IMN (< fr. hymne < lat. hymnus < gr. hymnos, cîntec de biruință) Specie a genuini liric, în cuprinsul căreia sînt exprimate sentimente de preamărire pentru eroi, evenimente de importanță națională etc. și ale cărei versuri sînt puse de obicei pe note. I se atribuie o origine orientală, la indieni și greci fiind în versuri, la evrei, în proză. Imnul este înrudit cu o altă specie a liricii, oda (v.). În antichitate, imnul era un poem închinat eroilor legendari, zeilor. Este prima formă îmbrățișată de poezie, diverse aspecte ale imnului găsindu-se în Vedas (cărțile sfinte ale hindușilor), în epopeile indice, în Zend-Avesta, vechile cărți ale perșilor, în invocațiile către zei găsite în mormintele egiptene, în cărțile sfinte ale evreilor. La greci, termenul imn a avut felurite semnificații. Pînă în secolul al VI-lea (î.e.n.), el era folosit ca termen generic pentru poezie, iar mai apoi pentru cîntecele religioase denumite după zeul căruia îi era închinat, poean, imnul închinat lui Apollo; ditiramb, cel cântat la serbările date în cinstea zeului Dyonisos etc. Ilustrate în poezia greacă de Orfeu, Pindar, Sappho, imnurile erau mistice, asemeni acelora ale lui Orfeu, populare, ca acelea ale lui Pindar, erotice, ale lui Sappho, filozofice, cele ale lui Produs. Romanii au avut și ei asemenea imnuri (ex. cîntecele salice, cîntecele arvale etc.). Mai tîrziu au apărut imnurile naționale, revoluționare (ex. Răsunetul de A. Mureșanu, Marseilleza de Rouget de L’Isle, Internaționala a poetului francez comunard E. Pottier; imnul țării noastre etc.).