IAR adv., conj. I. Adv. 1. Încă o dată, din nou; iarăși. 2. De asemenea, la fel. II. Conj. 1. (Adversativ) Dar, însă. 2.^[1] (Copulativ) Și. [Var.: iară adv., conj.] – Et. nec. corectat(ă)

iar² [At: PSALT. SCH. 416 / V: ~ră, (Ban) ar, (înv) ară, are, eră^[1], ere, eri, ~e / E: nct] 1 av Cuvânt care arată că acțiunea se repetă Si: iarăși. 2 av De asemenea. 3 av La fel. 4 av Tot. 5 av (După „și” sau „dar”) Acum. 6 av (După „și” sau „dar”) Cu toate acestea. 7 av (După „și” sau „dar”) În același timp. 8 av (Îvr; îcs) Cândai... ~ În caz că ... atunci. 9 c (Înv; exprimă opoziția) Dar. 10 c (Înv) Însă. 11 c Și. 12 c (Înv; după o propoziție negativă) Ci. 13 c (Înv; introduce o întrebare) Oare. corectat(ă)

iar¹ sn [At: DA / Pl: ~e / E: ns cf tc jar] (Reg) Braț secat al unei ape.

IAR adv., conj. I. Adv. 1. Încă o dată, din nou; iarăși. 2. De asemenea, la fel. II. Conj. 1. (Adversativ) Dar, însă. 2. (Copulativ) Și. [Var.: iară adv., conj.] – Et. nec.

IAR² conj. (Și în forma iară) 1. (Adversativ) Dar, însă. La soare te puteai uita, iar la dînsa ba! CREANGĂ, P. 276. Lupul păru-și schimbă, iar năravul ba. ◊ (În alternative) Dacă-i gîci-o, ferice de tine a fi! Iară de nu, luați-vă catrafusele. CREANGĂ, P. 270. 2. (Copulativ) Și. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri. Iar cînd fuse într-o zi... se sculă Făt-Frumos și zise... ISPIRESCU, L. 2. Sură-i sara cea de toamnă... Iar pădurea lin suspină. EMINESCU, O. I 83. În gura Bărăganului... găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani sub care se adăpostesc turmele de oi la poale, iar mii și mii de cuiburi de ciori printre crăcile copacilor. ODOBESCU, S. III 17. Cu-o mînă acul ținea, Cu alta lacrimi ștergea, Iar din grai așa grăia. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. ◊ (Introduce ultimul element al unei enumerări) Piua-i în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat, iar furca după horn. CREANGĂ, P. 5. – Variantă: iară conj.

IAR¹ adv. (Și în forma iară) 1. (Pe lîngă un verb, arătînd repetarea acțiunii, stării etc.) Încă o dată, din nou; iarăși. Plugul se înfige-n brazdă iară, Pe drumul tras de boul cel cuminte. CERNA, P. 161. Ah, iar sînt copilul nebun de-altădată! O floare, un flutur m-oprește din mers. IOSIF, P. 3. O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi. EMINESCU, O. I 120. Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ (Pe lîngă o parte de vorbire care se repetă, totdeauna precedat de «și») Mereu. Omăt și iar omăt! CONTEMPORANUL, II 213. Frunză verde și iar verde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. 2. De asemenea, tot, la fel. Moșneagul avea o fată și baba iar o fată. CREANGĂ, P. 283. – Variantă: iară adv.

IAR¹ adv. 1) (indică repetarea unei acțiuni, a unei stări) Încă o dată; din nou; iarăși. 2) pop. La fel; de asemenea; tot. [Monosilabic; Var. iară] /<Orig. nec.

IAR² conj. (exprimă un raport adversativ și leagă două propoziții sau două părți de propoziție coordonate) Dar; însă. /<Orig. nec.

iar conj. arată o deosebire sau împotrivire (totdeauna la începutul propozițiunii): eu plec, iar tu rămâi ║ adv. indică o repețire: iar te întorci. [Origină necunoscută].

ĭar și (vechĭ) ĭáră și (maĭ vechĭ) áră (în Ban. ar), ére și erĭ conj. (sîrb. ĭa, ar și are, ĭar. V. și dar 2). Dar, și, însă: tu lucrezĭ, ĭar el doarme. Iar bine că n’a căzut, dar bine că n’a căzut! Adv. (ĭar, ĭară și ĭarășĭ). Din noŭ: ĭar mă duc, mă duc ĭar. Tot, asemenea: moșneagu avea o fată, și baba ĭar o fată.

ară¹ c vz iar

er av, c vz iar²

eră² av, c vz iar² corectat(ă)

ere^[1] av, c vz iar² modificată

eri av, c vz iar²

iară¹ av, c vz iar²

iare^[1] av, c vz iar² corectat(ă)

iere c vz iar

ieri^2[1] c vz iar² corectat(ă)

ire av, c vz iar²

IARĂ² conj. v. iar².

IARĂ¹ adv. v. iar¹.

IARĂ¹ adv. v. iar¹.

IARĂ² conj. v. iar².

5) ar conj. V. ĭar.

2) áră conj. V. ĭar.

ére, V. ĭar.

1) erĭ, V. ĭar.

iar¹ adv. (Plouă ~.)

iar² conjcț. (Unul vine, ~ altul pleacă.)

iar adv., conjcț.

iar / iară adv., conjcț.

iar.

iară¹ (înv., pop.) adv. (Plouă ~.)

iară² (înv., pop.) conjcț. (Unul vine, ~ altul pleacă.)

iară (înv., pop.) adv., conjcț.

IAR adv. 1. iarăși, (înv.) rutes. (A venit ~ pe la noi.) 2. v. tot.

IAR adv. 1. iarăși, (înv.) rutes. (A venit ~ pe la noi.) 2. tot. (El avea o fată si ea ~ o fată.)

iar adv. – 1. Altă dată, din nou. – 2. La fel, de asemenea. – 3. (Conj.) Și, pe de altă parte. – 4. (Conj., înv.) Totuși, în ciuda. – 5. (Conj.) Dar, însă. – Var. iară, ar(ă). Mr. iar(ă), megl. ară. Pare să provină dintr-un lat. *era (Schuchardt, ZRPh., XV, 240; G. Paris, Rom., XX, 333; Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 495; Pușcariu 756; REW 2886; DAR; Pascu, I, 102), cf. engad. eir, prov. er(a), v. gal. ar, cu același sens; cf. și ngr. ἄρα, ἔρα. – Der. iarăși, adv. (altă dată), cu -și, ca cineși, totuși.

iar, iare, s.n. (reg.) Braț (crac) sec al unei ape curgătoare.

iară s.f. (reg.) grâu de primăvară.

IAR < sl. іapъ adj. „amar, auster” și subst. „primăvară”, cf. rus. Iaro/mir, -slav. 1. – țig. (16 A III 231); – t., din nume de persoana (Balcania I 26). 2. Iaru ard., 1656, (Paș); – Jingăi, munt., 1658 (BCI XII 104); Iarul (Ard; Hur; Drag 34; 16 B V 16); – Vitanii (Drag 124); – sătean, 1614 (P.Pan. Documente de la Mihai Viteazul); – sau Erul (Cat); Iarăști s. (16 B V 60). 3. Ierău, fam., ard. (Paș). 4. Eroslăvești s. (17 B II 224). 5. Iarală clucer (Cat mold II).