SÂSÂI, sâsăi, vb. IV. Intranz. 1. (Mai ales despre gâște, șerpi) A scoate un sunet asemănător unui „s” prelungit. ♦ (Despre lemne ude care ard) A produce un sunet șuierător din cauza apei evaporate în timpul arderii; a fâsâi. 2. (Despre oameni) A vorbi defectuos pronunțând „s” în loc de „ș” sau deformând unele sunete; a vorbi peltic. – Formație onomatopeică.

SÂSÂIT², -Ă, sâsâiți, -te, adj. (Despre oameni) Care sâsâie; (despre cuvinte) pronunțat defectuos prin deformarea unor sunete (mai ales prin deformarea sunetului „ș”, pronunțat ca „s”). ◊ (Adverbial) Vorbește sâsâit. – V. sâsâi.

SÂSÂIT¹ s. n. Sâsâire. ♦ Sunet caracteristic, asemănător cu un „s” prelungit, pe care îl scot unele animale sau păsări, ca șarpele, gâscă; sâsâitură; p. gener. orice sunet asemănător. – V. sâsâi.

ȘÂȘÂI, șâșâi, vb. IV. Tranz. 1. (Pop.) A repeta în mod prelungit și monoton sunetul „ș” pentru a liniști sau a adormi un copil mic. 2. Intranz. A foșni ușor; a fâșâi. [Var.: (pop.) șișăi vb. IV] – Formație onomatopeică.

ȘÂȘÂIT, șâșâituri, s. n. Faptul de a șâșâi. [Var.: (pop.) șișăit s. n.] – V șâșâi.

ȘIȘĂI vb. IV v. șâșâi.

ȘIȘĂIT s. n. v. șâșâit.

hâsâi v vz sâsăi

sâsâi² vit [At: ȘĂINEANU² / Pzi: sâsâi, (rar) ~esc / E: fo] 1-2 (Mai ales d. gâște și șerpi) A emite sunete caracteristice speciei, asemănătoare unui „s” prelungit. 3-4 (Rar) A fâșâi sau a face să fâșâie. 5-6 (D. lemne) A produce în timpul arderii un sunet șuierător. 7-8 A vorbi defectuos pronunțând „s” în loc de „ș” sau de grupurile „ce”, „ci”. 9-10 A vorbi peltic. 11-12 (Pex) A emite sunete printre dinți Si: (reg) a șișcăvi. 13-14 A pronunța intejecția „șt!” cu „ș” prelungit (în scopul de a obține liniște).

sâsâi¹ sn [At: MAT. DIALECT. I, 93 / V: susăi / Pl: ~e / E: sâsâiac] 1 (Reg) Sâsâiac (1). 2 Ladă mare pentru păstratul cerealelor.

sâsâit², ~ă a [At: TEODOREANU, M. II, 327 / Pl: ~iți, ~e / E: sâsâi²] 1 (D. oameni) Care sâsâie² (7) Si: peltic, (reg) șișcav. 2 (D. cuvinte) Pronunțat defectuos prin rostirea unor sunete (mai ales a sunetului „ș” și a sunetelor „ci” ca „s”).

sâsâit¹ sn [At: DL / Pl: ? / E: sâsâi²] 1-2 Sâsâială (1, 3)

susăi sn vz sâsâi¹

șâșăi v vz șâșâi

șâșâi [At: COȘBUC, P. I, 250 / V: (reg) ~șăi, șișăi, șișei, șișii, șișui / Pzi: șâșâi, 3 ~e, ~esc / E: fo] (Reg) 1 vi (D. frunze, vânt, ape etc.) A șopoti (3). 2 vt (C. i. copii mici) A repeta în mod prelungit și monoton sunetul „ș” pentru a liniști sau a adormi Si: (reg) a șușui² (2). 3 vi (D. oameni) A șuiera (1) printre dinți. 4 vi (D. șerpi) A scoate un sunet specific speciei.

șâșâit sn [At: SANDU-ALDEA, A. M. 195 / V: (reg) șișăit / Pl: ~uri / E: șâșâi] (Reg) 1 Șopot¹ (5). 2 Repetare prelungită și monotonă a sunetului „ș” pentru a liniști sau a adormi copiii mici Si: (reg) șâșâială (2), șâșâire (2), șușuială (2), șușuire (2), șușuit¹ (2). 3 Șuierătură (1) printre dinți Si: (reg) șâșâială (3), șâșâire. 4 Sunet specific (asemănător cu sunetul „s” prelungit) produs de șerpi Si: (reg) șâșâială (4), șășâire (4).

șișăi v vz șâșâi

șișăit sn vz șâșâit

șișei' v vz șâșâi

șișii v vz șâșâi

șișui v vz șâșâi

SÂSÂI, sâsâi, vb. IV. Intranz. 1. (Mai ales despre gâște, șerpi) A scoate un sunet asemănător unui „s” prelungit. ♦ (Despre lemne ude care ard) A produce un sunet șuierător din cauza apei evaporate în timpul arderii; a fâșâi. 2. (Despre oameni) A vorbi defectuos, pronunțând „s” în loc de „ș” sau deformând unele sunete; a vorbi peltic. – Formație onomatopeică.

SÂSÂIT², -Ă, sâsâiți, -te, adj. (Despre oameni) Care sâsâie; (despre cuvinte) pronunțat defectuos prin deformarea unor sunete (mai ales prin deformarea sunetului „ș”, pronunțat ca „s”). ◊ (Adverbial) Vorbește sâsâit. – V. sâsâi.

SÂSÂIT¹ s. n. Sâsâire. ♦ Sunetul caracteristic, asemănător cu un „s” prelungit, pe care îl scot unele animale sau păsări, ca șarpele, gâsca; sâsâitură; p. gener. orice sunet asemănător. – V. sâsâi.

ȘÂȘÂI, șâșâi, vb. IV. Tranz. A repeta în mod prelungit și monoton sunetul „ș” pentru a liniști sau a adormi un copil mic. – Formație onomatopeică.

ȘÂȘÂIT, șâșâituri, s. n. Faptul de a șâșâi. – V. șâșâi.

ȘIȘĂI, pers. 3 șișăie, vb. IV. Intranz. A foșni ușor; a fâșâi. – Formație onomatopeică.

SÎSÎI, sîsîi, vb. IV. Intranz. 1. (Despre gîște, șerpi etc.; p. ext. despre oameni) A scoate un sunet asemănător unui «s» prelungit. Femeile sîsîiau ca gîștele, minunîndu-se și clătinîndu-și capul, manifestînd astfel și mai vădit admirația pentru cele auzite. ARDELEANU, D. 93. Aude: sss!... sss!... sss!... un zgomot cum face gîsca, cînd e cloșcă; cînd colo, vede pe Vlad, sîsîind amarnic. ȘEZ. V 132. ◊ Fig. Vadul își murmură cîntul și foile sîsîie ca șerpoaicele. BENIUC, V. 99. ♦ (Despre lemne) A produce un sunet șuierător cînd ard (din cauza apei pe care o degajează, fiind prea verzi); a fîsîi. 2. A vorbi defectuos, deformînd unele sunete, pronunțînd «s» în loc de «ș».

SÎSÎIT¹ s. n. Faptul de a sîsîi; sunetul caracteristic de «s» prelungit, pe care îl scoate gîsca, șarpele și alte animale; p. ext. orice sunet asemănător. Din sîsîitul vorbelor lui, Glonț nu auzea decît frînturi îndepărtate. MIHALE, O. 53.

SÎSÎIT², -Ă, sîsîiți, -te, adj. (Despre oameni) Care sîsîie. (Adverbial) Vorbește peltic și sîsîit. CARAGIALE, O. I 164.

ȘIȘĂI, șișăiesc, vb. IV. Intranz. (Despre frunze, petale, hîrtii etc.) A foșni ușor; a fîșîi. Se pornise vîntul prin cireș, și floarea A-nceput să ningă, șișăind domol. COȘBUC, P. I 250.

ȘIȘII vb. IV v. șîșîi.

ȘÎȘÎI, șîșîi și șîșîiesc, vb. IV. Tranz. A repeta în mod prelungit și monoton sunetul «ș», pentru a liniști pe cineva (în special pentru a adormi un copil mic). – Variantă: șișii (MARIAN, NA. 180) vb. IV.

ȘÎȘÎIT, șîșîituri, s. n. Acțiunea de a șîșîi.

A SÂSÂI sâsâi intranz. 1) (mai ales despre gâște sau despre șerpi) A scoate sunete specifice asemănătoare sunetului „s” prelungit. 2) (despre obiecte umede ce ard) A produce un zgomot specific ușor în timpul arderii; a sfârâi. 3) (despre persoane) A pronunța „s” în loc de „ș”; a avea o pronunție defectuoasă a sunetului „ș”. /Onomat.

săsăì v. 1. a înlocui sunetul ș cu s; 2. a șuiera, vorbind de șerpi. [Onomatopee].

sîsîĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (imit. de forma luĭ fîsîĭ, fîșîĭ, vîjîĭ). Vorbesc pronunțînd s îld. ș saŭ cu oare-care defect din cauza lipseĭ dinților. V. intr. și tr. Șușuĭ, liniștesc un prunc care plînge pronunțînd încet și repetat sunetu s: mama sîsîĭa copilu. Impun tăcere în mulțime pronuntind discret sunetu s.

sâsâi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. sâsâi, 3 sâsâie, imperf. 1 sâsâiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să sâsâi, 3 să sâsâie

sâsâit s. n.

!șâșâi (a ~) (pop., fam.) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. șâșâi, 3 șâșâie, imperf. 1 șâșâiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să șâșâi, 3 să șâșâie

!șâșâit (pop.) s. n., pl. șâșâituri corectat(ă)

sâsâi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. sâsâi, 3 sâsâie, imperf. 3 sg. sâsâia; conj. prez. 3 să sâsâie

sâsâit s. n.

!șâșâi/șișăi (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 șâșâie/șișăie, imperf. 3 sg. șâșâia/șișăia; conj. prez. 3 să șâșâie/să șișăie

!șâșâit / șișăit (pop.) s. n., pl. șâșâituri / șișăituri^[1]

șișăi v. șâșâi

șișăit v. șâșâit

sâsâi vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. sâsâi, 3 sg. și pl. sâsâie, imperf. 3 sg. sâsâia

sâsâit s. n.

șâșâi (a liniști) vb., ind. și conj. prez. 3 sg. șâșâie, imperf. 3 sg. șâșâia

șâșâit s. n., pl. șâșâituri

șișăi (a foșni) vb., ind. și conj. prez. 3 sg. șișăie, imperf. 3 sg. șișăia

sîsîi (ind. prez. 1 sg. sîsîi, 3 sg. și pl. sîsîie)

sâsâiu, -âe 3 ind. și conj., -âiam 1 imp.

SÂSÂI vb. v. fâsâi, foșni, suna, susura, sopoti, șopti, șușoti, șușui.

SÂSÂI vb. 1. v. șuiera. 2. (Transilv. și Olt.) a șișcăvi. (Un om care ~ când vorbește.) 3. a fâșâi. (Lemnele ~ în sobă.)

SÂSÂIT s. sâsâială, sâsâitură. (Se aude un ~.)

SÂSÂIT adj. peltic, (Mold. și Transilv.) cepeleag, (Transilv. și Olt.) șișcav. (Om ~.)

sîsîi vb. v. FÎȘÎI. FOȘNI. SUNA. SUSURA. ȘOPOTI. SOPTI. ȘUȘOTI. ȘUȘUI.

SÎSÎI vb. 1. a fîsîi, a șuiera. (Șerpii ~.) 2. (Transilv. și Olt.) a șișcăvi. (Un om care ~ cînd vorbește.) 3. a fîșîi. (Lemnele ~ în sobă.)

SÎSÎIT s. sîsîială, sîsîitură. (Se aude un ~.)

SÎSÎIT adj. peltic, (Mold. și Transilv.) cepeleag, (Transilv. și Olt.) șișcav. (Om ~.)

sâsâi, sâsâie, s.n. (reg.) 1. hambar de cereale; sâsâiac. 2. ladă mare în care se păstrează cereale.

șâșâi, șâșâi și șâșâiesc, vb. IV (reg.) 1. (despre frunzele mișcate de vânt, despre ape etc.) a produce un zgomot slab și continuu; a șușui, a șoșoi, a foșni, a fâșâi, a șușoti, a murmura, a susura. 2. (despre copiii mici) a liniști, a adormi prin repetarea prelungită și monotonă a sunetului ș; a șușui. 3. a șuiera.