl. (ngr. și vgr. smýrna și mýrra; vsl. smirŭna, zmirúna, rus. smirna). Rășina scoasă pin inciziunĭ din coaja copaculuĭ stýrax benzoin, care crește pe șesurile și malurile rîurilor din insulele Sonde (Ĭa e un suc albicĭos foarte compact care se solidifică la aer și-șĭ ĭa o coloare cafenie împestrițată cu alb. Are un gust dulce și balsamic, arde răspîndind un miros foarte plăcut șl mulțĭ vaporĭ de acid benzoic și se disolva în alcool și eter. Calitatea eĭ variază după modu extrageriĭ și preparăriĭ și după etatea și originea copaculuĭ. În med. se întrebuințează contra inflamațiunilor cronice ale căilor respiratoriĭ ș. a. În biserică se afumă cu ĭa și se consideră maĭ prețioasă de cît tămîĭa). V. stirac.

Somnul lui Epimenide – Figura poetului și filozofului grec Epimenide e în bună parte legendară. Astfel, se povestește că el ar fi dormit fără întrerupere timp de 50 de ani, după care s-a trezit și a mai trăit pînă în anul 538 (î.e.n.), cînd s-a stins în etate de 300 de ani. Expresia „somnul lui Epimenide” se aplică unei persoane care a stat o vreme îndelungată departe de lume. IST.

STARE stări f. 1) Situație sau mod în care se prezintă cineva sau ceva la un moment dat. ~ solidă. ~ lichidă. ~ea sănătății. ~ civilă. ~ materială. În ~ bună. ◊ ~ de fapt situație reală. A fi în ~ a) a fi capabil; a putea; b) a fi în vârstă, în etate. 2) Totalitate de bunuri ale unei persoane; avere; avuție. ◊ Cu ~ cu avere; bogat. A-și îndrepta ~ea a deveni (mai) avut. 3) ist. Pătură sau clasă socială cu statutul reglementat de stat. [G.-D. stării] /v. a sta

subțietate sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / P: ~ți-e~ / V: supț~ / Pl: ~tăți / E: subția + -etate] (Înv) 1 Subțirime (1). 2 Calitatea de a avea grosime mică. 3 Calitatea de a fi fin, delicat, slab. 4 (Ccr) Parte a corpului care are această calitate. 5 (Fig) Subțirime (13). 6 (Lpl) Subtilități (4).

*telefón n., pl. oane (vgr. têle, departe, și phoné, voce). Un aparat pin care cuvîntu saŭ orĭ-ce sunet se transmite pe sîrmă la miĭ de de chilometri. Fam. A da cuĭva un telefon, a-l vesti pin telefon. – Principiu telefoniiĭ a fost pus de Francezu Carol Bourseul, funcționar poștal, și arătat într’un articul din L’Illustration la 26 Aug. 1854. El a fost numit la 1880 cavaler al Legiuniĭ de Onoare „fiind-ca pus baza telefoniiĭ la 1854” (cum a declarat Germanu Holtof la 1881, în congresu electricienilor la Frankfurt) și a murit sărac la 21 Nov. 1912, în etate de 83 de anĭ. La 1861, Germanu Reis construi primu telefon și muri la 1874. La 14 April 1876, Englezu Graham Bell îșĭ brevetă telefonu luĭ, care a fost perfecționat de Hugues, D’Arsonval, Edison ș. a. – Aparatu se compune dintr’un transmițător (înaintea căruĭa vorbeștĭ), o sîrmă pe care merge vocea și un receptor (pe care-l țiĭ la ureche). Transmițătoru se compune dintr’o placă mobilă, destul de flexibilă ca să prindă toate vibrațiunile vociĭ și așezată așa în cît să stabilească și să întrerupă succesiv, la fie-care vibrațiune, comunicarea c’o pilă electrică. La cel-lalt capăt al sîrmeĭ, placa receptoruluĭ, atrasă și respinsă de un electro-magnet, reproduce exact aceste vibrațiunĭ, pe care le amplifică un microfon. Chear principiu telegrafiiĭ fără sîrmă a fost aplicat la telefon.

TIMP s. v. anotimp, cadență, etate, măsură, ritm, ritmică, rodul-pământului, sezon, tact, vârstă.

timp s. v. ANOTIMP. CADENȚĂ. ETATE. MĂSURĂ. RITM. RITMICĂ. RODUL-PĂMÎNTULUI. SEZON. TACT. VÎRSTĂ.

toámnă (oa dift.) f., pl. e (lat. autŭmnus și autŭmnum, pl. autumna, id.). Al treilea anotimp (22 Sep. – 22 Dec.). Fig. Etatea omuluĭ după 30-35 de anĭ pînă la bătrîneță).

tot, toată adj. (lat. tótus, „întreg”, pop. „tot”, de unde sp. pg. todo, și tottus, de unde it. tutto, pv. tot, fr. tout). Fără să lipsească nicĭ unu, nimic (număru în întregime), întreg: aŭ sosit toțĭ, mĭ-a plătit toțĭ baniĭ, toată suma, toată lumea saŭ lumea toată. Fie-care, orĭ-care: tot omu. S. n. Întregime, totalitate (de lucrurĭ): am perdut tot (fals totu), am renunțat la toate, tot (fals totu) e perdut (celebra vorbă a luĭ Francisc I). Lucru întreg: totu e maĭ mare de cît partea. Adv. (ca ngr. ólo). Numaĭ, mereŭ: om trăit tot pintre străinĭ, eraŭ acolo tot oamenĭ unu și unu (toțĭ distinșĭ). În orĭ-ce caz, orĭ-cum ar fi: tot eștĭ tu ploŭat, ĭar eŭ uscat: du-te pin ploaĭe și adă cofa de la uluc. Totușĭ, cu toate acestea: cu toate că eraŭ mulțĭ, el tot ĭ-a ajutat. Cel mult (după conj. să): să tot aĭbă, să tot fi avut cinzecĭ de anĭ (e, era în etate de cin-zecĭ de anĭ). Chear dacă: să tot aĭ tu pușca’n mînă: dacă e’ntuneric, nu facĭ nimic. Tot eŭ (tu, el, noĭ, voĭ, eĭ), mereŭ, acelașĭ: tot el a făcut și asta. Tot acolo, tot aci, în acelașĭ loc, asemenea în acest loc. Tot atîta orĭ tot una, acelașĭ lucru: tot una e dacă te ducĭ tu la el orĭ vine el la tine. Tot așa, asemenea, la fel: tot așa va păți și el. Toate ca toate, orĭ-cum ar fi, le admit pe celelalte: toate ca toate, dar asta n’o permit. Cu toate acestea (ca ngr. me ólon tûto), totușĭ, tot: ploua, și cu toate acestea am plecat. Cu toate că, deși, măcar că (ca ngr. m’ólon óti): cu toate că-s sărac, tot îs fericit. 1. Cu totu, cu toate dependenșele (accesoriile, anexele): a vîndut casa cu totu; 2. cu totu (fr. tout à fait) orĭ (maĭ des și maĭ bine) de tot, absolut, în întregime, de-a binele: s’a cufundat de tot. A dărui de tot, a dărui pe tot-de-a-una. Cu – cu tot, împreună cu: a fura calu cu șa cu tot (acc. pe șa). Toțĭ, toate (gen. și dat. tutulor în vest și -ror în est; dat. și la toțĭ, la toate), toțĭ oameniĭ, toate femeile, toate ființele orĭ lucrurile: toate se schimbă. Toțĭ cîțĭ, toțĭ aceĭa care. Toate celea, toate lucrurile, tot ce trebuĭe: avem aicĭ toate celea. De toate, din toate, tot felu de lucrurĭ, tot ce trebuĭe: avem de toate. Cu toțĭ, cu toate orĭ cu toțiĭ, cu toatele (ca ngr. mé ólus), toată lumea: aŭ plecat cu toțĭ (maĭ bine toțĭ).

trecuțél, -țícă adj., pl. eĭ, ele. Fam. Cam trecut (în etate, în copt): o fată trecuțică, niște cozonacĭ trecuțeĭ.

țață (-țe), s. f. – 1. Titlu de respect pe care îl dau tinerii surorilor mai mari, mătușilor și, în general, femeilor mai în etate. – 2. Namilă de femeie, femeie voinică. – Var. Mold. (țî)țacă, Olt., țaică, țațae. Creație expresivă, cf. țîță. Se folosește în Munt. și în Mold. de S (ALR, I, 164). Ngr. τσάτσα „mamă”, care se consideră ca etimon al rom. (Cihac, II, 709; Ronzevalle 75; Tiktin; Gáldi 259) ar putea proveni din acesta.

ȚICĂ m. fam. (termen de adresare a unei persoane în etate către un băiat). /Din [băie]țică

VÂRSTĂ¹, vârste, s. f. 1. Timpul scurs de la nașterea unei ființe până la un anumit moment din viața ei; numărul de ani (și de luni, de zile) prin care se exprimă acest timp; etate. ◊ Președinte de vârstă = președinte al unei adunări ales în persoana celui mai în etate dintre membri. ◊ Loc. adj. În vârstă = bătrân. De-o vârstă cu... = care are același număr de ani cu... Fără vârstă = a cărui vârstă nu se poate preciza, de vârstă incertă. Între două vârste = care nu este nici prea bătrân, nici prea tânăr. 2. Etapă din viața unei ființe caracterizată printr-o anumită fază de dezvoltare. ◊ Vârsta a treia = perioada de după pensionare. 3. Număr de ani împliniți care se cer pentru ca cineva să se bucure de anumite drepturi (civile, politice etc.) 4. (Înv.; în sintagma) Vârsta de mijloc = evul mediu. 5. Cea mai mică subdiviziune a timpului geologic în decursul căreia s-a format un complex de straturi grupate într-un etaj geologic. [Var.: (reg.) vrâstă s. f.] – Din sl. vrusta.

VÂRSTĂ¹ ~e f. 1) Durată de timp socotită de la nașterea unei ființe până la un anumit moment din viața ei; etate. ◊ În ~ bătrân. Între două ~e nici tânăr, nici bătrân. În floarea ~ei tânăr. 2) Număr de ani care se cer pentru ca o persoană să fie supusă unor obligații sau să se bucure de anumite drepturi. ~ școlară. ~ de recrutare. 3) Fiecare dintre perioadele determinate istoric; epocă; ev. [G.-D. vârstei; Sil. vâr-stă] /<sl. vrusta

vârstă¹ sf [At: CORESI, EV. 35 / V: (pop) vrâs~, (reg) ~te, vâstră, vrâste, vrâstră / Pl: ~te / E: vsl връста] 1 Timpul scurs de la nașterea unei ființe până la un moment din viața ei Si: etate (1), (îrg) timp, (înv) crescut¹ (41), vreme (50). 2 Numărul de ani (luni, zile) prin care se exprimă vârsta (1) Si: etate (2), (îrg) timp, (înv) crescut¹. 3 (Îs) Președinte de ~ Președinte al unei adunări ales în persoana celui mai în etate dintre membri. 4 (Îs) Decan de ~ Titlu dat persoanei care a împlinit numărul cel mai mare de ani sau care are vechimea cea mai mare în funcție în anumite corpuri constituite (asociații, colegii, instituții parlamentare etc.). 5 (Pgn; îas) Persoană care a împlinit numărul cel mai mare de ani într-o anumită comunitate. 6 (Îla) De aceeași ~ (cu ...) sau de-o ~ (cu ...), de ~ta (cuiva), (înv) într-o ~, (reg) o vrâstă Care are același număr de ani (sau de luni, de zile) (cu ...). 7 (Îla) Fără ~ Care are un număr de ani greu de determinat. 8 (Fig; îas) Nemuritor. 9 (Pan) Vechime (3). 10 (Spc) Număr de ani împliniți în funcție de care o persoană poate fi considerată aptă pentru ceva, în funcție de care se acordă anumite drepturi (civile, politice etc.). 11 (Înv; d. oameni; îla) Fără (sau nu) de ~ Minor. 12 (Îrg; d. oameni; îla) De (sau în ~ ) Care prin numărul anilor împliniți poate fi considerat apt pentru ceva. 13 (Spc; d. oameni; îal) Major. 14 (D. oameni; îla) În (sau, îrg, de) ~ sau (înv) în toată ~ Matur¹. 15 (Spc; d. oameni; îal) Bătrân (8). 16 (D. oameni; îla) Mai în (sau, înv, de) ~ Care a împlinit un număr mai mare de ani (decât altcineva). 17 (D. oameni; îal) Care aparține unei generații trecute de anii tinereții. 18 (Înv; îe) A veni la măsura ~tei sau a sosi (ori a aduce) la măsură de ~, a fi de măsura ~tei A depăși (sau a face să depășească) perioada adolescenței, devenind matur¹. 19 (Înv; îe) A avea ~ A fi matur¹. 20 Spor de ani trăiți (considerat ca factor al evoluției biologice). 21 (Îlav) (O dată) cu ~ta Pe măsura cumulării anilor trăiți. 22 Etapă din viața unei ființe caracterizată printr-o anumită fază de dezvoltare. 23 (Îs) ~ta critică Fiecare dintre perioadele de tranziție ale vieții omenești, corespunzătoare mai ales apariției sau încetării funcțiilor sexuale, caracterizate prin procese fiziologice și psihice complexe. 24 (Îs) ~ta a treia Perioadă a vieții omenești, care corespunde bătrâneții și care începe după pensionare. 25 (D. oameni; îla) Între două ~te Care nu este nici prea bătrân, nici prea tânăr. 26 (Înv; fig; îs) Floarea ~tei Tinerețe. 27-28 (Îljv) În floarea (sau, înv, în primăvara) ~tei (Care se află) în plină tinerețe. 29-30 (Îljv) În (toată) puterea ~tei sau (înv) în ~ta puterii, (reg) în ~ta vieții (Care se află) la etatea deplinelor capacități fizice (și intelectuale). 31-32 (Pex; îal) (Care este) în plină vigoare (1). 33 (Îvr) Statură. 34 Perioadă de timp în care societatea omenească are anumite trăsături caracteristice Si: epocă (1). 35 (Înv; îs) ~ta de mijloc Evul Mediu. 36 (Îs) ~ta de aur Perioadă (mitică) de înflorire și strălucire a vieții materiale și spirituale. 37 (Fig; îas) Perioada cea mai fericită, cea mai prosperă din viața cuiva. 38 (Îvr; îs) ~ de vreme Perioadă de timp. 39 (Șîs ~ geologică) Cea mai mică subdiviziune a timpului geologic în decursul căreia s-a format un complex de straturi grupate într-un etaj geologic. 40 (Ast; îs) ~ta lunii Numărul de zile trecute de la faza de lună nouă.

vârstă f. 1. durată obișnuită a vieții: (un nume) să treacă peste vârste și peste ani să sboare GR. AL.; 2. timp scurs dela naștere: omul e major dela vârsta de 21 ani; 3. epocă a vieții: cele patru vârste ale omului sunt: copilăria (0-15 ani), junețea (15-25 ani), maturitatea (25-55 ani) și bătrânețea; cele patru vârste ale lumii (vârsta de aur, de argint, de aramă și de fier), perioade poetice în răstimpul cărora se crede că oamenii au fost din ce în ce mai puțin virtuoși și mai puțin fericiți; vârsta de piatră, de bronz, de fier, epoce preistorice caracterizate prin uzul instrumentelor de piatră, apoi de bronz și în fine de fier; 4. bătrânețe: e un om în vârstă; 5. dungă, vargă. [Mold. vrăstă = slav. VRŬSTA, etate, rang, linie].

vârstă¹ (etate) s. f., g.-d. art. vârstei; pl. vârste

VÂRSTĂ¹, vârste, s. f. 1. Timpul scurs de la nașterea unei ființe până la un anumit moment din viața ei; numărul de ani (și de luni, de zile) prin care se exprimă acest timp; etate. ◊ Președinte de vârstă = președinte al unei adunări ales în persoana celui mai în etate dintre membri. ◊ Loc. adj. În vârstă = bătrân. De-o vârstă cu... = care are același număr de ani cu... Fără vârstă = a cărui vârstă nu se poate preciza, de vârstă incertă. între două vârste = care nu este nici prea bătrân, nici prea tânăr. 2. Etapă din viața unei ființe caracterizată printr-o anumită fază de dezvoltare. ◊ Vârsta a treia = perioada de după pensionare. 3. Număr de ani împliniți care se cer pentru ca cineva să se bucure de anumite drepturi (civile, politice etc.) 4. (înv.; în sintagma) Vârsta de mijloc = Evul Mediu. 5. Cea mai mică subdiviziune a timpului geologic în decursul căreia s-a format un complex de strate grupate într-un etaj geologic. [Var.: (reg.) vrâstă s. f.] – Din sl. vrusta.

VÂRSTĂ s. 1. etate, (înv. și reg.) timp, (înv.) crescut. (Ce ~ ai?) 2. (pop.) seamă. (Copii de ~ lui.)

vârstă (etate; dungă; buchet) s. f., g.-d. art. vârstei; pl. vârste

vechietate sf [At: FM (1847), 28¹/18 / V: (îvr) ~ita~ / Pl: ~tăți / E: vechi¹ + -etate] 1-2 (Înv) Vechime (1-2). 3 (Îvr; lpl; îf vechități) Evenimente, fapte din trecut. 4 (Îvr; lpl; îf vechități) Inscripții, documente, mărturii arheologice etc. care dau informații sau indicii asupra evenimentelor din trecut.

viríl, -ă adj. (lat. virilis, d. vir, bărbat). Bărbătesc: etatea virilă (30-60 de anĭ). Fig. Plin de forță, de vitejie: aparență virilă. Adv. A păși viril. V. masculin.

vîrstă (vest) și vrîstă (est) f., pl. e (vsl. vrŭsta, vrŭstŭ, sîrb. vrsta, etate; rus. verstá, verstă). 1. Etate, durata vĭețiĭ, timp trăit: vîrsta omuluĭ cuprinde copilăria, tinereța, bărbăția și bătrîneța. 2. Epocă a vĭețiĭ omuluĭ, a animalelor saŭ a lumiĭ: Matusalem a murit la vîrsta de 969 de anĭ (Biblia). A fi în vîrstă, a fi destul de bătrîn. A fi de vîrstă (Vechĭ), a fi de vîrsta cuvenită (de ex., major). Între doŭă vîrste, între tinereță și bătrîneță. Cele patru vîrste ale lumiĭ (de aur, de argint, de aramă, de fer), epoce legendare în timpu cărora se crede că oameniĭ aŭ fost din ce în ce maĭ răĭ șĭ maĭ nefericițĭ. Vîrsta de peatră, de bronz și de fer, treĭ epoce preistorice în care oameniĭ aŭ întrebuințat unelte de peatră, apoĭ de bronz și apoĭ de fer. 3. Dungă, vargă, linie (pe o suprafață): o pînză albă cu vîrste negre. 4. Trans. Pop. (și vîstră și zvîrtă). Buchet: vîrstă de florĭ. – În Olt. și vîrste, f. fără pl.

vîrstă¹ s.f. 1 Timpul scurs de la nașterea unei ființe pînă la un anumit moment din viața ei; numărul de ani (și de luni, de zile) prin care se exprimă acest timp; etate. Unde era pe atunci, ce făcea, ce gîndea, ce vîrstă avea? (GAL.). ◊ Decan (sau președinte) de vîrstă = persoană care a împlinit numărul cel mai mare de ani sau care are vechimea cea mai mare în funcție în anumite asociații, colegii (parlament, senat universitar etc.).* Loc.adj. De aceeași vîrstă (cu...) sau de-o vîrstă (cu...), de vîrsta (cuiva), (înv.) într-o vîrstă = care are același număr de ani (sau de luni, de zile) (cu...). Ionică era de vîrsta mea; amîndoi la un loc am fi împlinit douăzeci de ani (VLAH.). Fără vîrstă = a cărui vîrstă nu se poate preciza, de vîrstă incertă. Femeia la care mă uit... e o cerșetoare, femeie fără vîrstă (ARGH.). În vîrstă = bătrîn. O damă în vîrstă... s-a-mpiedicat în rochie și a căzut pe șine (CAR.). ◊ expr. A nu-și arăta vîrsta v. arăta. A înainta în vîrstă v. înainta. ♦ Timpul scurs de cînd există, de cînd durează, de cînd se menține ceva; vechime. Casele erau bătrîne de vîrstă, dar trainice și tinere-n ziduri (CAR.). 2 Număr de ani împliniți de către o persoană pentru care poate fi considerată aptă pentru ceva, în funcție de care i se acordă anumite drepturi (civile, politice etc.). Ajungeau feciorașii la vîrstă de ajutor în gospodărie (SADOV.). ◊ Loc.adj. (înv.) Fără (sau nu) de vîrstă = (despre tineri, copii) minor. Oricare fără de vrîstă va face vreo greșală... giudețul nu-l va certa (PRAV.). (înv., reg.) De (sau în) vîrstă = (despre oameni) care prin numărul anilor împliniți poate fi considerat apt pentru ceva; major. Mai în (sau, înv., de) vîrstă = (despre oameni) care a împlinit un număr mai mare de ani (decît altcineva); care aparține unei generații trecute de anii tinereții. Un contimporan mai în vîrstă de-al său... a enunțat aproximativ aceeași teorie (BLA.). ♦ Număr de ani trăiți (considerat ca factor al evoluției biologice). Avea un glas spart și aspru pe care vîrstă și rutina îl dau unor femei (PAPAD.). 3 Etapă din viața unei ființe caracterizată printr-o anumită fază de dezvoltare. Din cruda-mi vîrstă, de cînd ochii am deschis,... Am iubit deopotrivă tot ce mi-a părut frumos (ALEX.). ◊ Vîrsta a treia = perioadă a vieții omenești, care corespunde bătrîneții și care începe, de obicei, după pensionare. Vîrstă critică v. critic. Vîrstă fertilă v. fertil. Vîrstă fragedă v. fraged. ◊ Loc.adj. Între două vîrste = care nu este nici prea bătrîn, nici prea tînăr. S-a desprins din ceată un turc între două vîrste (STANCU). Δ analog. O cultură minoră nu este... vîrsta copilărească a unei culturi (BLA.). ◊ Loc.adj., adv. În (toată) puterea vîrstei = matur; în plină vigoare. Erau oameni în puterea vîrstei, plini de hotărîre și de energie (GAL.). 4 Perioadă de timp în decursul căreia societatea omenească are anumite trăsături caracteristice; epocă. Din vremile trecute, în veacuri viitoare, Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit, Să treacă peste vîrste și peste ani să zboare (ALEX.). ◊ Vîrsta fierului = epoca fierului. Vîrsta bronzului = epoca bronzului. Vîrsta de aur = (în antic.) perioadă (mitică) de înflorire și strălucire a vieții materiale și spirituale. A trecut demult vîrsta de aur, cînd alte sunete nu erau pe lume decît glasurile naturii generoase, acompaniate de ciobănașul arcadian pe un fluier cu două țevi de trestie (CAR.). (înv.) Vîrstă de mijloc = Evul Mediu. 5 (geol.; și vîrstă geologică) Cea mai mică subdiviziune a timpului geologic în decursul căreia s-a format un complex de strate grupate într-un etaj geologic. • pl. -e. și (înv., reg.) vrîstă s.f. /<sl. veche връста.

vîrstă (-te), s. f. – 1. Etate. – 2. Dungă, fîșie. – 3. Smoc, cosiță. – 4. (Trans.) Buchet. – Var. vrîstă. Mr. vîrstă, vrîstă, megl. vrăstă. Sl. vrŭsta, vrŭstŭ (Cihac, II, 465; Conev 59), cf. bg. vrăstĭ „etate”, slov. vèrsta „linie”. – Der. vîrsta (var. vrîsta), vb. (a dunga; a împestrița, a asemui); vîrstnic (var. vrîs(t)nic), adj. (adult, matur; înv., de aceeași etate); vîrstnicie (var. vrîstnicie), s. f. (vîrsta de adult); învrîsta, vb. (a dunga; a alterna; a varia).

VÎRSTĂ¹, vîrste, s. f. 1. Timpul scurs de la nașterea unei ființe pînă la un anumit moment din viața ei; numărul de ani prin care se exprimă acest timp; etate. Mai aproape prin vîrstă de Eminescu... a fost fără îndoială tovarășul de joc al acestuia la Ipotești. CĂLINESCU, E. 36. Copii de toate vîrstele se adunau în jurul nostru. SADOVEANU, E. 45. E uimitor cum la vîrstă lui... mai păstrează o memorie atît de intactă. C. PETRESCU, C. V. 243. Slujind cu credință... pînă la vîrstă de treizeci și mai bine de ani. CREANGĂ, P. 139. Președinte de vîrstă = persoana cea mai în vîrstă dintr-o adunare, chemată să deschidă și să conducă dezbaterile pînă la alegerea biroului și a președintelui. ◊ Loc. adj. În vîrstă = bătrîn. Nu numai copiii să se ducă la carte, ci și oamenii în vîrstă. SADOVEANU, E. 26. Era un om în vîrstă și serios. C. PETRESCU, A. 453. Între două vîrste = nici prea bătrîn, nici prea tînăr. Înaintea noastră se află... un bărbat între două vîrste, ținînd de mînă o fetiță. STANCU, U.R.S.S. 37. După dînșii veni... cuconul Andronachi Brustur, un văduvoi între două vîrste. GANE, N. II 190. Fără vîrstă = a cărui vîrstă nu se poate preciza. Un chip uscățiv fără vîrstă, ars de soare. VLAHUȚĂ, la TDRG. (Despre două sau mai multe persoane) De-o vîrstă = numărînd același număr de ani. Mai am o fată luată de suflet, tot de o vîrstă cu fata mea. CREANGĂ, P. 270. În floarea vîrstei v. floare (I 1). 2. Etapă din viața unei ființe, caracterizată printr-o anumită fază de dezvoltare. Are și planta rostul ei... vîrstele ei. Dacă nu se coace la vremea ei, nu mai apucă, se trece. V. ROM. noiembrie 1950, 50. Este o vîrstă, cînd toată lumea face poezii. VLAHUȚĂ, O. A. 399. Feciorașul s-a mărit, Vîrstă, măre, s-a-mplinit Și lui vremea i-a sosit, Vremea de căsătorit. TEODORESCU, P. P. 619. 3. Număr de ani împliniți care se cer pentru ca cineva să se poată bucura de anumite drepturi (civile sau politice). Nu votează pentru că n-are vîrsta. 4. (Învechit, în expr.) Vîrsta de mijloc = evul mediu. Ființa funcționarilor civili și militari... da acestei priveliști o pompă solemnă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vîrstei de mijloc. NEGRUZZI, S. I 36. – Variantă: (regional) vrîstă (ALECSANDRI, S. 95) s. f.

VÎRSTĂ s. 1. etate, (înv. și reg.) timp, (înv.) crescut. (Ce ~ ai?) 2. (pop.) seamă. (Copii de ~ lui.)

VÎRSTNIC adj. și s.m. (Mold., Ban.) (Persoană) de aceeași vîrstă; contemporan. A: Era . . . mai frumos decît toți vîrstnicii lui. VARLAAM. Celui bun toți străinii rude, tot bătrînul părinte, tot vîrstnicul frate . . . îi este. CANTEMIR, IST. C: Vĕrstnik, -ĕ. Coaetaneus, -a. AC, 377. Etimologie: vîrstă „etate” + suf. -nic. Cf; bg. vrăstnik.

vîrstnic și vîrsnic, -ă adj. (vsl. vrŭstĭnŭ și sŭ-vrŭstĭnikŭ, de aceĭașĭ etate, bg. vrŭstnik, sîrb. vrsnik). Adult, major, ajuns la vîrsta legală (21 de anĭ). – În est vrîstnic și vrîsnic.

*voluntár, -ă adj. (lat. voluntarius. V. volintir). Al voințeĭ: acte voluntare. De bună voĭe, nesilit: act voluntar. Soldat înrolat de voĭe în ainte de etatea legală saŭ fără să datorească serviciu militar. Adv. De bună voĭe.

zglobietate sf [At: ADAM, R. 89 / Pl: ? / E: zglobiu + -etate] (Rar) Zbenguială (1).