vioriu, ~ie [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / P: vi-o~ / Pl: ~ii, (înv) ~ie af / E: vioară² + -iu] 1 a De culoare violetă, care variază între violet-deschis și violet-albăstrui Si: (rar) viorel. 2 a (Îvr) Livid. 3 sn Culoare viorie (1).

vioriu, -ie adj., s.n. 1 adj. (de obicei în contexte poet.) Care este de culoare violet- deschis; liliachiu, albastra-violet, (pop.) viorel. E prelungă la chip, codalbă, cu ochii viorii (DELAVR.). 2 s.n. Culoare viorie. Se cufundară măreț în vioriul amurgului (SADOV.). • sil. vi-o-. pl. -ii. /vioară² + -iu.

VIORIU, -IE, viorii, adj. De culoarea viorelei. Duna albă, noaptea, împînzea cîmpiile cu o lumină strălucită, un painjeniș vioriu de basme. SADOVEANU, O. I 131. În zarea viorie s-arată... Carpații cei bătrîni. MACEDONSKI, O. I 116. Tîmpla bate liniștită ca o umbră viorie. EMINESCU, O. I 79. Statuie de marmoră frigiană viorie. ODOBESCU, S. III 71. ◊ (Substantivat) Trecură și se cufundară măreț în vioriul amurgului. SADOVEANU, O. VIII 103.

VIORIU ~e (~i) Care este de culoarea viorelelor; liliachiu; violet-deschis. /vioară + suf. ~iu

vioriu a. violet: vioriul glob al lampei EM.

vioríŭ, -íe adj. (d. viorea). Ca vioreaŭa, violet. S. m. Coloarea viorie.

vioriu² (desp. vi-o-) s. n., art. vioriul

vioriu¹ (desp. vi-o-) adj. m., f. viorie; pl. m. și f. viorii

vioriu² (vi-o-) s. n., art. vioriul

vioriu¹ (vi-o-) adj. m., f. viorie; pl. m. și f. viorii

vioriu s. n. (sil. vi-o-), art. vioriul

vioriu adj. m.(sil. vi-o-), f. viorie; pl. m. și f. viorii

VIORIU adj., s. v. violet.

VIORIU adj., s. liliachiu, mov, violet, (livr.) lila (invar.), (rar) stînjeniu. (De culoare ~.)