IMN, imnuri, s. n. Poezie sau cântec solemn compus pentru preamărirea unei idei, a unui eveniment, a unui erou (legendar) etc. ♦ Spec. Cântec religios de preamărire a divinității. ♦ Spec. Cântec solemn apărut odată cu formarea statelor naționale și adoptat oficial ca simbol al unității naționale sau de stat. – Din fr. hymne, lat. hymnus.

imn sn [At: NEGRUZZI, S. I, 206 / Pl: ~uri, (înv) ~e / E: fr hymne, lat hymnus] 1-2 (Poezie sau) cântec solemn compus pentru preamărirea unei idei, a unui eveniment, a unui erou (legendar etc.). 3 (Spc) Cântec religios de preamărire a divinității. 4 (Spc; șîs ~ de stat) Cântec solemn apărut o dată cu formarea statelor naționale și adoptat oficial ca simbol al unității naționale sau de stat.

IMN, imnuri, s. n. Poezie sau cântec solemn compus pentru preamărirea unei idei, a unui eveniment, a unui erou (legendar) etc. ♦ Spec. Cântec religios de preamărire a divinității. ♦ Spec. Cântec solemn apărut o dată cu formarea statelor naționale și adoptat oficial ca simbol al unității naționale de stat. – Din fr. hymne, lat. hymnus.

IMN, imnuri, s. n. Cîntec de laudă, adesea cu caracter festiv sau ocazional, compus pentru preamărirea unei idei, a unui eveniment etc. Impresia de vară o dă Coșbuc în acest imn [Vara] prin cîteva trăsături, alese cu un superior simț artistic din diversitatea aspectelor naturii. IBRĂILEANU, S. 137. Un lung caic de abanos În aur prelucrat, Cu imnuri din Coran frumos Pe margine săpat. ALECSANDRI, P. A. 67. ◊ (Poetic) Cîntă ciocîrliile Imn de veselie; Fluturii cu miile Joacă pe cîmpie. IOSIF, P. 61. Imnul tăcerii neturburate se înălța de pretutindeni. HOGAȘ, M. N. 180. Voi ați cîntat cu glas fierbinte Naturii calde imnuri sfinte. COȘBUC, P. I 90. ♦ Cîntec solemn adoptat ca simbol al unității de stat sau de clasă. Imn național. ▭ În acordurile imnului R.P.R. și ale imnului U.R.S.S. s-a înălțat gloriosul pavilion sovietic. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2796. - Pl. și: (învechit) imne (NEGRUZZI, S. I 206).

IMN s.n. Cîntec de laudă festiv sau ocazional. ♦ Poezie lirică în care este preamărit un erou, un eveniment etc. ♦ Cîntec solemn care reprezintă simbolul unității de stat sau de clasă. [Pl. -nuri, -ne. / cf. fr. hymne, lat. hymnus, gr. hymnos].

IMN s. n. 1. (în Grecia antică) poezie, cântec solemn în care erau preamăriți zeii sau eroii legendari. ◊ specie a liricii cetățenești în care e celebrat un erou, un eveniment deosebit etc. ◊ cântec solemn care reprezintă simbolul unității de stat sau de clasă. 2. cântec de laudă festiv sau ocazional; (p. ext.) cântec religios de slăvire a divinității. (< fr. hymne, lat. hymnus, gr. hymnos)

IMN ~uri n. 1) Cântec religios de preamărire a divinității. 2) Poezie lirică având un caracter solemn și o anumită dedicație (unui eveniment, unui erou, unei idei etc.). 3) Compoziție muzicală solemnă, făcând parte din simbolica oficială a unui stat. /<fr. hymne, lat. hymnus

imn n. 1. cântec în onoarea divinității sau a eroilor; 2. odă sacră sau cântare bisericească: imn de laudă.

*imn n., pl. urĭ și e (vgr. ῾ýmnos). Cîntec în onoarea unuĭ zeŭ saŭ unuĭ eroŭ: un imn luĭ Apóline, imnu luĭ Garibaldi. Cîntec de laudă în biserica creștinească.

imn s. n., pl. imnuri

imn s. n., pl. imnuri

imn s. n., pl. imnuri

imn, pl. imnuri

imn, -nuri.

IMN s. 1. v. odă. 2. (BIS.) tropar.

IMN s. 1. (LIT., MUZ.) odă. 2. (BIS.) tropar.

imn (imnuri), s. n. – Poezie sau cîntec solemn de preamărire. Fr. hymne. – Der. imnător, adj. (care proslăvește), invenție personală a lui Alecsandri; imnar, s. n. (culegere de imnuri).

IMN (< fr. hymne < lat. hymnus < gr. hymnos, cîntec de biruință) Specie a genuini liric, în cuprinsul căreia sînt exprimate sentimente de preamărire pentru eroi, evenimente de importanță națională etc. și ale cărei versuri sînt puse de obicei pe note. I se atribuie o origine orientală, la indieni și greci fiind în versuri, la evrei, în proză. Imnul este înrudit cu o altă specie a liricii, oda (v.). În antichitate, imnul era un poem închinat eroilor legendari, zeilor. Este prima formă îmbrățișată de poezie, diverse aspecte ale imnului găsindu-se în Vedas (cărțile sfinte ale hindușilor), în epopeile indice, în Zend-Avesta, vechile cărți ale perșilor, în invocațiile către zei găsite în mormintele egiptene, în cărțile sfinte ale evreilor. La greci, termenul imn a avut felurite semnificații. Pînă în secolul al VI-lea (î.e.n.), el era folosit ca termen generic pentru poezie, iar mai apoi pentru cîntecele religioase denumite după zeul căruia îi era închinat, poean, imnul închinat lui Apollo; ditiramb, cel cântat la serbările date în cinstea zeului Dyonisos etc. Ilustrate în poezia greacă de Orfeu, Pindar, Sappho, imnurile erau mistice, asemeni acelora ale lui Orfeu, populare, ca acelea ale lui Pindar, erotice, ale lui Sappho, filozofice, cele ale lui Produs. Romanii au avut și ei asemenea imnuri (ex. cîntecele salice, cîntecele arvale etc.). Mai tîrziu au apărut imnurile naționale, revoluționare (ex. Răsunetul de A. Mureșanu, Marseilleza de Rouget de L’Isle, Internaționala a poetului francez comunard E. Pottier; imnul țării noastre etc.).

imn de stat (i. național) v. imn (2).

imnul acatist v. acatist.