A CAPPELLA adv., adj. (Despre muzică sau despre o formație corală) Fără acompaniament instrumental. – Loc. it.

ACORDEON s. (reg.) muzică.

AMUZIE s. f. Pierdere sau tulburare a funcțiilor de înțelegere, elaborare și exprimare muzicală (vocală sau instrumentală). ♦ (Rar) Ignoranță în ceea ce privește muzica. – Din lat. amusia.

ANTIFONIE s. f. Nume dat în muzica antică modului de a cânta pe mai multe voci alternativ. – Din fr. antiphonie.

ARMONI/E ~i f. 1) Potrivire perfectă a elementelor unui întreg; acord. 2) Înțelegere bună între două persoane sau colectivități. 3) muz. Ramură a teoriei muzicii care se ocupă cu studiul acordurilor în compoziție. 4): ~ vocalică potrivire de timbru a vocalelor dintr-un cuvânt. [G.-D. armoniei] /<lat. harmonia, fr. harmonie

ARMONIE¹, armonii, s. f. Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg. ♦ Bună înțelegere în relațiile dintre două persoane, două colectivități etc. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie); spec. (Muz.) concordanță fonică între sunete. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită sau sugerează un sunet din natură. Armonie vocalică = fenomen fonetic care constă în potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiază acordurile în compoziție. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.

AUDIȚIE, audiții, s. f. 1. Faptul de a audia muzică; manifestare muzicală de amploare mai redusă decât concertul. ◊ Loc. adj. și adv. În primă audiție = (care se execută) pentru prima dată în fața publicului. 2. Identificare a sunetelor prin simțul auditiv. 3. (Rad.) Recepționare de semnale audio. [Pr.: a-u-] – Din fr. audition, lat. auditio, -onis.

BATERIE ~i f. 1) mil. Subunitate de artilerie, utilată cu tunuri sau cu aruncătoare de mine. ~ antiaeriană. 2) tehn. Grup de elemente (aparate, piese, dispozitive) identice sau asemănătoare, care îndeplinesc aceeași funcție. * ~ electrică ansamblu de acumulatoare electrice, legate în serie. 3) Vas cu gheață, în care se pun la răcire sticle cu băuturi. 4) muz. Ansamblul instrumentelor de percuție dintr-o orchestră (mai ales de muzică ușoară sau de jaz). [Art. bateria; G.-D. bateriei] /< fr. batterie

BELCANTO s. n. Stil italienesc de interpretare în muzica vocală, caracterizat prin puritatea liniei melodice. – Din it. bel-canto.

BELCANTO n. Stil tradițional italian de interpretare în muzică vocală, caracterizat prin frumusețea sunetului emis și prin virtuozitate. /<it. belcanto

CABINET ~e n. 1) Încăpere destinată pentru diverse lucrări de specialitate. ~ de proceduri. ~ de muzică. 2) Birou al unei persoane de răspundere. ~ul unui ministru. 3) Încăpere dintr-un muzeu sau dintr-o bibliotecă în care sunt păstrate diferite colecții. ~ de filatelie. 4) (în unele țări) Consiliu de miniștri; guvern. /<fr. cabinet

CAFE n.: ~-concert [pr.: cafe-conser] 1) Muzică instrumentală de largă accesibilitate, executată într-un restaurant. 2) Spectacol de gen ușor, conținând numere recreative (dansuri, acrobații, cântece); spectacol de revistă; varieteu. / Cuv. fr.

CAFÉ-CONCERT s. n. Muzică instrumentală de largă accesibilitate (executată într-un restaurant). [Pr. și: -conser] – Din fr. café-concert.

CALISTENIE, calistenii, s. f. Program de exerciții fizice pentru copii sau, p. ext., de întreținere executate rapid (în ritmul muzicii). – Din fr. callisthénie.

CAMERĂ, camere, s. f. I. 1. Încăpere într-o clădire; odaie. ◊ Cameră mobilată = cameră care se închiriază cu mobila proprietarului. Cameră de lucru = birou într-o casă particulară. Muzică de cameră = compoziție muzicală pentru un număr restrâns de instrumente. 2. Nume dat unor încăperi cu destinație specială: cameră obscură = a) încăpere neluminată în care se execută developarea, fixarea și alte operații fotografice; b) dispozitiv cu ajutorul căruia se obține pe un ecran (sau pe un clișeu) imaginea răsturnată a unui obiect; cameră de comandă = încăpere specială în care se efectuează în mod automat controlul și conducerea funcționării unei centrale sau stațiuni electrice; cameră frigorifică (sau refrigerentă) = încăpere izolată termic, în care se menține o temperatură mai joasă decât a mediului ambiant. 3. Spațiu în care se produce un proces tehnic; incintă care face parte integrantă dintr-un aparat, dintr-un instrument etc. sau care reprezintă instrumentul însuși: cameră de combustie = spațiu în care arde un combustibil într-un cazan cu aburi sau într-un motor cu ardere internă în vederea folosirii energiei gazelor rezultate; camera cartușului = partea dinapoi a țevii armelor de foc, unde se introduce cartușul și unde se produce explozia pulberii; cameră de luat vederi = aparat cu ajutorul căruia se obțin imaginile succesive ale obiectelor în mișcare pe pelicula cinematografică; cameră de sunet = aparat folosit pentru înregistrarea sunetelor pe o peliculă fotosensibilă în cinematografie; cameră de transpunere = aparat pentru înregistrarea optică a sunetelor pe film în cinematografie; cameră de televiziune sau cameră videocaptoare = aparat complex cu ajutorul căruia se realizează captarea imaginii și transpunerea ei în semnale video. 4. Tub de cauciuc unit la capete, care se umflă cu aer și care se așază înăuntrul anvelopei, pe roata unor vehicule; (la mingi de sport) balon de cauciuc situat înăuntrul anvelopei, care se umflă cu aer; p. ext. recipient cu pereți extensibili în care se introduce aer sub presiune. II. (Zool.; în sintagmele) Cameră paleală sau camera mantalei = spațiu cuprins între pereții mantalei și corpul moluștei. III. (Urmat de determinări) Parte componentă a organului legislativ în unele țări. – Din it. camera, (pentru unele sensuri și) engl. camera, fr. caméra.

CAMERĂ ~e f. 1) Încăpere în interiorul unei case; odaie. ~ mobilată. ◊ Muzică de ~ compoziție muzicală, executată de un număr redus de instrumente. 2) Încăpere cu destinație specială. ~ de comandă. 3) Încăpere specială din care se efectuează în mod automat controlul și conducerea funcționării unei centrale sau stațiuni electrice. 4) Spațiu dintr-un dispozitiv, instalație asemănătoare cu o odaie sau însăși instalația, în care se produce un proces tehnic. ~ de luat vederi. ~ de combustie. 5) Tub de cauciuc în care se introduce aer sub presiune, având diferite întrebuințări. ~a unei mingi. ~ de bicicletă. 6) Organ legislativ al parlamentului. /<it. camera, engl. camera, fr. caméra

CANTAUTOR ~oare (~ori, ~oare) m. și f. Cântăreț care își scrie singur muzica și textele cântecelor interpretate/ /<it. cantautore

CANTO s. n. Muzică vocală; cânt, cântare. – Din it. canto.

CAPELĂ s. v. fanfară, muzică.

CASTANIETĂ ~e f. Instrument de acompaniament pentru muzică și dans, format din două plăci (de lemn sau de fildeș) prinse de degete care, lovite una de alta, produc sunete în ritm. [Sil. -ni-e-] /<sp. castañeta, fr. castagnettes

CASTANIETĂ, castaniete, s. f. Instrument muzical de percuție (răspândit în Spania și în America Latină), format din două plăcuțe de lemn sau de fildeș, prinse ca valvele unei scoici, care sunt lovite ritmic una de alta și folosit la acompanierea dansului și a muzicii; geamparale (2). – Din fr. castagnettes.

CÂNTARE, (II) cântări, s. f. I. Acțiunea de a cânta și rezultatul ei. II. 1. Cântec (de laudă, bisericesc etc.); muzică. ♦ Sunet caracteristic (plăcut) scos de diverse păsări și insecte. 2. Compoziție literară cu caracter laudativ. – V. cânta.

CÂNTARE s. 1. v. cânt. 2. v. muzică. 3. v. canon.

CÂNTEC, cântece, s. n. 1. Șir armonios de sunete emise cu vocea sau cu un instrument; cântare, cânt. ♦ Sunete plăcute, melodioase emise de unele păsări; zumzetul plăcut al unor insecte. ◊ Cântecul lebedei = ultima operă sau ultima manifestare de valoare (a unui artist, a unui muzician, a unui scriitor etc.). Cântecul planetelor = muzica sferelor. 2. Compoziție literară în versuri, adesea însoțită de melodie. ◊ Cântec bătrânesc = baladă populară veche. Cântec de dor = poezie populară cu caracter elegiac. Cântec de lume = poezie lirică cu caracter erotic. Cântec de mase = cântec cu conținut patriotic, revoluționar, care are un caracter mobilizator și exprimă năzuințe de libertate, de pace etc. Cântec de leagăn = cântec liric cu care sunt adormiți copiii mici. ◊ Expr. Vorba (sau povestea) cântecului = cum se zice; vorba ceea. Așa-i cântecul = asta e situația. A fi cu cântec sau a-și avea cântecul său = (despre lucruri, întâmplări, atitudini etc.) a avea istoria, tâlcul său (complicat, plin de aspecte dubioase, neclare). [Var.: (reg.) cântic s. n.] – Lat. canticum.

CÂNTEC s. 1. (MUZ.) compoziție, melodie, muzică, (livr.) melopee, melos, (înv.) scop, (englezism) song. (Un ~ foarte izbutit.) 2. lied. 3. (MUZ.) arie, melodie. (~ popular.) 4. v. cânt. 5. (LIT.) cântec bătrânesc v. baladă populară.

CÂNTEC ~ce n. 1) Șir de sunete melodioase, emise din gură sau produse de un instrument muzical; cânt. 2) Sunete scoase de păsări și de unele insecte; ciripit. * ~cul lebedei ultima operă a unui artist. 3) Piesă de muzică vocală sau instrumentală. 4) Poezie lirică care se execută însoțită de melodie. ~ popular. ~ de leagăn. ~ de dor. ~ de lume. ◊ Așa-i ~cul asta e situația. /<lat. canticum

CHERMESĂ ~e f. livr. rar Serbare la aer liber cu muzică și dans. /<fr. kermesse

CHERMESĂ, chermese, s. f. Petrecere publică (în aer liber), cu muzică și dans. [Var.: chermeză] – Din fr. kermesse.

COLOANĂ, coloane, s. f. 1. Stâlp cilindric de marmură, piatră, lemn etc., destinat să susțină o parte dintr-un edificiu sau să-l înfrumusețeze. ♦ (Anat.) Coloană vertebrală = totalitatea vertebrelor reunite cap la cap, formând axul de susținere a scheletului la animalele vertebrate; șira spinării. 2. (Fiz.) Masă cilindrică a unui fluid, închisă într-un tub sau țâșnind cu putere dintr-o conductă sau dintr-un rezervor. Coloană de mercur. 3. Fiecare dintre secțiunile verticale în care se împarte o pagină tipărită de ziar, revistă etc. și care este despărțită de celelalte printr-o linie neagră verticală sau printr-un spațiu alb; p. ext. conținutul unei astfel de despărțituri. ◊ Expr. A pune (pe cineva) pe două coloane = a demonstra că cineva a plagiat, expunând, în coloane alăturate, textul plagiatorului și originalul folosit de acesta. ♦ Rubrică într-un formular, registru etc. 4. Șir de cifre așezate unele sub altele într-un tabel, într-o matrice etc. pentru a putea fi adunate. 5. Nume dat mai multor aparate folosite în chimie și în industria chimică, alcătuite dintr-o manta cilindrică verticală de metal, de sticlă etc. care conține materiale adsorbante sau talere de formă specială, materiale filtrante etc. 6. Formație realizată prin dispunerea în adâncime a unităților militare în vederea deplasării lor. ♦ (Și în sintagma coloană de marș) Grup de oameni, de soldați, de vehicule etc. care se deplasează pe același itinerar în șiruri paralele. 7. (Cin.; în sintagma) Coloană sonoră = ansamblu de sunete (cuvinte, muzică etc.) care însoțesc imaginile unui film; pistă sonoră. – Din fr. colonne.

COLOANĂ ~e f. 1) Stâlp înalt, cilindric, servind pentru susținere sau ca ornament al frontonului sau al părților interioare ale unui edificiu. 2) fig. Masă a unui fluid, care este închisă într-un tub cilindric sau care țâșnește dintr-o conductă. ~ de mercur. 3) tehn. Aparat alcătuit dintr-o manta verticală cilindrică, conținând materiale absorbante, filtrante etc. 4) poligr. Fragment vertical al unei pagini tipărite, despărțit printr-o linie verticală sau printr-un spațiu alb. 5) Rubrică într-un registru etc. 6) Șir de oameni sau de mașini care merg succedându-se. ~ de manifestanți. ~ de tractoare. 7) Formație a trupelor dispuse în adâncime. ~ de marș. 8): ~ sonoră ansamblul de cuvinte și muzică ce însoțește imaginile unui film. 9): ~ vertebrală totalitate a vertebrelor care formează axul scheletului; șira spinării. [G.-D. coloanei; Sil. co-loa-] /<fr. colonne

COMĂ², come, s. f. 1. Cel mai mic interval muzical, greu perceptibil pentru auz; semn folosit pentru a indica în muzica instrumentală frazarea, iar în muzica vocală locurile unde se respiră. 2. (Germanism, reg.) Virgulă. – Din germ. Komma, fr. comma.

COMPARATISM s. n. Metodă de cercetare (în literatură, muzică etc.) bazată pe identificarea și compararea motivelor (3) comune din culturile diferitelor țări. ♦ (Lingv.) Cercetare bazată pe metoda comparativ-istorică; comparativism. – Din fr. comparatisme.

COMPOZITOR ~oare (~ori, ~oare) m. și f. Autor de lucrări muzicale; persoană care compune muzică. /<fr. compositeur

COMPOZIȚIE ~i f. 1) Totalitate a elementelor componente ale unui întreg; constituție; structură; factură; componență. 2) Operă artistică (mai ales muzicală). 3) Arta de a crea motive muzicale; studiul regulilor după care se compune muzica. Clasă de ~. 4) Mod de aranjare a elementelor unei imagini. 5) rar Lucrare pe o temă literară sau liberă scrisă de un elev cu scopul verificării cunoștințelor lui; compunere. 6) Aliaj de cositor cu destinație specială. [Art. compoziția; G.-D. compoziției; Sil. -ți-e] /<fr. composition, lat. compositio, ~onis

CONCRET, -Ă, concreți, -te, adj. (Adesea substantivat) Care poate fi perceput cu simțurile; real; care exprimă obiecte perceptibile prin simțuri. ◊ Muzică concretă = muzică realizată pe baza sunetelor concrete (muzicale sau zgomote) prelucrate cu aparatură electronică. ♦ (Substantivat, n.) Categorie filozofică, opusă abstractului, care desemnează latura palpabilă, vizibilă a fenomenelor sau ansamblul desfășurării lor în timp și în spațiu. ♦ Precis, bine determinat. – Din fr. concret.

CONSERVATOR¹, conservatoare, s. n. Instituție de învățământ de grad superior, unde se studiază muzica, (în trecut) și arta dramatică, și unde se formează compozitori, interpreți vocali și instrumentali, dirijori, muzicologi. – Din fr. conservatoire, germ. Konservatorium.

CONSERVATOR³ ~oare n. Instituție de învățământ superior în care se pregătesc compozitori, interpreți vocali și instrumentali, dirijori, muzicologi, profesori de muzică. /<fr. conservatoire, germ. Konservatorium

CORAL² ~ă (~i, ~e) Care este destinat corului; pentru cor. Cântec ~. Muzică ~ă. /<fr. choral

COUNTRY adj. (În sintagma) Muzică country = muzică din folclorul american, devenită stil în muzica ușoară contemporană. [Pr.: cantri] – Cuv. am.

CUARTET ~e n. 1) Compoziție muzicală pentru patru voci sau patru instrumente. 2) Formație alcătuită din patru cântăreți sau patru instrumentiști. ◊ ~ de coarde formație fundamentală a muzicii de cameră (două viori, violă, violoncel). [Var. cvartet] /<it. quartetto, fr. quartette

CULT², -Ă, culți, -te, adj. 1. Care are un nivel înalt de cultură și de cunoștințe; instruit. 2. (Despre manifestări ale oamenilor) De care dă dovadă omul cult (1); care are caracter savant, cărturăresc. 3. (În opoziție cu popular; despre muzică, poezie, literatură etc.) Creat de un autor instruit. – Din lat. cultus.

CVARTET, cvartete, s. n. Formație muzicală alcătuită din patru voci sau din patru instrumente care execută împreună o compoziție muzicală; compoziție scrisă pentru o asemenea formație. ◊ Cvartet de coarde = formație fundamentală a muzicii de cameră (două viori, violă și violoncel). [Var.: cuartet s. n.] – Din it. quartetto, fr. quartette.

DANS, dansuri, s. n. 1. Ansamblu de mișcări ritmice, variate ale corpului omenesc, executate în ritmul unei melodii și având caracter religios, de artă sau de divertisment. Dans ritual. Dans popular. Dans de caracter. Dans de salon. Dans modern. Dans clasic (sau academic) = ansamblu de mișcări artistice convenționale care constituie baza tehnică a coregrafiei, a spectacolelor de balet etc. 2. Acțiunea de a dansa. Îi place muzica și dansul. 3. (În sintagma) Dans macabru = temă alegorică simbolizând egalitatea în fața morții prin reprezentarea unui schelet cu coasa în mână care atrage în horă oameni de diferite vârste și condiții sociale și-i omoară. 4. (În sintagma) Dansul albinelor = mijloc de semnalizare prin care albinele, făcând anumite mișcări, își comunică găsirea unei surse de hrană, direcția și distanța acestei surse. [Var.: (pop.) danț s. n.] – Din fr. danse. Cf. it. danza, germ. Tanz.

DANS ~uri n. 1) Mijloc artistic de exprimare a unui mesaj printr-o succesiune de mișcări ritmice, plastice și expresive ale corpului, executate în ritmul unei melodii. 2) Tehnică de executare a unor astfel de mișcări. Lecții de ~. 3) Muzică după care se execută astfel de mișcări. 4): ~ul albinelor mijloc de semnalizare al albinelor, constând din anumite mișcări, prin care își comunică găsirea unei surse de hrană, direcția și distanța la care se află aceasta. /<fr. danse, germ. Tanz

DANSA, dansez, vb. I. Intranz. A executa, după muzică, un dans (1). ◊ Tranz. A dansa un vals. ♦ Fig. A sălta în mișcări ușoare ca de dans (1), a se mișca necontenit, a nu avea astâmpăr. ♦ Tranz. A executa un dans cu cineva, a lua, a invita la dans pe cineva. A dansat toate fetele. [Var.: (pop.) danța vb. I] – Din fr. danser.

DANSANT ~tă (~ți, ~te) 1) Care dansează; în dans. 2) Care se dansează; bun pentru dans. Muzică ~tă. 3) (despre petreceri, serate) Care este însoțit de dans; cu dans. Serată ~tă. /<fr. dansant

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Spirit de inițiativă. Vinde țesături de cele mai noi. ♦ (În titlurile de noblețe) Ducele de Burgundia. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din... Căsuța lui de paiantă. b) (Determinând un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din... Roiuri de albine. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un pahar de apă. 4. (Atributul exprimă un raport de filiație) Un pui de căprioară. 5. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. 6. (Atributul arată autorul) Un tablou de Țuculescu. 7. (Atributul determinând substantive de origine verbală sau cu sens verbal, arată:) a) (Subiectul acțiunii) Început de toamnă; b) (Obiectul acțiunii) Constructor de vagoane. 8. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Prieten de joacă. 9. (Atributul arată locul) a) (locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... ◊ (În nume topice) Filipeștii de Pădure; b) (punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă; c) (atributul exprimă concomitent și natura obiectului determinat) Aer de munte. 10. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul..., care datează din... Plănuiau amândoi viața lor de mâine. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 11. (Atributul arată proveniența) Cizme de împrumut. 12. (Atributul arată destinația obiectului determinat) Sală de dans. 13. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent) Primi o frumusețe de cupă. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = felurite. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ◊ Expr. A fi de... = a avea... Suntem de aceeași vârstă. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din... Haina e de tergal. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența) Era de-ai noștri. 2. (Predicatul nominal, alcătuit din verbul „a fi” și un supin, exprimă necesitatea) E de preferat să vii. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată locul de plecare al acțiunii) Din locul... (sau dintr-un loc). Se ridică de jos. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul inițial al acțiunii) Începând cu... De mâine. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... De Anul Nou merg la mama. 3. (Leagă elemente de același fel care se succedă în timp) După, cu: a) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de timp) Zi de zi. An de an; b) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de mod) Fir de fir; c) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de loc) Casă de casă = (în toate casele, pretutindeni); d) (în construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om (= pe toți oamenii); e) (în construcții cu funcțiune de subiect) Trece spre miazănoapte nor de nor. 4. (Complementul are sens iterativ) A văzut filmul de trei ori. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sunt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plângeam de supărată. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Roșii de salată. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (În loc. adv.) De fapt. De bună seamă. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vânzare) În schimbul a..., cu..., pentru... 3. (Complementul are și sens consecutiv; în loc. adj. și adv.) De moarte = îngrozitor, teribil. De minune = admirabil. De mama focului = cu mare intensitate, în gradul cel mai înalt. 4. (Complementul determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv) Aud cât se poate de bine. ♦ (Determinând un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă gradul de comparație) Mai presus de toate îmi place muzica. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cât despre, privitor la...: a) (complementul determină un adjectiv) Bun de gură; b) (complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De iute, e iute ca focul; c) (complementul determină un verb) De foame aș răbda, dar mi-e somn. IX. (Introduce un complement de agent) Aceste adunări se convocau de sindicatul întreprinderii. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe) S-a apropiat de mine. 2. (După expresii verbale ca „e bine” și după interjecții ca „vai”) Pentru. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva (sau de capul cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una). 3. (După verbe ca „a lua”, „a lăsa” etc.) Ca, drept. M-a luat de nebun. 4. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit câte trei cărți de om. 5. (După adjective ca „vrednic”, „demn”, „bucuros”, etc.) Bucuros de oaspeți. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, o parte din... Învățăm de toate. 2. (Complementul este exprimat printr-un subiect) În ce privește, cu. Am terminat de scris. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a voi... 3. (Pop.; înaintea unui verb la infinitiv) A încetat de a plânge. 4. (În imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Pop.; Construcția prepozițională are sens partitiv) Scrie cu argințel, Că de-acela-i puțintel. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin) E ușor de văzut. XIII. 1. (Face legătura dintre numerale cardinale și substantivele determinate) a) (după majoritatea numeralelor cardinale de la 20 în sus) O mie de lei; b) (după numeralele cu valoare nehotărâtă, ca „zeci”, „sute” etc.) Mii de fluturi mici albaștri; c) (în structura numeralelor cardinale de la 20.000 în sus, înaintea pluralului „mii”) O sută de mii. 2. (face legătura dintre articolul adjectival „cel, cea” și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua”) Celui de-al treilea lan. XIV. Element de compunere, formând cuvinte care se scriu împreună, locuțiuni care se scriu în două sau mai multe cuvinte. 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale, ca: deasupra, dedesubt, de aceea, de cu seară etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale, ca: despre, dintre, dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale, ca: de cum, de când, de vreme ce, deoarece etc. 4. (Rar) Formează substantive, adjective și verbe, ca: decurge, dedulci, demâncare, deplin. – Lat. de.

DECRESCENDO² n. invar. 1) Mod de interpretare a muzicii, constând în scăderea progresivă a intensității sunetelor. 2) Bucată muzicală cântată în acest mod. /Cuv. it.

DEXTERITATE, (2) dexterități, s. f. 1. Abilitate, dibăcie, îndemânare (fizică). 2. (Ieșit din uz) Obiect de învățământ (desen, muzică, caligrafie, gimnastică, gospodărie, lucru de mână) având drept scop să dezvolte însușirile artistice și îndemânarea practică a elevilor. – Din fr. dextérité, lat. dexteritas, -atis.

DISC¹, discuri, s. n. 1. Placă circulară și plată de o anumită greutate, pe care o aruncă atleții discoboli la distanță. ♦ Probă de atletism care se practică cu acest obiect. 2. Orice obiect de formă circulară și plată. ◊ Plug cu disc = plug cu tracțiune mecanică, având în loc de brăzdar și de cormană o parte tăietoare circulară și plată, care taie și răstoarnă brazda. (Fiz.) Discul lui Newton = placă circulară împărțită în șapte sectoare colorate, reproducând culorile spectrului solar și care, prin rotire rapidă, apare albă sau gri, demonstrând sinteza luminii albe. 3. Semnal mobil de formă circulară care indică unui tren reducerea vitezei. 4. Placă circulară care servește la înregistrarea și reproducerea vocii, a sunetelor etc. cu ajutorul unui aparat special. Disc de frecvență = disc¹ (4) cu înregistrări speciale, folosit la verificarea și măsurarea caracteristicilor de redare ale pick-up-urilor. ♦ Muzică înregistrată pe un disc¹ (4). 5. (În sintagmele) Disc intervertebral = cartilaj fibros și elastic așezat între două vertebre alăturate și servind la solidarizarea lor. Hernie de disc = hernie a unui disc intervertebral. – Din fr. disque, lat. discus.

DISC-JOCKEY [pr.: disc-giochei] m. Prezentator (într-o discotecă, la radio etc.) de muzică ușoară și de dans înregistrată. /Cuv. engl.

DISC-JOCKEY s. m. invar. Prezentator într-o discotecă, la radio etc. de muzică ușoară și de dans înregistrată. [Pr.: -giochei] – Cuv. am.

DISCO adj. (despre muzică) Care este de factură modernă și după care se dansează în discoteci. /<engl., fr. disco

DISCO adj. invar. (Despre muzică) De factură modernă; după care se dansează în discoteci. – Din engl., fr. disco.

DISCOFIL, -Ă, discofili, -e, s. m. și f. Amator de muzică înregistrată pe discuri; colecționar de discuri. – Din fr. discophile.

DISCOFIL ~ă (~i, ~e) m. și f. Amator de muzică înregistrată pe discuri; colecționar de discuri. /<fr. discophile

DISCOTECĂ, discoteci, s. f. 1. Colecție de discuri (4); p. ext. mobilă cu rafturi în care se păstrează astfel de colecții; încăpere special dotată pentru păstrarea și audierea discurilor¹. 2. Local în care se ascultă muzică modernă înregistrată și se dansează. – Din fr. discothèque.

DIVERTISMENT, divertismente, s. n. 1. Petrecere ușoară, agreabilă și de scurtă durată; distracție, amuzament. 2. Compoziție muzicală instrumentală cu caracter distractiv. ♦ Suită pentru un instrument sau pentru orchestră, alcătuită dintr-o serie de piese cu caracter diferit. ♦ Interludiu de dans, de muzică, de cântece vocale. – Din fr. divertissement.

DIXIELAND [pr.: dixilend] n. 1) Stil de muzică ritmat în care predomină alămurile. 2) Manieră de interpretare în acest stil. /Cuv. engl.

DIZEUR, dizeuri, s. m. Cântăreț de muzică ușoară. [Pr.: dizör] – Din fr. diseur.

DIZEUR [pr.: dizör] ~i m. Interpret de muzică ușoară. /Cuv. fr.

DIZEUZĂ, dizeuze, s. f. Cântăreață de muzică ușoară. [Pr.: dizöză] – Din fr. diseuse.

DIZEUZĂ [pr.: dizöză] ~e f. Interpretă de muzică ușoară. /Cuv. fr.

ESTRADĂ, estrade, s. f. 1. Platformă (demontabilă) de dimensiuni mici, adesea improvizată, într-o sală sau în aer liber, pe care se desfășoară reprezentații artistice. ◊ Loc. adj. De estradă = (despre muzică, concerte, spectacole) distractiv, ușor și variat; (despre teatre) care dă spectacole cu program distractiv, ușor și variat. ♦ Platformă ridicată față de nivelul unei săli, pe care este așezată masa prezidiului, catedra etc. 2. Gen muzical ușor, distractiv, cuprinzând mici piese vocale și instrumentale cu caracter dansant. – Din fr. estrade.

ESTRADĂ ~e f. 1) Scenă improvizată într-o sală sau în aer liber pe care au loc reprezentări artistice. ◊ Concert (muzică) de ~ concert (muzică) cu caracter ușor, distractiv, variat. 2) Parte mai ridicată într-o sală, pe care este așezată masa unui prezidiu, o catedră etc. [G.-D. estradei; Sil. e-stra-dă] /<fr. estrade

EURITMIE ~i f. Armonie de sunete, de linii, de mișcări (în muzică, în dans, în vorbire etc.). /<fr. eurythmie, lat. eurythmia

EURITMIE, euritmii, s. f. 1. Armonie de sunete, de linii, de mișcări etc. (în muzică, în dans, în vorbire etc.). 2. Funcționare regulată a unei activități organice ritmice. 3. (Med.) Ritm regulat al pulsului. [Pr. e-u-] – Din fr. eurythmie, it. euritmia.

FANFARĂ s. muzică, (rar) capelă. (În parc cânta ~.)

FERMECĂTOR¹ ~oare (~ori, ~oare) Care farmecă; care cucerește prin farmecul său; încântător; admirabil. Muzică ~oare. /a fermeca + suf. ~ător

FLANGER, flangere, s. n. Aparat electronic realizat cu linii de întârziere, folosit pentru obținerea unor efecte sonore speciale în muzica modernă. [Pr.: -jer] – Din engl. flanger.

FOLK n. Stil în muzica ușoară ce se bazează pe prelucrarea creațiilor folclorice. /<engl. folk

FOLK s. n., adj. invar. 1. S. n. Stil în muzica ușoară contemporană care utilizează motive din muzica populară. 2. Adj. invar. Care aparține folkului (1). – Din engl. folk.

FOLKIST, -Ă, folkiști, -ste, s. m. și f. (Fam.) Cântăreț de muzică folk. – Folk + suf. -ist.

FORMALISM s. n. 1. Orientare în artă, estetică, muzică, literatură care rupe forma de conținut, tinzând să supraaprecieze forma operei de artă în dauna conținutului, să considere forma un scop în sine și nu ca expresie a conținutului. 2. Atitudine caracterizată prin respectarea strictă a formei în dauna fondului problemelor. ♦ Atitudine conformistă, exagerat de protocolară. – Din fr. formalisme.

FRUMOS, -OASĂ, frumoși, -oase, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. (Adesea substantivat; despre ființe și părți ale lor, despre lucruri din natură, obiecte, opere de artă etc.) Care place pentru armonia liniilor, mișcărilor, culorilor etc.; care are valoare estetică; estetic. ◊ Arte frumoase = pictură, sculptură, gravură (în trecut și arhitectură, poezie, muzică, dans) ♦ (Substantivat, f. pl. art.) Ielele. 2. Care place, care trezește admirația din punct de vedere moral. ◊ Expr. (Substantivat) A lua (pe cineva) cu frumosul = a trata (pe cineva) blajin, cu menajamente. 3. (Despre timp) Senin, calm (din punctul de vedere al stării atmosferice). 4. (Despre lucruri sau fapte) Important, considerabil, remarcabil. II. Adv. 1. În mod plăcut, armonios, estetic. 2. Potrivit, bine; așa cum se cuvine. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) frumos = (despre obiecte de îmbrăcăminte) a i se potrivi (cuiva), a-i veni bine; (despre purtări) a fi așa cum trebuie, cum se cere. A face frumos = (despre câini) a sta sluj. A fi frumos (din partea cuiva) = a se cuveni, a fi cuviincios; a fi lăudabil. III. S. n. Categorie fundamentală a esteticii prin care se reflectă însușirea omului de a simți emoție în fața operelor de artă, a fenomenelor și a obiectelor naturii etc. și care are ca izvor obiectiv dispoziția simetrică a părților obiectelor, îmbinarea specifică a culorilor, armonia sunetelor etc. – Lat. formosus.

HARD ROCK, (2) hard rock-uri, s. n. 1. Stil în muzica ușoară și de jaz cu sonorități puternice, obsedante. 2. Cântec în stil hard rock (1). – Din engl. hard rock.

HIT ~uri n. Melodie (de muzică ușoară) care se bucură de succes la momentul dat; șlagăr. /<engl. hit

HOT s. n. Curent în muzica de jaz caracterizat printr-o sonoritate amplă. [Pr.: hat] – Cuv. engl.

IMAGINE, imagini, s. f. 1. Reflectare de tip senzorial a unui obiect în mintea omenească sub forma unor senzații, percepții sau reprezentări; spec. reprezentare vizuală sau auditivă; (concr.) obiect perceput prin simțuri. 2. Reproducere a unui obiect obținută cu ajutorul unui sistem optic; reprezentare plastică a înfățișării unei ființe, a unui lucru, a unei scene din viață, a unui tablou din natură etc., obținută prin desen, pictură, sculptură etc. ♦ Reflectare artistică a realității prin sunete, cuvinte, culori etc., în muzică, în literatură, în arte plastice etc. 3. (Fiz.) Figură obținută prin unirea punctelor în care se întâlnesc razele de lumină sau prelungirile lor reflectate sau refractate. [Var.: (rar) imagină, -i s. f.] – Din lat. imago, -inis (cu sensuri după fr. image).

IMPRESIONISM s. n. Mișcare artistică apărută în a doua jumătate a sec. XIX, caracterizată prin renunțarea la contururile precise, la detalii, la clarobscur spre a reda cât mai sugestiv lumina (în pictură), prin modelarea fragmentară a suprafețelor (în sculptură), printr-o mare libertate a formelor, lărgirea cadrului tonal și subiectivitatea coloritului (în muzică), prin tendința de a reda impresii fugitive, și cele mai intime nuanțe personale (în literatură). [Pr.: -si-o-] – Din fr. impressionnisme.

A ÎNĂLȚA înalț 1. tranz. 1) A îndrepta în sus; a ridica. ~ via pe araci. 2) A face să devină mai înalt. ~ un perete. 3) (clădiri, construcții) A făuri prin lucrări de construcție; a ridica; a dura; a edifica; a construi; a zidi; a clădi. ~ un nou oraș. 4) (vocea, tonul) A face să crească în intensitate. ~ glasul. 5) înv. A ridica în grad; a avansa. 6) fig. A face să devină mai nobil; a înnobila. Muzica înalță sufletul. 7) fam. A ridica în slăvi; a slăvi; a glorifica; a exalta; a elogia; a cânta. 2. intranz.: ~ din umeri a face un gest de neștiință sau de nedumerire. /<lat. inaltiare

A ÎNCERCA încerc tranz. 1) (obiecte sau ființe) A verifica printr-o probă (pentru a se convinge de ceva). ~ un costum. ~ un vehicul. ◊ ~ marea cu degetul a se apuca de o acțiune irealizabilă. 2) (acțiuni) A întreprinde ca tentativă. ~ să compună muzică. 3) A cunoaște din proprie experiență. 4) (despre senzații, sentimente etc.) A pune stăpânire; a apuca. /<lat. incircare

A ÎNCLINA înclin 1. tranz. A face să se încline; a apleca. 2. intranz. fig. A simți atracție, predispoziție (pentru ceva). ~ spre muzică.[Sil. în-cli-] /<fr. incliner, lat. inclinare

ÎNCLINAȚIE ~i f. 1) Unghi format de o dreaptă (sau un plan) cu o dreaptă (sau cu un plan) de referință. 2) Dispoziție naturală; atracție înnăscută; vocație; predispoziție; atitudine. ~ către muzică. [G.-D. înclinației] /<fr. inclination, lat. inclinatio, ~onis

A ÎNDRĂGI ~esc tranz. A începe a iubi. ~ muzica. /în + drag

JAZ ~uri n. 1) Muzică modernă (de dans) provenită din muzica negrilor americani, având un ritm viu, sincopat și, de cele mai multe ori, caracter de improvizație. 2) Orchestră care execută asemenea muzică, formată, mai ales, din instrumente de percuție și de suflat. [Monosilabic] /<engl. jazz

JAZ, (2) jazuri, s. n. 1. Muzică ușoară (de dans), adesea cu caracter de improvizație, provenită din împletirea elementelor folclorice nord-americane (muzica populară a negrilor) cu muzica popoarelor europene, caracterizată printr-un ritm vioi, sincopat. 2. Orchestră formată de obicei din instrumente de suflat și de percuție care execută această muzică; jazband. [scris și: jazz] – Din fr., engl. jazz.

JAZBAND [pr.: geizbend] n. Orchestră care interpretează muzică de jaz. /<engl., fr. jazz-band

LECȚIE ~i f. 1) Formă de bază a activității instructiv-educative din școală, prin care se transmit elevilor anumite cunoștințe într-o unitate de timp. ~ de chimie. ~ de muzică. ◊ A da ~i a pregăti elevi în particular; a medita. 2) Temă indicată elevilor de către profesor pentru a fi pregătită acasă. ◊ A-și face ~ile a-și pregăti temele date pentru ziua următoare. 3) Dezaprobare verbală adresată cuiva în semn de nemulțumire; reproș; imputare; mustrare; dojană. 4) fig. Învățătură căpătată de pe urma unei întâmplări. [G.-D. lecției; Sil. -ți-e] / <germ. Lektion, lat. lectio, ~onis^[1]

LIRIC, -Ă, lirici, -ce, adj. 1. (Mai ales despre poezii) Care exprimă direct stări afective personale, sentimente intime. ♦ (Substantivat, f.) Poezia lirică (1), genul poetic liric. ♦ (Substantivat, f.) Totalitatea operelor lirice (1) ale unui poet, ale unui popor, ale unei epoci etc. 2. Care aparține poeziei (sau literaturii) lirice (1), care este caracteristic poeziei lirice, privitor la poezia lirică. ♦ (Despre scriitori; adesea substantivat) Care scrie poezii lirice (1) sau literatură lirică. ♦ Fig. Sentimental, emotiv, sensibil; plin de entuziasm, exaltat. 3. Care aparține muzicii de operă, referitor la muzica de operă. ♦ (Despre voce) Care se caracterizează prin sonoritate dulce, lipsită de încordare, prin mobilitate; (despre cântăreți) care are o astfel de voce. – Din fr. lyrique.

LIRIC¹ ~că (~ci, ~ce) 1) Care exprimă sentimente intime prin intermediul mijloacelor artistice. Poezie ~că. ◊ Gen ~ gen literar care reflectă realitatea prin prisma sentimentelor și emoțiilor poetului. 2) fig. (despre persoane și despre manifestările lor) Care vădește afectivitate sporită (ca de poet); sentimental. Pornire ~că. 3) (despre poeți) Care scrie în genul liric. 4) Care ține de muzica de operă. Comedie ~că. Teatru ~. 5) (despre voce) Care are sonoritate sentimentală. Artist ~. /<fr. lyrique, lat. lyricus, ngr. lyrikós

MAESTRU ~ștri m. 1) Persoană care manifestă măiestrie (de obicei în dans, muzică, sport) și care instruiește pe alții în domeniul respectiv. 2) Persoană cu calități deosebite și cu contribuții valoroase într-un anumit domeniu (mai ales în arte). /<it. maestro

MAESTRU, -Ă, maeștri, -stre, s. m. și f. 1. Persoană care a adus contribuții (deosebit de) valoroase într-un domeniu de activitate, fiind adesea considerată drept îndrumător, model, șef al unei școli, creator al unui curent etc. ◊ Concert-maestru sau (înv.) maestru de concert = prim-violonist într-o orchestră. Maestru al Sportului = titlu oficial acordat unui sportiv pentru merite deosebite; persoană care poartă acest titlu. Maestru Emerit al Sportului = cel mai înalt titlu oficial acordat unui sportiv pentru performanțe excepționale; persoană care poartă acest titlu. Maestru Emerit al Artei = titlu oficial acordat cuiva pentru activitate deosebit de meritorie în una dintre ramurile artei; persoană care poartă acest titlu. 2. Titlu dat în trecut profesorilor care predau în școli discipline ca desenul, muzica etc. (fără să aibă un titlu academic); persoană care avea acest titlu. 3. Persoană competentă, calificată într-un anumit domeniu (de obicei muzică, dans, sport), care adesea instruiește pe cineva în domeniul respectiv. 4. Titlu ierarhic în anumite organizații militare, politice, religioase etc.; persoană care poartă acest titlu. ◊ Maestru de ceremonie sau de ceremonii = persoană indicată prin protocol să organizeze desfășurarea unei ceremonii. 5. Maistru (1). – Din it. maestro.

MELANCOLIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de melancolie; propriu melancoliei. Gând ~. 2) Care suferă de melancolie; bolnav de melancolie. 3) Care este curpins de melancolie. Caracter ~. 4) Care inspiră melancolie; în stare să producă melancolie. Muzică ~că. Privire ~că. /<fr. mélancolique

MELODIST, -Ă, melodiști, -ste, s. m. și f. Compozitor de melodii; muzician care concepe melodia ca element esențial în muzică; compozitor la care predomină elementul melodic. – Din fr. mélodiste.

MELODRAMĂ ~e f. 1) Operă dramatică acompaniată de muzică. 2) Operă teatrală în care scenele dramatice alternează cu cele comice. /<fr. mélodrame

MELOFOB, -Ă, melofobi, -e, adj., s. m. și f. (Livr.) (Persoană) care urăște muzica. – Din fr. mélophobe.

MELOFOB ~ă (~i, ~e) și substantival (despre persoane) Care urăște muzica. /<fr. mélophobe

MELOFOBIE s. f. (Livr.) Aversiune față de muzică. – Din fr. mélophobie.

MELOFOBIE f. livr. Fobie față de muzică. /<fr. mélophobie

MELOMAN, -Ă, melomani, -e, s. m. și f. Persoană căreia îi place mult muzica (în special cea clasică) și o înțelege. – Din fr. mélomane.

MELOMAN ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care manifestă mare pasiune pentru muzică. /<fr. mélomane

MELOMANIE f. Manie a muzicii. /<fr. mélomanie

MELOMANIE s. f. Pasiune, preferință deosebită pentru muzică. – Din fr. mélomanie.

MELOPEE s. v. cântec, compoziție, melodie, muzică.

MELOS s. n. 1. Melodie, cântec; p. ext. muzică. 2. Aspectul cantabil, melodic al muzicii. – Din ngr. mélos.

MELOS n. muz. 1) Succesiune de sunete cu înălțime și durată diferită, ordonate după regulile ritmului, pentru a constitui o formă perceptibilă și agreabilă; melodie. 2) Compoziție muzicală; muzică. 3) Parte melodică a muzicii. /<ngr. mélos

MELOS s. v. cântec, compoziție, melodie, muzică.

MEȘTER, -Ă, meșteri, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care are și practică o meserie; (în special) meseriaș cu calificare superioară, care are, de obicei, sarcina de a îndruma și alți lucrători și de a conduce o secție productivă într-o întreprindere sau într-un atelier; maistru. ◊ Expr. Meșter-strică (și drege de frică), se spune despre un meseriaș prost sau despre un om neîndemânatic. ♦ Proprietar al unui atelier (în raport cu angajații săi). ♦ (Rar) Nume dat profesorilor care predau, în trecut, discipline (auxiliare) ca muzica, desenul etc. 2. S. m. și f., adj. (Om) talentat, priceput, îndemânatic, abil; (persoană) care posedă multe cunoștințe. 3. S. m. și f. (Astăzi rar) Persoană care a adus contribuții (foarte) valoroase într-un anumit domeniu de activitate; maestru. – Din magh. mester.

METERHANEA, meterhanele, s. f. (Înv.) Muzică turcească în care predominau tobele; p. restr. tobă. – Din tc. mehterhane.

METRIC, -Ă, metrici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Despre sisteme de unități de măsură) Care are metrul (1) drept unitate fundamentală pentru lungime. ♦ Sistem metric = sistem internațional de măsurare a lungimilor, a greutăților și a capacităților bazat pe unități fixe, care cresc și descresc din zece în zece. 2. S. f. Ramură a poeticii care se ocupă cu studiul structurii versului și al unităților prozodice; totalitatea regulilor privind măsura versului; sistem de construire ritmică a versului. 3. Adj. Care se referă la metru (2), compus într-un anumit metru; privitor la structura ritmică a versurilor. 4. S. f. Ramură a muzicii care se ocupă cu studiul metrului (4). – Din fr. métrique, germ. Metrik.

METRONOM, metronoame, s. n. Instrument care marchează, prin bătăile regulate ale unui pendul, intervale egale de timp și care se întrebuințează în laboratoare, în muzică etc. [Pl. și: metronomuri] – Din fr. métronome.

MINUNAT adj., adv. 1. adj. v. crucit. 2. adj. splendid, strălucitor, (livr.) magnific, mirific, paradiziac, (pop.) mândru, (înv.) preafrumos. (Un peisaj ~.) 3. adj. v. fermecător. 4. adj. splendid, superb, (fig.) ceresc, divin, dumnezeiesc, îngeresc, serafic, (livr. fig.) celest. (O muzică ~.) 5. adv. splendid, superb, (fig.) divin, dumnezeiește, îngerește. (Cântă ~.) 6. adj. v. perfect. 7. adv. v. foarte.

MODAL ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de modurile gramaticale. Formă ~ă. 2) Care ține de modurile muzicale. Muzică ~ă. /<fr. modal^[1]

MUSIC-HALL [pr.: miuzik-hol] 1) Spectacol constituit din diferite numere de muzică ușoară, dans, prezentate pe scena unui teatru, unui restaurant etc. 2) Local public în care se reprezintă astfel de spectacole. /Cuv. engl.

MUSIC-HALL s. n. Spectacol alcătuit din numere variate de muzică ușoară, dans etc., prezentate pe scena unui teatru, a unui restaurant etc.; p. ext. teatru sau local public în care se reprezintă astfel de spectacole. [Pr.: miuzik-hol] – Din fr., engl. music-hall.

MUZICAL ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de muzică; propriu muzicii. Sunet ~. 2) (despre persoane) Care este dotat cu aptitudini pentru muzică. Copil ~. 3) Care are caracteristicile muzicii; plăcut la auz; armonios. Voce ~ă. Limbă ~ă. /<fr. musical

MUZICAL, -Ă, muzicali, -e, adj. 1. Care aparține muzicii (1), privitor la muzică, de sau pentru muzică. ♦ În care se execută piese, compoziții muzicale. ♦ Înzestrat cu simț, cu talent pentru muzică. 2. (Despre sunete, voce etc.; adesea adverbial) Armonios, melodios. – Din fr. musical.

MUZICALISM s. n. Tendință în arta modernă după care muzica poate fi tradusă în pictură prin culori, arabescuri etc. – Din fr. musicalisme.

MUZICANT, -Ă, muzicanți, -te, s. m. și f. 1. Persoană care cântă la un instrument muzical. 2. (Înv.) Persoană care cunoaște, se ocupă cu muzica, are aptitudini pentru muzică; p. ext. compozitor. – Din it. musicante, germ. Musikant.

MUZICANT ~tă (~ți, ~te) m. și f. 1) Persoană care cântă la un instrument muzical. 2) Persoană care se ocupă cu muzica; specialist în muzică. /<it. musicante, germ. Musikant

MUZICĂ s. 1. v. cântec. 2. muzică serială v. serialism. 3. (MUZ.) cântare. (~ se aude până departe.) 4. v. fanfară.

MUZICĂ s. v. acordeon, orchestră.

MUZICĂ, (4) muzici, s. f. 1. Arta de a exprima sentimente și idei cu ajutorul sunetelor combinate într-o manieră specifică. 2. Știință a sunetelor considerate sub raportul melodiei, al ritmului și al armoniei. 3. (Adesea fig.) Creație componistică, melodie, cântec; p. ext. executare sau audiere a unei compoziții muzicale. ◊ Expr. (Fam.) A-i face (cuiva) muzică = a-i face (cuiva) gălăgie, scandal. 4. Orchestră. ◊ Muzică militară = fanfară. Muzica sferelor = pretinse sunete bizare emise de vânturile solare și de pulsațiile corpurilor planetelor; cântecul planetelor. – Din lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik.

muzică s. f., g.-d. art. muzicii; (orchestre) pl. muzici

MUZICĂ ~ci f. 1) Arta care exprimă sentimente, idei, stări psihice în imagini artistice sonore. * ~ vocală muzică interpretată cu vocea (de către un cântăreț, un ansamblu sau de către un cor). ~ instrumentală muzică executată la instrumente, fără participarea vocilor omenești. 2) Creație muzicală; melos. 3) Știința sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului și armoniei. 4) fig. Îmbinare melodioasă a sunetelor vorbirii în cadrul unei opere literare. ~ca din versul lui Eminescu. 5): ~ militară fanfară (militară). [G.-D. muzicii] /<lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik

MUZICIAN ~ană (~eni, ~ene) m. și f. 1) Persoană cu pregătire și cunoștințe speciale, care compune sau execută compoziții muzicale. 2) Persoană care cunoaște arta muzicală și poate aprecia muzica. [Sil. -ci-an] /<fr. musicien

MUZICIAN, -Ă, muzicieni, -e, s. m. și f. Persoană care compune sau execută compoziții muzicale. ♦ Persoană care cunoaște arta muzicii (1). [Pr.: -ci-an] – Din fr. musicien.

MUZICOGRAFIE s. f. Totalitatea studiilor consacrate muzicii. – Din fr. musicographie.

MUZICOLOGIE f. Știință care se ocupă cu studiul istoriei și teoriei muzicii, cu estetica, cultura muzicală a diferitelor popoare. /<it. musicologia, fr. musicologie

MUZICOLOGIE s. f. Știință care studiază muzica în toate domeniile și manifestările ei. – Din it. musicologia, fr. musicologie.

MUZICOMAN ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană pasionată de muzică. /<fr. musicomane

MUZICOMAN, -Ă, muzicomani, -e, s. m. și f. Persoană pasionată de muzică; meloman. – Din fr. musicomane.

MUZICOMANIE s. f. Pasiune (exagerată) pentru muzică. – Din fr. musicomanie.

MUZICOMANIE f. Pasiune (exagerată) pentru muzică. /<fr. musicomanie

MUZICOTECĂ ~ci f. 1) Colecție de piese muzicale. 2) Încăpere specială dotată pentru audierea muzicii. /<fr. muzicotheque

MUZICOTECĂ, muzicoteci, s. f. Colecție de piese muzicale; p. ext. mobilă în care se păstrează astfel de colecții; încăpere special dotată pentru audierea muzicii. – Din fr. musicothèque.

MUZICOTERAPIE f. Terapie cu ajutorul muzicii. /<fr. musicotherapie

MUZICUȚĂ, muzicuțe, s. f. Mic instrument muzical de suflat; armonică de gură. ♦ (Arg.) Gură (considerată ca organ al vorbirii); p. ext. scandal, ceartă. – Muzică + suf. -uță.

MUZICUȚĂ ~e f. Armonică de gură. /muzică + suf. ~uță

NOI pron. pers. 1 pl. 1. (Desemnează pe cel care vorbește și persoana sau persoanele pe care acesta și le asociază în vorbire) S-a înserat și noi tot pe loc stăm. ◊ Loc. adv. (La acuzativ) La noi = acasă; în țara, în regiunea etc. de baștină. 2. (La dativ, în formele ne, ni, cu valoare posesivă) Casa ne e frumoasă. (Cu valoare de dativ etic) Ne ești departe. 3. (La dativ sau la acuzativ, în forma ne, cu valoare de pronume reflexiv) Ne povesteam multe. 4. (În stilul oficial-administrativ) Eu. Noi, directorul școlii, am hotărât. ◊ (Ca plural al modestiei) Noi credem că una dintre caracteristicile muzicii este melodia. Mulțumim celor care ne-au ajutat. [Dat.: nouă, ne, ni; acuz.: (pe) noi, ne] – Lat. nos.

NOTĂ² note f. 1) Semn convențional folosit pentru reprezentarea grafică a unui sunet muzical. A cânta pe note. ◊ A pune o melodie pe note a reprezenta grafic o melodie; a înscrie o melodie. 2) Sunet muzical corespunzând acestui semn. Nota sol. ◊ Notă falsă (sau discordantă) a) notă care nu corespunde muzicii; b) element care nu este în concordanță cu restul ansamblului. Ca pe note cum trebuie; bine. 3) la pl. Volum sau foaie aparte conținând piese muzicale. /<fr. note, lat., it. nota

OMOFONIE f. lingv. 1) Fenomen de coincidență sonoră a formei unor cuvinte diferite. 2) Tip de muzică în care predomină o linie melodică asupra celorlalte care o întregesc armonic (formând acompaniamentul). /<fr. homophonie^[1]

ORCHESTRĂ s. (MUZ.) (pop.) muzică.

ORCHESTRIONET, orchestrionete, s. n. Instrument muzical cu manivelă, mai mic decât orchestrionul, care execută muzică înregistrată pe benzi de carton perforate. [Pr.: -tri-o-] – Orchestrion + suf. -et.

ORGANUM s. n. Una dintre formele cele mai vechi ale muzicii pe mai multe voci distincte, care consta dintr-un contrapunct improvizat pe o temă de cânt liturgic. – Din fr. organum.

PATETISM s. n. Însușirea de a înduioșa, de a impresiona, de a mișca puternic (prin vorbe, muzică etc.); caracterul patetic, emoționant al unei opere literare, muzicale, al unui lucru etc.; atitudine patetică. – Din fr. pathétisme.

PEISAJ ~e n. 1) Colț din natură reprezentând un ansamblu estetic. 2) Reprezentare artistică (în pictură, literatură, muzică etc.) a unui colț din natură. 3) Gen artistic corespunzător (pictural, literar, muzical etc.). [Sil. pe-i-] /<fr. paysage

PENTATONIC, -Ă, pentatonice, adj. (Muz.; în sintagmele) Gamă pentatonică = gamă alcătuită din cinci trepte, fără semitonuri, care stă la baza muzicii populare chineze, tătare, scoțiene etc. Sistem pentatonic = sistem muzical care se bazează pe o scară formată din cinci sunete de înălțimi diferite, în cadrul unei octave. – Din germ. pentatonisch.

PESTREF, pestrefuri, s. n. (Înv.) Preludiu, uvertură (în muzica turcească); p. ext. compoziție muzicală ușoară, care era cântată la petreceri. [Var.: pesref s. n.] – Din ngr. pesréfi.

PETRECERE ~i f. 1) v. A PETRECE și A SE PETRECE. 2) Întrunire, de obicei a rudelor și a prietenilor, însoțită de o masă bogată, de muzică și dans, organizată cu o anumită ocazie. ◊ Om de ~ om predispus să petreacă și să se veselească. ~ frumoasă formulă prin care i se urează cuiva să petreacă timpul în mod plăcut. 3) fam. Folosire plăcută a timpului. /v. a (se) petrece

PETRECERE, petreceri, s. f. Acțiunea de a (se) petrece și rezultatul ei. 1. Ducere a vieții sau ocuparea timpului într-un anumit fel, într-un anumit loc, o anumită perioadă; viețuire, trăire. ♦ Mod de desfășurare a vieții, fel de viață, fel de a trăi; viață, trai; p. ext. (la pl.) fapte săvârșite de cineva în timpul vieții. 2. (Mod, mijloc de) folosire plăcută a timpului; distracție, amuzament. ◊ Expr. Petrecere frumoasă! formulă prin care i se urează cuiva, de obicei la despărțire, să petreacă în mod plăcut un anumit timp. 3. Reuniune, întâlnire între prieteni, rude etc. (de obicei însoțită de masă mare, de muzică etc.), organizată cu prilejul unei sărbători sau sărbătoriri ori pentru distracție; chef, petrecanie (3). ◊ Expr. A fi om de petrecere = a fi vesel, amuzant, antrenant într-o societate. – V. petrece.

PIANISTIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de interpretarea la pian. Muzică ~că. 2) Care ține de pian; propriu pianului. /<fr. pianistique

PISTĂ ~e f. 1) Suprafață lungă de teren amenajată pentru decolarea și aterizarea avioanelor. 2) Fâșie de teren (de obicei circulară) special amenajată pentru anumite probe sportive (ciclism, hipism etc.). ◊ ~ sonoră parte a peliculei cinematografice pe care se imprimă dialogul și muzica filmului. 3) Fiecare dintre fâșiile longitudinale ale unei benzi magnetice pe care se fac înregistrări acustice. 4) fig. Curs de dezvoltare; făgaș. /<fr. piste, it. pista

PLAY-BACK subst. Redare, reproducere a unei înregistrări. ♦ Dublare a vocii unui actor, a unui cântăreț de muzică ușoară etc. – Cuv. engl.

POLIMETRIE s. f. Suprapunere de măsuri care evoluează simultan în muzica scrisă pentru două sau mai multe voci și care se caracterizează prin faptul că timpii tari, inițiali, ai măsurilor nu coincid întotdeauna. – Din it. polimetria.

POP², s. n. invar., adj. invar. 1. S. n. invar. Bucată de muzică ușoară cu temă și linie melodică inspirată din muzica folclorică. 2. Adj. invar. (În sintagma) Muzică pop = muzică ușoară sau rock, cu largă audiență la public. – Cuv. engl.

POSTSINCRONIZARE, postsincronizări, s. f. Operație tehnică prin care se adaugă cuvintele și muzica unui film deja înregistrat. – După fr. postsynchronisation.

POSTSINCRONIZAT, -Ă, postsincronizați, -te, adj. (Despre filme) Căruia i s-au adăugat cuvintele și muzica. – V. postsincroniza.

PRODUCȚIE, producții, s. f. 1. Procesul creării bunurilor necesare existenței și dezvoltării societății, în cursul căruia oamenii transformă sau modifică obiectele din natură potrivit trebuințelor lor. ◊ Producție de mărfuri = formă de organizare a economiei sociale în care produsele muncii sunt create de diferiți producători independenți, autonomi, fiecare dintre ei specializându-se în confecționarea unui produs oarecare, astfel încât pentru satisfacerea nevoilor sociale este necesară vânzarea-cumpărarea de produse pe piață. Producție marfă = producție (2) în expresie bănească a întreprinderilor sau a ramurilor economiei naționale într-o anumită perioadă de timp, livrată sau destinată desfacerii. Producție netă = valoarea producției marfă minus cheltuielile de producție. 2. Totalitatea produselor (1) obținute în procesul muncii, într-o perioadă de timp determinată, într-un anumit sector al activității sociale etc. 3. Lucrare, operă literară, științifică sau artistică. 4. Manifestare artistică organizată la sfârșitul unui an școlar în institutele de artă teatrală și cinematografică, în școlile de muzică, de coregrafie etc. [Var.: (înv.) producțiune s. f.] – Din fr. production.

PROGRAMATIC, -Ă, programatici, -ce, adj. Care cuprinde un program (2), privitor la un program; înscris, fixat într-un program, care se desfășoară conform programului. ◊ Muzică (sau lucrare, compoziție etc.) programatică = muzică, lucrare, compoziție care își propune să ilustreze o temă dată. – Din germ. programmatisch.

PROGRAMATISM s. n. Caracterul unei muzici programatice; curent care promovează muzica programatică. – Cf. programatic.

PSALTICHIE s. f. Muzică vocală bisericească specifică ritului ortodox. – Din ngr. psaltikí.

PSIHEDELIC, -Ă, psihedelici, -ce, adj. 1. Referitor la psihedelism. 2. Care se caracterizează prin efecte de lumină, culoare, atmosferă sonoră etc.; care evocă viziuni, halucinații, vise produse prin drogare. Muzică psihedelică. Pictură psihedelică. – Din engl. psychedelic, fr. psychédélique.

QUADRIVIUM s. n. Treaptă imediat următoare învățământului elementar medieval, în care se predau aritmetica, muzica, geometria și astronomia. [Pr.: cva-dri-vi-um] – Din lat., fr. quadrivium.

RADIO², radiouri, adj. invar., s. n. I. Adj. invar. 1. Referitor la radioreceptoare. 2. Referitor la emisiunile difuzate prin radio² (2). 3. Referitor la radiația electromagnetică, de radiație electromagnetică. II. S. n. 1. Instalație de transmitere a sunetelor prin unde electromagnetice, cuprinzând aparatele de emisiune și pe cele de recepție. 2. Spec. Aparat de recepție radiofonică; radioreceptor. 3. Sistemul și activitatea de difuzare a programelor de știri, de muzică etc. prin radio² (2). 4. Instituție care dirijează și coordonează problemele referitoare la radio² (1, 3). [Pr.: -di-o] – Din fr. radio, germ. Radio.

RADIOGAZETĂ, radiogazete, s. f. Emisiune de știri, comentarii, muzică etc. transmisă prin radio². [Pr.: -di-o-] – Radio² + gazetă.

RAGTIME s. n. 1. Tip de piesă muzicală în ritm de jaz, născută din fuziunea folclorului negru cu muzica de dans. ◊ (Adjectival) Dans ragtime. 2. Stil pianistic de interpretare a muzicii ragtime (1). [Pr.: regtaim] – Cuv. engl.

RECITATIV, recitative, s. n. Gen de muzică vocală (executată de solist), cu sau fără acompaniament instrumental, care, prin intonații și prin ritmica asemănătoare vorbirii, se apropie de declamație și care, în operă, comentează acțiunea și face legătura între arii. – Din fr. récitatif.

RECVIEM, recviemuri, s. n. (În Biserica romano-catolică) Slujbă religioasă pentru pomenirea unei persoane decedate; muzică corală compusă pentru această slujbă. ♦ Compoziție corală cu orchestră, alcătuită din mai multe părți, scrisă pe textul liturgic al misei funebre. [Scris și: requiem. – Pr.: -vi-em] – Din lat. requiem [aeternam dona eis], fr. requiem.

REDUTĂ, redute, s. f. 1. Mic fort de apărare, de formă poligonală, înconjurat de șanțuri, folosit în trecut pentru apărarea circulară. 2. (Înv.) Local public de petrecere cu muzică și dans. – Din rus. redut, germ. Redoute, fr. redoute.

REFREN s. (în vechea muzică vocală) ritornelă.

RETRO adj. invar. (Despre modă, muzică etc.) Care reflectă o întoarcere în timp (reluând sau imitând un stil mai vechi). – Din fr. retro[grade].

RITMIC adj. 1. cadențat, ritmat. (Versuri ~; melodie ~.) 2. sincopat. (Muzică ~.) 3. intermitent, sacadat, (fig.) rupt. (Bătăi ~.) 4. regulat. (Mișcări ~.)

SĂLTĂREȚ, -EAȚĂ, săltăreți, -e, adj. 1. Care se deplasează sărind, făcând salturi, care sare întruna; săltător; (despre pași, mers) săltat. ♦ Care se mișcă sau se efectuează cu mișcări repezi, sprintene, vioaie. 2. (Despre dans, muzică, versuri) Cu ritm vioi. – Sălta + suf. -ăreț.

SCOP s. v. cântec, compoziție, melodie, muzică.

SERIAL, -Ă, seriali, -e, adj., serialuri, s. n. 1. S. n. Roman¹ sau film care apare pe fragmente prezentate succesiv. 2. Adj. (Cu caracter) de serie, în serie. ◊ Muzică serială = serialism. [Pr.: -ri-al] – Din engl. serial.

SERIALISM s. n. Etapă în evoluția atonalismului și dodecafoniei, care are drept element ordonator al lucrării muzicale seria de 12 sunete; muzică serială. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. sérialisme.

SERIALISM s. (MUZ.) muzică serială.

SIMFONISM s. n. Totalitatea principiilor care stau la baza creației simfonice și a muzicii instrumentale în general. – Simfonie + suf. -ism.

SIMFONIST, -Ă, simfoniști, -ste, s. m. și f. Compozitor de muzică simfonică. – Din fr. symphoniste.

SINCOPAT, -Ă, sincopați, -te, adj. 1. (Despre muzică, în special despre muzica de jaz) Caracterizat prin folosirea sincopei (2). 2. (Fon.; despre vocale sau grupuri de vocale neaccentuate) Dispărut în interiorul unui cuvânt prin sincopă (3). – V. sincopa. Cf. syncopé.

SINCOPAT adj. 1. ritmic. (Muzică ~.) 2. sacadat. (Ritm ~ al versurilor.)

SINCRETISM, sincretisme, s. n. 1. Îmbinare de elemente eterogene aparținând unor arte diferite (literatură, muzică, dans etc.), caracteristică folclorului și mai ales fazelor primitive de dezvoltare a culturii, când diferitele arte nu erau încă diferențiate. 2. (Fil.) Amestec de doctrine filozofice și religii diferite și contradictorii care au fost reunite în mod forțat (ignorându-se deosebirile dintre ele). – Din fr. syncrétisme.

SINGSPIEL s. n. Operă germană de tip popular în care muzica alternează cu episoadele vorbite. [Pr.: zing-șpil] – Cuv. germ.

SONOR, -Ă, sonori, -e, adj. 1. Care produce, prin vibrare, sunete (puternice); care răsună sau face să răsune. 2. (Adesea adverbial) Care are un sunet plăcut, armonios (și pătrunzător). 3. Care amplifică sunetele, care are rezonanță. 4. (Despre consoane) Care este rostit prin vibrarea coardelor vocale, glota fiind închisă; fonic. 5. (Despre filme cinematografice) Însoțit de vorbire și de muzică. ♦ (Substantivat, n.) Partea sonoră (5) a unui film cinematografic sau de televiziune. 6. Fig. Important, cu răsunet, renumit; p. ext. pretențios, emfatic. – Din fr. sonore, lat. sonorus.

SPLENDID adj., adv. 1. adj. v. minunat. 2. adj. falnic. 3. adj. grandios, măreț, strălucitor, (înv.) vederos. (Un spectacol ~.) 4. adj. v. grandios. 5. adj. fastuos. 6. adj. desăvârșit, excepțional, extraordinar, formidabil, ideal, v. perfect. 7. adj. minunat, superb, (fig.) ceresc, divin, dumnezeiesc, îngeresc, serafic, (livr. fig.) celest. (O muzică ~.) 8. adv. minunat, superb, (fig.) divin, dumnezeiește, îngerește. (Cântă ~.)

STAR², staruri, s. n. 1. Vedetă de cinematograf. 2. P. gener. Personalitate marcantă mai ales în cinema, muzică, sport. – Din engl., fr. star.

STILIZA, stilizez, vb. I. Tranz. 1. A da unui text o formă mai corectă, mai îngrijită. 2. (În artele plastice) A reproduce un obiect din natură în linii simplificate, esențiale, în scop decorativ. ♦ A prelucra un motiv de coregrafie sau de muzică populară, păstrând elementele originare esențiale. – Din fr. styliser.

SWING, swinguri, s. n. 1. Lovitură laterală dată la box cu brațul ușor arcuit. 2. Numele unui dans modern, cu ritm și mișcări rapide; melodie după care se execută acest dans. ♦ Manieră de execuție a muzicii de jaz, caracterizată printr-o mare suplețe, prin sincope, ritm legănat etc. [Pr.: sŭing] – Din fr., engl. swing.

ȘANSONETĂ, șansonete, s. f. Scurtă compoziție muzicală pentru voce, proprie muzicii franceze, de origine populară, cu conținut liric sau glumeț (uneori frivol). – Din fr. chansonnette.

TACT¹, (2) tacturi, s. n. 1. Simț care se referă la senzațiile provocate de agenții exteriori asupra receptorilor pielii sau mucoaselor; pipăit. 2. Măsură, cadență, ritm în muzică. ♦ Ritm de mișcare în mers, în dans etc. 3. Facultate de a judeca o situație dificilă rapid și cu finețe, care determină o comportare corectă, delicată și adecvată. – Din germ. Takt, fr. tact.

TAM-TAM, tam-tamuri, s. n. 1. Instrument muzical de percuție alcătuit dintr-un disc concav de metal forjat, care, lovit cu un ciocănel de lemn căptușit cu postav, vibrează, producând sunete puternice; gong. 2. Instrument muzical african asemănător cu toba; muzică executată cu un astfel de instrument. ♦ Fig. Zgomot mare, zarvă. – Din fr. tam-tam.

TARAF, tarafuri, s. n. 1. Mică formație muzicală (de lăutari), care cântă muzică populară; tacâm (II 2). 2. (Înv.) Gașcă, clică. – Din tc. taraf.

TĂMBĂLĂU s. n. (Fam.) Zgomot, gălăgie; p. ext. petrecere zgomotoasă (cu muzică și dans). – Din magh. tombolo.

TEXTIER, textieri, s. m. Autor de texte pentru muzică ușoară. [Pr.: -ti-er] – Text + suf. -ier.

TOM-TOM, tom-tomuri, s. n. Tobă de dimensiuni mici folosită în muzica modernă și de jaz. – Din engl. tom-tom.

TON², tonuri, s. n. I. 1. Sunet simplu, produs de o sursă care vibrează sinusoidal în timp; interval dintre două sunete (muzicale) situate la o distanță de o secundă mare; p. ext. sunet reprezentând cea mai mare distanță dintre treptele alăturate ale gamei. 2. Tonalitatea unei bucăți muzicale. ◊ Expr. A da tonul = a) a intona treptele principale, din punct de vedere funcțional, ale gamei în care este scrisă o bucată muzicală; a stabili tonalitatea unei cântări vocale, orientându-se după diapazon; b) a iniția, a începe ceva. ♦ (Impr.) Sunet. 3. Înălțimea cu care se pronunță o silabă. ♦ Felul în care urcă sau coboară glasul în timpul vorbirii; inflexiune, intonație; fel de a spune ceva. ◊ Expr. Tonul face muzica, se spune pentru a sublinia importanța felului în care se spune ceva. A schimba tonul = a-și schimba atitudinea. 4. (Înv.) Accent. II. 1. Atmosferă specifică rezultată din cuprinsul unei opere literare; notă dominantă a stilului sau a vorbirii cuiva. 2. Grad de luminozitate a unei culori; nuanță a unei culori. 3. (Înv.; în expr.) A-și da ton = a-și da importanță, aere. – Din fr. ton, lat. tonus.

UȘOR², -OARĂ, (I, II) ușori, -oare, adj., (III) adv. I. Adj. 1. Care are greutate mică, care cântărește puțin, care exercită o presiune redusă asupra suprafeței pe care stă. ◊ Industrie ușoară = grup de ramuri industriale care produc bunuri de consum și articole tehnice necesare industriei, agriculturii, transporturilor etc. Categorie ușoară = categorie la box, lupte și haltere, care cuprinde sportivi cu greutatea corpului între 57 și 61 kg. ◊ Expr. Fie-i țărâna ușoară! = (formulă rostită la înmormântarea sau la pomenirea unui mort) să se odihnească în pace! ♦ (Despre materiale) Cu greutate specifică redusă. ♦ Care nu poartă sau nu conține greutăți. ◊ Expr. (A fi) cu inima ușoară = (a fi) vesel, voios. (Adverbial) (A fi) îmbrăcat ușor = (a fi) îmbrăcat cu haine subțiri. ♦ (Despre trupe) Care poartă armament puțin, putându-se deplasa cu repeziciune. 2. (Despre alimente) Care se digeră cu ușurință, care nu cade greu la stomac. 3. Iute, sprinten, vioi. ♦ Suplu, gingaș, fin. ♦ (Despre pas; p. ext. despre mers) Care abia atinge pământul; p. ext. fără zgomot. 4. (Despre urme, linii etc.) Care este (sau pare a fi) făcut printr-o apăsare slabă sau de un corp cu greutate redusă. 5. Mic, puțin, redus (ca volum, amploare, consistență, intensitate). ♦ (Despre somn) Din care te trezești cu ușurință la cea mai mică gălăgie; p. ext. liniștit, odihnitor. ♦ (Despre forme de relief) Domol, lin³, dulce. ♦ (Despre țesături; p. anal. despre aburi, ceață) Rar, subțire, fin. II. Adj. 1. Care este lesne de suportat, de îndurat; (despre boli) lipsit de gravitate; (despre obligații materiale) care nu împovărează; mic. ♦ (Despre legi, pedepse) Lipsit de asprime; indulgent. ♦ (Despre viață, trai) Fără griji; comod, bun. ◊ (Reg.; substantivat; în expr.) Mai cu ușorul = mai bine, mai fără griji. 2. Care nu prezintă dificultăți, care este lesne de înțeles sau de realizat; simplu. ◊ Muzică ușoară = gen muzical cult (vocal sau instrumental) larg accesibil publicului prin caracterul melodios, distractiv, prin tematica direct legată de preocupările, sentimentele, aspirațiile oamenilor. ◊ Loc. adv. (Pop.; substantivat) Cu ușorul = lesne, comod, fără pericol. ♦ (Despre drumuri) Bun, practicabil. 3. Lipsit de seriozitate, superficial; frivol. ◊ Moravuri ușoare = purtări, practici imorale. ♦ Fără importanță; neînsemnat. III. Adv. 1. Încet, domol, lin³; fără zgomot. 2. Cu ușurință, fără efort; lesne, comod. 3. Fără seriozitate; în mod superficial, ușuratic. ◊ Expr. A lua ușor sau a trece ușor peste un lucru = a nu acorda importanța cuvenită unui lucru. 4. Puțin. [Var.: (înv. și reg.) ușure adj., adv.] – Din [mai] iușor (înv. „ușor²” < lat. levis + suf. -ușor).

WAGNERIAN, -Ă, wagnerieni, -e, adj. Referitor la muzica lui Wagner; care aparține lui Wagner. [Pr.: -ri-an] – Din fr. wagnérien.