DENTĂI num. v. dintâi.

DINTÂI num. (De obicei precedat de „cel”) Primul dintr-o serie de obiecte, ființe, fenomene de același fel. ♦ (Adverbial) În primul moment, (mai) întâi. ♦ (Adjectival) Primul ca importanță, ca valoare, ca rang etc. dintre mai mulți. [Var.: (reg.) dentăi num.] – De⁴ + întâi.

dentăiși av, ain vz dintâi

dentăiu av, ain vz dintâi

dentâiu av, ain vz dintâi

dintâi [At: TDRG / V: (reg) den~ ain / E: de- + întâi] (De obicei precedat de „cel”) 1 ain Primul dintr-o serie de lucruri, ființe, fenomene de același fel. 2 av În primul moment. 3 ain Primul ca importanță, ca valoare, ca rang etc. dintre mai mulți.

dința vt [At: DL / Pzi: ~țez / E: drr dințat] A face dinți (14) pe marginea unui obiect.^[1] modificată

DENTĂI adj. invar. v. dintâi.

DINTÂI adj. invar. (De obicei precedat de „cel”) 1. Primul dintr-o serie de lucruri, ființe, fenomene de același fel. ♦ (Adverbial) În primul moment, (mai) întâi. 2. Primul ca importanță, ca valoare, ca rang etc. dintre mai mulți. [Var.: (reg.) dentăi adj. invar.] – De + întâi.

DENTĂI adj. invar. v. dintîi.

DINTĂI adj. invar. v. dintîi.

DINTÎI adj. invar. (De obicei precedat de art. adj. «cel»; atestat și în forma regională dintăi) 1. Primul dintr-o serie de lucruri, ființe, fenomene de același fel. Întîmplarea de azi, adăogă el, e cea dintăi cumpănă din viața mea. SADOVEANU, O. VII 20. Tino a fost mirele meu dintîi. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 90. Civilizația de azi își are începutul mai înainte de cel dintîi rege egiptean. IBRĂILEANU, SP. CR. 4. ◊ (Succesiunea de lucruri, ființe etc. este posibilă, nu obligatorie) M-am speriat și am dat fuga la cel dintîi medic. C. PETRESCU, C. V. 205. ♦ (Adverbial) La început, în primul moment, întîi. Paginile care urmează am vrut, dintîi, să fie o simplă înșirare de note cronologice. CAMIL PETRESCU, T. III 487. Nevasta lui s-a deprins cu dînsul, de nu-i mai era acum așa urît ca dintăi. CREANGĂ, P. 86. 2. Primul (ca importanță) dintre mai mulți. Fiul meu nu știe nici măcar cea dintîi taină filozofească. SADOVEANU, D. P. 16. Am dat cel dintîi loc poeziei. MACEDONSKI, O. IV 26. ♦ Primul (în ce privește aptitudinile, purtarea, rangul). Băiatul nostru e printre cei dintîi. SADOVEANU, N. F. 171. – Variante: (regional) dentăi (CREANGĂ, P. 26), dintăi adj. invar.

DINȚA, dințez, vb. I. Tranz. A face crestături în formă de dinți (2) pe marginea exterioară sau interioară a unui obiect.

DINTÂI¹ adj. invar. 1) Care este primul (dintr-o serie de lucruri, de ființe etc. de același fel). 2) Care este primul (ca valoare, ca importanță etc.). /de + întâi

DINTÂI² adv. În primul moment; la început de toate; mai întâi. /de + întâi

A DINȚA ~ez tranz. (obiecte) A prevedea cu crestături în formă de dinți. /Din dințat

dintâiu a. 1. întâiu: locul dintâiu; 2. în special după cel: cel dintâiu om. ║ adv. întâia oară, la început. [Contras din de întâiu].

dintăĭ V. dintîĭ.

dintîĭ (vest) și dintăĭ (est), contras din de întîĭ, de întăĭ. V. întîĭ.

dințéz v. tr. Crestez pe marginĭ. V. dantelez.

+dintâi¹ (înv., pop.) adv.

dintâi² num. invar. (cel/cea/cei/cele ~, nevasta ~)

dința (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. dințez, 3 dințează; conj. prez. 1 sg. să dințez, 3 să dințeze

dintâi (înv., pop.) num.

dința (a ~) vb., ind. prez. 3 dințează

dintâi num. invar.

dința vb., ind. prez. 1 sg. dințez, 3 sg. și pl. dințează

dentăi (= dintîi) num.

dintîi

dintâi adj. invar. (rândul cel dintâi, chemarea dintâi).

DINTÂI adj. invar. v. prim.

DINȚA vb. v. zimțui.

DINTÎI adj. invar. întîi, prim. (Lucrul ~ pe care vrem să-l discutăm.)

DINȚA vb. a cresta, a zimța, a zimțui. (~ muchia unei piese metalice.)