VIOLET, -Ă, violeți, -te, adj., s. n., s. f. 1. Adj. De culoarea viorelei. 2. S. n. Culoare fundamentală a spectrului luminii, situată la capăt, după indigo; culoarea violet (1). 3. S. f. (Bot.) Toporaș. [Pr.: vi-o-] – Din fr. violet.

violet, ~ă [At: (a 1779) FURNICĂ, I. C. 92 / P: vi-o~ / Pl: ~eți, ~e a, (rar) ~uri sn / E: fr violet, ger violett] 1 a De culoarea florii de viorea Si: (reg) meruc. 2 a Care are culoarea intermediară între roșu și albastru închis Si: (reg) meruc. 3 sn Culoare violetă (2) Si: (reg) viorint¹ (4). 4 sn A șaptea culoare a spectrului solar, care urmează după indigo Si: (reg) viorint¹ (5). 5 sn Materie colorantă de culoare violetă (2). 6 sn (Îs) ~ de gențiană Substanță sub formă de pulbere cristalină sau de cristale de culoare cenușie, ușor solubilă în apă și în alcool, folosită ca antiseptic, ca antimicotic etc.

violetă sf [At: COSTINESCU / P: vi-o~ / Pl: ~te / E: fr violette] 1 (Bot) Toporaș (Viola odorata). 2 (Prc) Floarea violetei (1). 3 (Îc) ~-africană (sau -de-Zanzibar) Plantă din familia gesneriaceelor, originară din Africa orientală, cu frunze cordate, cu flori violete asemănătoare celor ale violetei (2), neparfumate (Saintpaulia ionantha). 4 (Bot; reg; îc) ~-de-noapte Stupiniță (Platanthera bifolia).

violet, -ă adj., s.n. 1 adj. Care este de culoarea florii de viorea; care are culoarea intermediară între roșu și albastru; mov. Un lampion care lăsa o lumină violetă (BACOV.). 2 s.n. Culoarea violetei, ultima dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată la marginea acestuia, spre lungimile de undă mari. 3 s n. Materie colorantă de culoare violetă; vopsea violetă. Violet de gențiană = substanță sub formă de pulbere verde-închis, solubilă în apă, în alcool, în glicerină, insolubilă în eter, folosită ca medicament antiseptic și antihelmintic. • sil. vi-o-. pl. -ți, -te. /<fr. violet.

violetă s.f. (bot.) 1 Nume dat mai multor plante erbacee din familia violaceelor, dintre care cea mai cunoscută este o specie sălbatică, cultivată și în grădină, cu florile violacee și cu miros plăcut (Viola odorata); toporaș, viorea, viorică. ♦ Restr. Floarea acestei plante. 2 Violetă africană (sau de Zanzibar) = plantă din familia gesneriaceelor, originară din Africa, cu frunzele cordate, cu florile violete, neparfumate (Saintpaulia ionantha). • sil. vi-o-. pl. -e. /<fr. violette.

VIOLET, -Ă, violeți, -te, adj., s. n., s. f. 1. Adj. De culoarea viorelei. 2. S. n. Culoare violetă (1), ultima din spectrul solar (după indigo); culoarea viorelei. 3. S. f. (Bot.) Toporaș. [Pr.: -vi-o-] – Din fr. violet.

VIOLET², -Ă, violeți, -te, adj. De culoarea viorelei; vioriu, mov. De la munte se ridica peste codri o învăluire de nouri violeți. SADOVEANU, O. VIII 128. Deasupra miriștilor aspre și decolorate, unde flori violete tremurau înfiorate de vînt, nori grabnici își tîrau umbra. C. PETRESCU, S.190. Șeful, ca de obicei... ridicase tonul, fața-i spînatecă luase o nuanță violetă. BART, S. M. 87.

VIOLETĂ, violete, s. f. Viorea. Violetele de Parma în decembrie, aduse cu avionul, nu sînt destul de fragile. SEBASTIAN, T. 354.

VIOLET, -Ă adj. De culoarea violetei, a micșunelei; vioriu, mov; liliachiu. // s.n. A șaptea culoare a spectrului solar. [Pron. vi-o-, pl. -eți, -ete. / < fr. violet].

VIOLETĂ s.f. (Bot.) Viorea, toporaș, micșunea; violă². [Pron. vi-o-. pl. -te. / < fr. violette]

VIOLET, -Ă I. adj., s. n. (de) culoarea violetei (II); vioriu, mov; liliachiu. II. s. f. violă². (< fr. violet, /II/ violette)

VIOLET² ~tă (~ți, ~te) Care este de culoarea viorelelor; liliachiu-închis; stânjeniu. /<fr. violet

VIOLETĂ ~e f. v. VIOREA. /<fr. viollette

*violét, -étă adj. (fr. violet, d. violette, viorea, dim. d. vfr. viole, lat. viola, viorea; it. violetto). Intermediar între albastru și roș, ca petalele viorelelor, vioriŭ. S. f., pl. e. Viorea saŭ un fel de viorea. S. n., pl. urĭ. Coloarea violetă. V. vînăt.

!violet¹ (desp. vi-o-) adj. invar. (cravată ~, pantaloni ~)

violetă (desp. vi-o-) s. f., g.-d. art. violetei; pl. violete

violet¹ (vi-o-) adj. m., pl. violeți; f. violetă, pl. violete

violetă (vi-o-) s. f., g.-d. art. violetei; pl. violete

violet adj. m. (sil. vi-o-), pl. violeți; f. sg. violetă, pl. violete

violetă s. f., pl. violete

VIOLET adj., s. liliachiu, mov, vioriu, (livr.) lila (invar.), (rar) stânjeniu. (De culoare ~.)

VIOLETĂ s. v. viorea.

VIOLET adj., s. liliachiu, mov, vioriu, (livr.) lila (invar.), (rar) stînjeniu. (De culoare ~.)

VIOLETĂ s. (BOT.; Viola odorata) toporaș, viorea, (rar) violă, (reg.) călțunaș, cîrligel, cocoșel, garoafă, găurea, micsandră, micșunea, nemțoaică, tămîioară, vioară, floare-domnească, flori-mărunte (pl.), flori-mărunțele (pl.), zambilă-de-cîmp.

Violeta Prenume feminin modern, apreciat și frecvent astăzi, nu numai la noi, Violéta, este un împrumut recent, pe cale cultă, din onomastica apuseană. Cum în limba română actuală se folosește și subst. violetă, numele personal are semnificație clară, fapt ce contribuie decisiv la popularizarea lui, dată fiind favoarea de care se bucură în ultima vreme numele de flori în antroponimie („moda” este însă generală și de o respectabilă vechime, → Suzana). După cît se pare însă. Violéta nu este, la origine, creat direct din subst. cu aceeași formă (it. violetta, fr. violette etc.), ci de la numele pers. Vióla, iar acesta de la numele plantei și al florii, viola (păstrat în română sub forma vioară, de unde viorea, viorică și numele pers. → Viorica; din aceeași familie face parte și violet, a șaptea culoare a spectrului). Cuvîntul este de origine latină dar, aproape cu siguranță, preindo-european, la fel ca și corespondentul său grecesc ion (forma mai veche era vion). Și pentru a sprijini afirmația referitoare la vechimea unor asemenea formații, vom aminti că grecii foloseau un nume feminin Iole sau Ioleia (înrudite cu ion) încă din epoca clasică, așa cum ne dovedește prezența acestuia în tragediile lui Sofocle. Viola apare chiar și în onomasticonul creștin (o martiră la Verona și alta în Persia) dar cultul acestora fiind aproape necunoscut, numele s-a menținut datorită semnificației sale (este frecvent mai ales la popoarele romanice). În epoca noastră, mult mai răspîndit este diminutivul Violeta, fapt datorat în bună parte cunoscutei opere a lui G. Verdi, Traviata, a cărei eroină poartă numele Violetta Valéry (libretul fiind Dama cu camelii a lui Al. Dumas-fiul, dar protagonista este numită aici Marguerite Gautier). Probabil nu este lipsit de importanță să amintim că violeta este considerată în așa-numitul „limbaj al florilor” simbol al modestiei și al pudorii. ☐ Fr. Violette, germ. Viola, it., magh. Viola, Violetta, sp., bg., rus. etc. Violeta.

DINESCU, Violeta (n. 1953, București), compozitoare română. Stabilită în Germania. Prof. univ. la Bayreuth. Muzică de cameră (vocală și instrumentală), orchestrală, de operă („Eréndira”), de balet („Die Kreisler”) și film („Tabu”).

SAINTPAULIA H. Wendl., VIOLETE DE AFRICA, VIOLETE DE USAMBARA, fam. Gesneriaceae. Gen originar din estul Africii, cca 10 specii și cca 800 soiuri care se diferențiază prin forma frunzelor, a florilor și prin culoarea lor. Cuprinde plante erbacee, aproape fără tulpini sau cu tulpini foarte scurte, cărnoase, pubescente, vivace. Frunze lung-pețiolate, des-cărnoase, deseori formînd o rozetă. Flori albastre-violete (pe tip 5 cu crestături, tub floral foarte scurt, margine cu 2 buze întinse, 2 stamine fertile cu antere mari, galbene, rotunde și stamine sterile mici, disc inelat, ovat-pubescent) dispuse în cime laxe, lung-pedunculate. Fruct, capsulă, de obicei alungită, cu 2 loji slab conturate, semințe foarte mici.