cușmă sf [At: ANON. CAR. / V: (reg) cujmă, cucimă, cugimă / Pl: ~me / E: vsl кучма] 1 (Reg) Căciulă de blană (de miel). 2 (Reg; îs) ~ cu urechi Căciulă fără vârf, cu două prelungiri laterale care acoperă urechile (și se leagă sub bărbie). 3 (Reg; îe) A avea casa sub ~ A fi foarte sărac. 4 (Reg; îe) A umbla (sau a se ruga) cu ~ma-n mână A se umili. 5 (Reg; îe) A-i ieși cuiva părul prin ~ A fi foarte sărac. 6 (Nob; îs) ~ frigiană Bonetă frigiană. 7 (Înv; îs) ~ de noapte Tichie. 8 (Reg) Pătură groasă de lână. 9 (Reg; spc) Pătură groasă de lână, terminată printr-o glugă (care se încheie sub bărbie) și pe care o poartă mai ales păstorii peste alte haine, ca să-i apere de ploaie. 10 (Reg; spc) Țesătură groasă de canură sau de păr de capră în care se învelesc copiii mici peste scutece. 11 (Bot; șîs) ~ma șarpelui Bureți de pădure nedefiniți mai îndeaproape Cf pălăria șarpelui. 12 (Reg) Ciocanul care ține ițele și brâgla la războiul de țesut.

❍ CUȘMĂ (pl. -me) sf. Mold. Bucov. 1 🎩 Căciulă: Purtînd opinci, suman, ițari și cușma pe-o ureche (ALECS.) ¶ 2 Băn. 👕 Manta lungă, fără mîneci, cu glugă, ce se poartă pe vremea rea și mai ales de păstori (LIUB.) ¶ 3 Băn. 👕 Petec mare și gros, țesut din canură cu care se înfășoară copiii peste scutece (LIUB.) [rut. srb. kučma].

CUȘMĂ, cușme, s. f. 1. (Mold., Bucov., Transilv.) Căciulă. Luîndu-și cușma, a trecut puntea îngîndurat. GALAN, Z. R. 51. Se opri, își îndesă mai tare cușma, își strînse pumnii. CAMILAR, TEM. 167. S-ar duce la acel cneaz, i-ar smulge cușma din cap și ar trînti-o de pămînt. SADOVEANU, N. F. 63. El tuflește cușma pe cap, o îndeasă pe urechi și habar n-are. CREANGĂ, P. 145. ◊ Fig. Îmi amintesc... de munții noștri cu cușme de zăpezi veșnice. SADOVEANU, O. V 609. ◊ Expr. A umbla cu cușma-n mînă după cineva = a se umili, cerșind protecția sau favoarea cuiva. Cu cușma-n mînă iarna să îmbli după dînsul. NEGRUZZI, S. II 253. 2. (Ban.) Pătură groasă de lînă, care servește de așternut sau la învelit. Și-și șterse dinadins bocancii pe «cușmă», pe pătura de dimie albă. DUMITRIU, V. L. 26.

CUȘMĂ ~e f. reg. Acoperământ pentru cap confecționat din blană de miel sau de alt animal; căciulă. ◊ A umbla cu ~a-n mână după cineva a se umili în fața cuiva cerșind ceva. /<ucr. kuțma

cușmă f. Mold. căciulă de oaie: să-mi pun cușma pe o ureche AL. [Slav. KUČĬMA].

cúșmă f., pl. e (ung. kucsma, kusma, de unde și vsl. kucĭma, sîrb. rut. kúčma, pol. kuczma). Mold. nord. Trans. Căcĭulă.

cucimă sf vz cușmă

cuciumă sf vz cușmă

cugimă sf vz cușmă

cujmă sf vz cușmă

gucimă sf vz cușmă

CUCIMĂ = CUȘMĂ.

❍ CUȘMUȚĂ (pl. -țe) sf. dim. CUȘMĂ.

cușmă (reg.) s. f., g.-d. art. cușmei; pl. cușme

cușmă (reg.) s. f., g.-d. art. cușmei; pl. cușme

cușmă s. f., g.-d. art. cușmei; pl. cușme

cușmă, -me.

cușmă (cușme), s. f. – 1. Căciulă de blană. – 2. (Banat) Pătură de lînă. – 3. (Mold.) Varietate comestibilă de ciupercă. Sl. kučĭma, în parte prin intermediul mag. kucsma (Cihac, II, 494; Gáldi, Dict., 88); cf. rut., slov. kučma, pol. kuczma. – Der. cușmar, s. m. (fabricant de căciuli).

CUȘMĂ s. v. căciulă.

cușmă s. v. CĂCIULĂ.

CUȘMĂ A-i ieși cuiva părul prin cușmă (reg.)= A fi foarte sărac: Cum am zice, mai mult risipea decât se îndestula pe sine. Din pricina asta ajunsese hainele pe dânsul de se hărtănise cu desăvârșire, ba încă îi ieșise și părul prin căciulă. (P. ISPIRESCU) A umbla (sau a se ruga) cu cușma-n mână (reg.) = A se umili:Cu cușma-n mână iarna să îmbli după dânsul. (C. NEGRUZZI)

cușmă, cușme, s.f. (reg.) 1. căciulă de blană, muhai. 2. pătură de lână cu glugă, purtată de ciobani. 3. burete comestibil de pădure. 4. parte a războiului de țesut, care ține ițele și brâgla; cavaftă, brâncare, jug.

cúșmă, cușme, s.f. Căciulă (de blană) purtată de bărbați în anotimpul rece. ■ (onom.) Cușmă Verde, poreclă în Mara. – Din sl. kučǐma, în parte prin interm. magh. kucsma (Scriban); din ucr. kučma (DEX).

cușmă, cușme, s.f. – Căciulă (de blană) purtată de bărbați în anotimpul rece. – Din sl. kučǐma, în parte prin interm. magh. kucsma (Cihac, cf. DER; Scriban); din ucr. kučma (DEX).