3 intrări

37 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

FRANCEZ, -Ă, francezi, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană care face parte din populația Franței sau este originară de acolo; franțuz. 2. Adj. Care aparține Franței sau francezilor (1), privitor la Franța ori la francezi; franțuzesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de francezi. – Din it. francese, fr. français.

francez [At: RUSSO, S. 70 / V: (înv) ~nțez / Pl: ~i, ~e / E: fr français, it francese] 1-2 sm Persoană care face parte din populația de bază a Franței sau este originară de acolo Si: (pop) franțuz (1-2), (îvr) franțoz (1-2). 3-4 a Care aparține Franței sau populației ei Si: franțuzesc (1-2). 5-6 a Privitor la Franța sau la populația ei Si: franțuzesc (3-4). 7 sf Limba vorbită de francezi.

FRANCEZ, -Ă, francezi, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană care face parte din populația de bază a Franței sau este originară de acolo; franțuz. 2. Adj. Care aparține Franței sau populației ei, privitor la Franța sau la populația ei; franțuzesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de francezi. – Din it. francese, fr. français.

FRANCEZ1, -Ă, francezi, -e, adj. Al francezilor; propriu francezilor; provenit din Franța. Limba franceză.Discuția urmă în mers pe drum, pînă se opriră amîndoi deodată în loc, chiar în dreptul consulatului francez. BART, E. 296. Anatole France este unul din rarii scriitori francezi umoriști. IBRĂILEANU, S. 266. ◊ Cheie franceză v. cheie. ♦ (Substantivat, f.) Limba franceză. Vodă Bibescu primise să-l facă dascăl de franceză. CAMIL PETRESCU, O. II 9. – Variantă: (învechit) franțez, -ă (KOGĂLNICEANU, S. 63, RUSSO, O. 54) adj.

FRANCEZ2, -Ă, francezi, -e, s. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Franței sau este originară din Franța.

FRANCEZ, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Franța. ◊ (s. f.) limbă romanică vorbită de francezi. (< fr. franșais)

FRANCEZ1 (~i, ~e) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Franței sau este originară din Franța. /<it. francese, fr. français

FRANCEZ2 (~i, ~e) Care aparține Franței sau populației ei. /<it. francese, fr. français

*Francéz, -ă s. și adj. (it. Francese, fr. Français). Din Francia: un Francez, o carte franceză.

FRANCE f. mai ales art. Limba francezilor. /<it. francese, fr. français

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

francez adj. m., s. m., pl. francezi; adj. f. france, pl. franceze

francez adj. m., s. m., pl. francezi; adj. f. franceză, pl. franceze

francez s. m., adj. m., pl. francezi; f. sg. franceză, pl. franceze

france (limbă) s. f., g.-d. art. francezei

+franceză-româ (în franceză și română) adj. invar. (versiuni ~)

+francezo-român2 adj. m. (+ s. n.: dicționar ~); f. francezo-româ (cooperare ~), pl. francezo-române (relațiile ~)

+român-francez adj. m. (+ s. n.: dicționar ~) corectat(ă)

france (limbă) s. f., g.-d. art. francezei

france (limba) s. f., g.-d. art. francezei

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

FRANCEZ s., adj. 1. s. (pop. și fam.) franțuz. (Un ~ get-beget.) 2. adj. franțuzesc. (Bucătăria ~.)

FRANCEZ s., adj. 1. s. (pop. și fam.) franțuz. (Un ~ get-beget.) 2. adj. franțuzesc. (Bucătăria ~.)

PARANTEZĂ FRANCE s. v. croșetă, paranteză dreaptă.

paranteză france s. v. CROȘETĂ. PARANTEZĂ DREAPTĂ.

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

FRANCE s. f. (cf. it. francese, fr. française): limbă romanică din grupul occidental, vorbită în Franța de peste 50 de milioane de oameni, iar ca limbă oficială, în afara Franței, de peste 30 de milioane de oameni – în sudul Belgiei, în Luxemburg, în vestul Elveției, într-o parte a Canadei (centrul Québec), în Republica Haiti și în fostele colonii (mai ales cele din Africa: Africa Centrală, Algeria, Tunisia, Maroc, Guineea, Mali, Congo, Niger, Madagascar și cele din Asia: Siria, Liban etc.). F. s-a răspândit pe plan mondial ca limbă internațională în știință, cultură și relații diplomatice. Ea s-a format printr-o evoluție aparte, în comparație cu celelalte limbi romanice. Mai întâi s-a contopit latina – limba învingătorilor romani – cu galica – limba galilor, locuitorii Galiei învinse și romanizate (galica era singura limbă celtică de pe continentul european în vremea cuceririi romane – secolul I î.e.n.). Din această contopire s-a născut o limbă galo-romană, denumită convențional de către specialiști le roman. După căderea imperiului roman de apus, această limbă a evoluat separat, cu tendința vădită de diversificare în două grupuri de dialecte distincte în evul mediu sub numele de langue d’oïl (grupul dialectelor de nord, dintre care cel mai important – cel din „Ile de France” – a devenit embrionul limbii franceze) și de langue d’oc (grupul dialectelor de sud, transformat treptat în limba provensală), după adverbul de mod de afirmație din acea vreme (oïl – oc). Între secolele al V-lea – al X-lea, le roman a fost puternic influențată în structură și în vocabular de limba triburilor germanice venite pe teritoriul galo-roman și asimilate total (în special de limba francilor, care i-a definitivat fizionomia și de la care a rămas numele țării de „Franța”). Există trei perioade în istoria limbii f.: franceza veche (între secolele al IX-lea – al XIV-lea), în care a fost scris primul document de limbă f.Les Serments de Strasbourg („Jurămintele de la Strasbourg”) din 842 (un tratat de alianță între nepoții lui Carol cel Mare) – și celebra epopee în dialect d’oïl – Chanson de Roland („Cântecul lui Roland”), de la sfârșitul secolului al XI-lea; b) franceza medie (între secolele al XIV-lea – al XVI-lea), care se transformă foarte mult în raport cu franceza veche. Ea devine limbă națională și limbă literară a poporului francez, pe baza dialectului din Ile de France. În această limbă au creat toți scriitorii Pleiadei (școală literară inovatoare, întemeiată la Paris în 1549 de către J. de Bellay, care preconiza în manifestul intitulat „Apărare și valorificare a limbii franceze” cultivarea unei literaturi noi, umaniste, în limba națională, limbă situată pe același plan cu latina și greaca) și marii scriitori ai Renașterii: Ronsard, Rabelais și Montaigne; c) franceza modernă (între secolele al XVII-lea – al XX-lea), în care au creat scriitorii clasicismului – Corneille, Racine, Molière, La Fontaine (secolul al XVII-lea), scriitorii iluminismului – Voltaire, Diderot, Rousseau (secolul al XVIII-lea) și marii poeți și prozatori – Hugo, Baudelaire, Balzac, Flaubert și Zola etc. (secolul al XIX-lea). F. folosește o ortografie etimologică, conservatoare. Astăzi există o mare deosebire între limba f. literară și limba f. vorbită, între pronunțarea și scrierea cuvintelor franceze. F. literară s-a îmbogățit cu foarte multe cuvinte romanice (mai ales italiene) și în secolul nostru cu foarte mulți termeni englezești. F. vorbită, în schimb, a adoptat mulți termeni de argou (în special cea din regiunea Parisului). Cele mai importante dialecte ale limbii f. sunt: francien (în Ile de France), normand (în Normandia), picard (în Picardia), valon (în Valonia), franco-provensal (de trecere spre provensală, considerat de unii lingviști a unsprezecea limbă romanică), cel din Champagne, cel din Lorena etc. Alături de provensală, f. a avut cea mai mare influență asupra limbii italiene. Existența unui număr mare de elemente lexicale franceze în limba română i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență franceză asupra limbii române (v. influență). Influența franceză s-a exercitat mai ales în secolul al XIX-lea, când termenii de origine franceză iau locul celor de origine turco-otomană și greacă, prin multitudinea și diversitatea traducerilor care s-au făcut, prin intermediul trupelor de teatru franceze care-și desfășurau activitatea în Principatele Române etc. Astăzi, România face parte din grupul țărilor francofone, ca o recunoaștere internațională a folosirii largi a f. în viața științifică, culturală și artistică a țării noastre, inclusiv în diplomația românească. F. americană, vorbită în Antile, în Canada (mai ales în Québec și Montréal) și în SUA pierde tot mai mult teren în fața limbii engleze, vorbită de majoritari. Spre deosebire de f. europeană, ea a păstrat unele elemente arhaice și dialectale, specifice regiunilor de emigrare (Normandie și Poitiers), a amplificat unele aspecte gramaticale și a împrumutat multe cuvinte din engleza americană.

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

FRANCÉZ, -Ă (< it., fr.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe terit. Franței. Mai trâiesc în S.U.A., Canada, Algeria, Maroc, Tunisia ș.a. De religie creștină (catolică). ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Franța. 2. Adj. Care aparține Franței sau francezilor (1), privitor la Franța sau la francezi; franțuzesc. ◊ Arta f. = arata dezvoltată pe terit. Franței. Vestigii de artă se păstrează încă din preistorie (peștera Lascaux), precum și din epocile greacă, celtică și galo-romană. În timpul Carolingienilor, arhitectura, pictura de manuscris, orfevrăria cunosc o perioadă de înflorire. Arhitectura romanică apare în sec. 11, fiind ilustrată prin monumente importante (Cluny, Arles, Poitiers). Sculptura, adaptată arhitecturii, ornamentează portalurile și capitelurile (Moissac, Vézelay). Goticul este, în sec. 12-15, stilul marilor catedrale (Chartres, Reims, Notre-Dame din Paris, Amiens, Rouen ș.a.) împodobite cu sculpturi și vitralii. În sec. 15 se dezvoltă miniatura (frații Limbourg) și se impune pictura în ulei (J. Fouquet, N. Froment, Maestrul din Moulins). Contactul cu Renașterea se realizează prin pictorii decoratori italieni (Școala de la Fontainebleau). Se construiesc palate (Luvru, Tuileries, Blois, Chambord ș.a.). În sculptură se remarcă J. Goujon, G. Pilon, iar în pictură portretiștii J. și F. Clouet. Orientarea către clasicism devine decisivă în sec. 17 (v. clasicismul francez; v. stilul Ludovic XIV), reapărând după interludiul constituit de stilul rocaille (v. stilul Ludovic XV) la finele sec. 18 (v. neoclasicism; v. stilul Ludovic XVI). După Cl. Lorrain, N. Poussin, frații Le nain, G. de La Tour în sec. 17, numele importante ale picturii sec. 18 sunt Watteau, Fragonard, Boucher; Chardin este preocupat de realitatea cotidiană, iar Greuze reflectă sentimentalismul epocii. Epoca Revoluției și a Imperiului este dominată de L. David și Ingres, cărora li se opune în primele decenii ale sec. 19 romantismul, ilustrat de Géricault și Delacroix în pictură și de F. Rude în sculptură. La mijlocul sec. 19, se afirmă realismul (Courbet, pictorii de la Barbizon, Daumier). Un moment important în pictura franceză de la sfârșitul sec. 19 îl constituie impresionismul, din care derivă neoimpresionismul. Arta lui Cézanne și Gauguin domină finalul sec. 19 și începutul sec. 20, în care se succed fovismul, cubismul, arta abstractă, suprarealismul. „Școala din Paris” reunește diversele tendințe ale artei moderne. La sfârșitul sec. 19, în sculptură se afirmă personalități puternice: Rodin, Maillol, Bourdelle. Arhitectura sec. 19 se caracterizează prin eclectism (Opera din Paris); un loc de frunte îl ocupă în a doua jumătate a secolului construcțiile metalice (Turnul Eiffel), care se îmbină cu spiritul stilului art-nouveau. În sec. 20, Le Corbusier domină orizontul arhitecturii mondiale și contribuie în mod decisiv la propagarea funcționalismului. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană din familia limbilor romanice occidentale, grupul galo-romanic. Se deosebește de celelalte limbi romanice prin caracterul etimologic al ortografiei. Are peste 200 milioane de vorbitori (în Europa, America, Africa, Asia, Oceania ș.a.). Este una dintre limbile oficiale de lucru la O.N.U. Grafie latină.

CÎMPIA FRANCEZĂ, parte a Cîmpiei Europene, între Masivul Central Francez (la V), coastele G. Biscaya și Mării Mînecii (la E) și M-ții Pirinei (la S). Relief cu alt. de c. 200 m de origine sedimentară (bazinele Parisului și Acvitaniei) sau hercinică (Masivul Armorican). Străbătută de Sena, Loara și Garonne. Climă cu influențe oceanice. Zonă intens populată cu orașe mari (Paris, Nantes, Bordeaux, Le Havre etc.) și puternic industrializată.

COMUNITATEA FRANCEZĂ, asociație de state și teritorii creată în 1958 (succedînd Uniunii Franceze, fondată în 1946) în scopul conlucrării pe plan politic, economic, social și cultural, din care fac parte Franța, departamentele și teritoriile franceze de peste mări, precum și unele din fostele posesiuni coloniale franceze ce și-au dobîndit independența. Nu are organe proprii, însă sînt organizate anual întîlniri la nivel înalt franco-africane.

GUYANA FRANCEZĂ, posesiune franceză (departament de peste mări al Franței) pe țărmul de NE al Americii de Sud; 91 mii km2; 114,8 mii loc. (1990). Limba oficială: franceza. Centrul ad-tiv: Cayenne. Oraș pr.: Kourou. Relief de podiș, care trece spre o câmpie litorală. Climă caldă și umedă. Trestie de zahăr, cafea, cacao și banane; culturi de manioc, porumb, tutun, orez. 81% din terit. este acoperit cu păduri. Expl. forestiere (esențe tari). Zăcăminte de aur (870 kg, 1990) și de bauxită. Distilerii de rom. Moneda: 1 franc francez = 100 centimes. Export: lemn, aur, rom, caca, banane. Import: produse ind. și alim. La Kourou (pe țărmul Oc. Atlantic) s-a înființat, în 1966, centrul de lansare a sateliților europeni cu ajutorul rachetelor „Ariane”, aparținând Agenției Spațiale Europene. – Istoric. Descoperită în 1499, a fost cucerită inițial de olandezi (1654), iar apoi, alternativ, s-a aflat sub stăpânire franceză, olandeză, engleză; din 1817, definitiv, sub cea franceză. Insalubră și neospitalieră, G. F. a devenit loc de deportare (1794-1938). Potrivit Constituției franceze din 1946, G. F. a fost declarată departament de peste mări, parte integrantă a Franței. Activitatea legislativă este exercitată de Adunarea Națională și Senatul Franței, precum și de un parlament propriu (Consiliul Regional), iar cea executivă de prefect și de Consiliul General.

POLINEZIA FRANCEZĂ, posesiune franceză în Oc. Pacific, formată din patru grupuri de insule vulcanice și coraligene aparținând Polineziei: Ins. Societății, Marchize, Tubuai și Tuamotu; 4,2 mii km2 teritoriu emers, răspândit pe mai mult de 5 mil. km2 de ocean; 219,5 mii loc. (1996). Centrul ad-tiv: Papéete (în ins. Tahiti). Limba oficială: franceza. Cocotieri, trestie de zahăr, bumbac, cafea, vanilie. Expl. forestiere și de fosfați. Pescuit. Turism. Din 1946 a primit statut de „teritoriu de peste mări” al Franței. În perioada 1966-1975 pe unii atoli de aici (în special pe atolul Mururoa) s-au efectuat experiențe nucleare subterane.

REVOLUȚIA FRANCEZĂ, revoluție desfășurată între 1789 și 1794, care a avut ca scop abolirea structurilor vechiului regim. A izbucnit în condițiile agravării situației economice a populației, ale progresului ideii de națiune, ale necesității acute de creare a unei piețe naționale. Preludiul revoluției l-a constituit convocarea Stărilor Generale (5 mai 1789). Deputații stării a treia din Adunarea Statelor Generale s-au declarat constituiți în Adunarea Națională, apoi, în vederea elaborării unei constituții, în Adunarea Națională Constituantă (9 iul. 1789-30 sept. 1791). În fața măsurilor represive pe care le pregăteau nobilimea și regele, insurgenții parizieni au luat cu asalt Bastilia, simbolul absolutismului regal și al arbitrarului său (14 iul. 1789, dată devenită sărbătoare națională a poporului francez). Adunarea Constituantă a votat desființarea privilegiilor feudale (4 aug. 1789), a adoptat Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (26 aug. 1789) și o nouă Constituție (3 sept. 1791). Aceste realizări, împreună cu reformele administrative, judecătorești, fiscale și bisericești, au favorizat dezvoltarea structurilor capitaliste. Sub presiunea insurecției naționale de la 10 aug. 1792, Adunarea Legislativă (1 oct. 1791-20 sept. 1792) a suspendat monarhia și a aprobat instituirea Comunei insurecționale (Comuna din Paris), o adevărată putere de stat populară. În perioada aug.-sept. 1792 – cunoscută în istoria revoluției sub numele de prima teroare -, parizienii, sub conducerea Comunei insurecționale au impus instaurarea democrației politice. În fața primejdiei provocate de invadarea Franței de către armatele austro-prusiene, precum și de trădarea generalilor monarhiști, Comuna insurecțională a declarat „patria în primejdie”. Armatele franceze au înfrânt la Valmy (20 sept. 1792) armatele invadatoare. La 21 sept. 1792 Convenția Națională (20 sept. 1792-26 oct. 1795), care luase locul Adunării Legislative, a proclamat Republica. În cadrul Convenției Naționale s-a reliefat două tendințe principale: partidul moderat al girondinilor și cel radical al montagnarzilor, conduși de iacobini: între ele se afla masa deputaților independenți, porecliți „câmpia” sau „mlaștina”. Lupta dintre cele două tendințe a atins apogeul în timpul procesului regelui Ludovic XVI, care, cu toată opoziția girondinilor, a fost condamnat la moarte și executat (21 ian. 1793). Întreaga Europă, cu excepția câtorva state, s-au coalizat împotriva Franței republicane. Înfrângerile de pe front, trădarea generalului Dumouriez, scumpirea vieții și izbucnirea răscoalei contrarevoluționare din Vandeea au provocat sfârșitul guvernării girondine. În urma insurecției din 31 mai-2 iun. 1793 a fost instaurată dictatura iacobinilor, girondinii fiind excluși din Convenție, iar unii dintre ei executați. Perioada dictaturii iacobine (2 iun. 1793-27 iul. 1794), cunoscută sub numele de „teroarea iacobină”, a constituit punctul culminant al revoluției. În timpul acestei dictaturi au fost desființate, fără răscumpărare, servituțile feudale, au fost introduse prețuri maximale, a fost instituit învățământul elementar gratuit. Iacobinii au înfrânt răscoala din Vandeea și pe cea a federaților-regaliști, au creat o armată națională de peste 600.000 de oameni, care a alungat din țară armatele intervenționiste. Comitetul Salvării Publice, creat la 5 apr. 1793, a concentrat în mâinile întreaga putere executivă. Teroarea a impus, pentru o vreme, economia dirijată în direcția sprijinirii efortului de război și salvării republicii. Înlăturarea moderaților, conduși de Danton, cât și a extremiștilor de stânga, în frunte cu J. Roux și Hébert, au slăbit considerabil baza socială a dictaturii iacobine, ușurând sarcina marii burghezii, care a organizat lovitura de stat din 9 thermidor (27 iul. 1794). Robespierre, Saint-Just și partizanii lor au fost ghilotinați (28 iul. 1794). Prin venirea la putere a marii burghezii, revoluția era terminată.

UNIUNEA FRANCEZĂ, ansamblu politic, denumit astfel în Constituția Franței din 1946 și existent în peiorada 1946-1958. Cuprindea: Rep. Franceză, departamentele de peste mări, colectivitățile teritoriale, teritoriile de peste mări, precum și unele dintre fostele colonii. V. Comunitatea Franceză.

„Impossible” n’est pas un mot français (fr. „« Imposibil » nu-i un cuvînt francez”) – Autorul acestei expresii este astăzi aproape necunoscut: Collin dHarleville, mediocru poet francez care a trăit în secolul al XVIII-lea și a scris o puzderie de comedioare în versuri. Într-una din ele: Malice pour malice (Răutate pentru răutate) se află, ca o replică, vorbele de mai sus (act. I, sc. 8). Dar și această replică ar fi rămas necunoscută, dacă n-ar fi găsit un interpret cu adevărat celebru pe marea scenă a istoriei. Este vorba de Napoleon I, care, îndrăgind expresia, o întrebuința atît de des, încît multă lume, uitînd pe adevăratul autor, i-a atribuit împăratului Franței paternitatea ei. Pe atunci Napoleon era în plină glorie și acel „Imposibil” nu-i un cuvînt francez se potrivea deci momentului istoric. Astăzi, expresia ar fi potrivită, bunăoară, pentru cuceritorii cosmosului, care, prin înfăptuirile lor, înfruntă cu succes cuvîntul „imposibil”. LIT.

Intrare: francez (adj.)
francez1 (adj.) adjectiv
adjectiv (A1)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • francez
  • francezul
  • francezu‑
  • france
  • franceza
plural
  • francezi
  • francezii
  • franceze
  • francezele
genitiv-dativ singular
  • francez
  • francezului
  • franceze
  • francezei
plural
  • francezi
  • francezilor
  • franceze
  • francezelor
vocativ singular
plural
franțez adjectiv
adjectiv (A1)
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • franțez
  • franțezul
  • franțezu‑
  • franțe
  • franțeza
plural
  • franțezi
  • franțezii
  • franțeze
  • franțezele
genitiv-dativ singular
  • franțez
  • franțezului
  • franțeze
  • franțezei
plural
  • franțezi
  • franțezilor
  • franțeze
  • franțezelor
vocativ singular
plural
Intrare: francez (s.m.)
substantiv masculin (M1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • francez
  • francezul
  • francezu‑
plural
  • francezi
  • francezii
genitiv-dativ singular
  • francez
  • francezului
plural
  • francezi
  • francezilor
vocativ singular
  • francezule
plural
  • francezilor
Intrare: român-francez
român-francez adjectiv masculin invariabil
adjectiv masculin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • român-francez
  • român-francez
plural
genitiv-dativ singular
  • român-francez
  • român-francez
plural
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

francez, franceadjectiv

  • 1. Care aparține Franței sau francezilor, privitor la Franța ori la francezi. DEX '09 DEX '98 DLRLC MDN '00
    sinonime: franțuzesc
    • format_quote Discuția urmă în mers pe drum, pînă se opriră amîndoi deodată în loc, chiar în dreptul consulatului francez. BART, E. 296. DLRLC
    • format_quote Anatole France este unul din rarii scriitori francezi umoriști. IBRĂILEANU, S. 266. DLRLC
etimologie:

francez, francezisubstantiv masculin

  • 1. Persoană care face parte din populația Franței sau este originară de acolo. DEX '09 DEX '98 DLRLC MDN '00
    sinonime: franțuz
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.