macai v vz măcăi

macăi v vz măcăi

măcai v vz măcăi

măcăcăi v vz măcăi

măcăi vi [At: COSTINESCU / V: (pop) macai, (reg) mac~, ~cai, măcăcăi, mâcai, mâc~, mâcâi / Pzi: 3 măcăie, ~ește / E: mac¹ + -ăi] 1 (D. rațe, imp d. gâște) A scoate strigătul caracteristic speciei. Si: (reg) a măcăli, a măcăni (1). 2 (Fig; d. armele de foc) A produce un zgomot scurt și sacadat Si: a pocni. 3 (Fig; prt; d. oameni) A trăncăni. 4 (Reg; d. broaște) A orăcăi.

măcăit sn [At: PONTBRIANT, D. / Pl: ~uri / E: măcăi] 1-2 (Scoatere a unui) strigăt caracteristic raței Si: măcăială (1-2), măcăire (1-2), măcăitură (1-2), măcănit (1-2), măcănitură (1-2).

mâcai v vz măcăi

mâcăi v vz măcăi

mâcâi² v vz măcăi

mâcâi¹ vr [At: DLR / Pzi: mâcâi / E: fo] 1 (Reg) A se bâlbâi. 2 (Reg) A se exprima greu.

MĂCĂI, pers. 3 măcăie, vb. IV. Intranz. (Despre rațe) A scoate strigătul caracteristic «mac-mac». Rațele închise în coștirețe se trezeau măcăind. CAMILAR, N. II 32. Un cîrd de rațe s-a năpustit măcăind zgomotos. SAHIA, N. 55. – Variantă: măcăni (MACEDONSKI, O. III 110) vb. IV.

MĂCĂIT, măcăituri, s. n. Strigătul caracteristic al raței. Întregul stol, la măcăitul grav al rățoilor, se ridica din baltă bătînd năprasnic din aripi. SADOVEANU, O. VIII 205. Au umplut îndată ograda cu piuit, cotcodăcit și măcăit. C. PETRESCU, R. DR. 49.

MĂCĂNI vb. IV v. măcăi.

A MĂCĂI pers. 3 măcăie intranz. (despre rațe) A scoate sunete caracteristice speciei; a face „mac-mac”. /mac + suf. ~ăi

MĂCĂIT ~uri n. Sunet caracteristic scos de rațe. /v. a măcăi

măcăì v. 1. a striga, vorbind de rațe; 2. fam. a trâncăni din gură. [Onomatopee: mac! mac!].

măcăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (d. mac-mac). Strig ca rața. – Și hăcăĭesc în nord; în vest măcăn, a -í: rața măcăne (Ĭov. 207).

măcăi (a ~) vb., ind. prez. 3 măcăie, imperf. 3 pl. măcăiau; conj. prez. 3 să măcăie

măcăit s. n., pl. măcăituri

măcăi (a ~) vb., ind. prez. 3 măcăie, imperf. 3 sg. măcăia; conj. prez. 3 să măcăie

măcăit s. n., pl. măcăituri

măcăi vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. măcăie; imperf. 3 sg. măcăia

măcăit s. n., pl. măcăituri

măcăesc, -ăiască 3 conj., -ăiam 1 imp.

MĂCĂI vb. (rar) a hăcăi, (reg.) a măcăli, a măcăni, a mărțăi, a ocăi. (Rațele ~.)

MĂCĂI vb. v. ocăcăi, orăcăi.

MĂCĂIT s. măcăitură, (rar) măcăială, măcăire, măcănit, măcănitură, ocăit. (~ de rațe.)

măcăi vb. v. OCĂCĂI. ORĂCĂI.

MĂCĂI vb. (rar) a hăcăi, (reg.) a măcăli, a măcăni, a mărțăi, a ocăi. (Rațele ~.)

MĂCĂIT s. măcăitură, (rar) măcăială, măcăire, măcănit, măcănitură, ocăit. (~ de rațe.)

mâcâi, mâcâi, vb. IV (pop.) a se bâlbâi.

MACAI vb. IV v. măcăi.

MACĂI vb. IV v. măcăi.

MĂCAÍ vb. IV v. măcăi.

MĂCĂCĂI vb. IV v. măcăi.

MĂCĂÍ vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre rațe, impropriu despre gîște) A scoate strigătul caracteristic speciei, a face mac-mac; (regional) a măcăli, a măcăni. Se pomeni cu cîțiva boboci de rață măcăind după dînsul. ISPIRESCU, L. 325. În fundul ogrăzii, o rață leșească fuge-naintea noastră, măcăind speriată. VLAHUȚĂ, O. A. 382. Rațe cu capete de smarald măcăiesc. ANGHEL-IOSIF, C. L. 172. Un cîrd de rațe s-a năpustit măcăind zgomotos. SAHIA, N. 55. În trestii, măcăiau și băteau din aripi rațele. SADOVEANU, O. I, 410. Rațele, închise în coștirețe, se trezeau măcăind. CAMILAR, N. II, 32. Cîrduri de gîște și rațe măcăiau la ușile cuhniilor. V. ROM. aprilie 1 954, 99. Toată noaptea măcăiește și cînd sboară, șuierește. ȘEZ. VII, 122. ♦ Fig. (Despre armele de foc) A produce un zgomot scurt și sacadat; a pocni. Tocmai noaptea tîrziu, pe front, în dosul mitralierelor care măcăiau înfricoșător. . . își mai veni în fire. REBREANU, NUV. 307. ♦ F i g. (Peiorativ, despre oameni) A trăncăni. V. c l ă m p ă n i. Cf. COSTINESCU, DDRF, ȘĂINEANU, D. U. 2. (Regional, despre broaște) A orăcăi. ALR SN III h 730. – Prez. ind. pers. 3: măcăie și măcăiește. – Și: (popular) macai (H III 4, 101, 140, 325, VI 74, VII 133, VIII 98, X 208, 465, XI 75, XIII 174, XIV 436, 464, 488, XV 425, 490), (regional) măcaí (ib. X 423, 478), mîcăi (ib. III 245, X 85, XIV 4, 237, XVIII 140), mîcîí (ib. I 170, III 195), mîcaí (ib. VI 215, XVIII 304), macăí (ib. II 80, 117, 167, 207, ALR SN II h 381), (prin reduplicare) măcăcăi (ALEXI, W., H IV 429, ALR SN II h 381) vb. – Mac¹ + suf. -ăi.

MĂCĂÍT s. n. Faptul de a m ă c ă i; strigăt caracteristic raței; măcăitură, (rar) măcăială, măcăire. Cf. PONTBRIANT, D., DDRF. Pe la miezul nopții, mama Catrina se deșteaptă de măcâitul rațelor din coștereață. BUJOR, S. 29, cf. 78. Au umplut îndată ograda cu piuit, cotcodâcit, măcăit. PETRESCU, R. DR. 49. Întregul stol, la măcâitul grav al rățoilor, se ridica din baltă bătînd năprasnic din aripi. SADOVEANU, O. VIII, 205, cf. X, 462, 485. ◊ F i g. Măcăitul muierilor. DDRF. – Pl. : măcăituri. – V. măcăi.

MÎCÎι vb. IV. R e f l. (Regional) A se bílbíi; a se exprima greu. Com. din ȚEPEȘ VODĂ-CERNAVODĂ. - Prez. ind.: mîcîi. – Formație onomatopeică.

MÎCÎβ vb. IV v. măcăi.