apoteoză sf [At: EMINESCU, N. 66 / Pl: ~ze / E: fr apothéose, lat apotheosis] 1 (Ant) Punere în rândul zeilor. 2 (Pex) Onoruri extraordinare acordate cuiva.

*APOTEOZĂ (pl. -ze) 1 Preamărirea cuiva (a unui rege, erou) înfățișîndu-l ca un zeu ¶ 2 Slăvirea cuiva cu onoruri deosebite [fr. apothéose].

APOTEOZĂ, apoteoze, s. f. (În antichitatea greco-Romană) Divinizare, trecere în rîndul zeilor (a unui erou sau a unui împărat); slăvire, preamărire. Ochii lui se extaziau ca de-o apoteoză. VLAHUȚĂ, O. A. UI 79. Acei pitici... aveau regii lor, purtau războaie, și poeții lor nu găseau în univers destule metafore... pentru apoteoza eroilor. EMINESCU, N 66. ♦ Fig. Preamărire a cuiva ajuns în culmea gloriei, prin acordare de onoruri extraordinare; încununare fastuoasă a unui eveniment. (Poetic) Atunci cînd oamenii acestui ținut se ivesc pe fondul albastru al munților din zare, lumea pare deodată o frescă, prin proporții, prin frumusețe, printr-o înfățișare totală de apoteoză. BOGZA. C. O. 280. – Pronunțat: -te-o-.

APOTEOZĂ, apoteoze, s. f. (În antichitatea greco-romană) Divinizare a unui erou sau a unui împărat. ♦ Fig. Preamărire, slăvire, glorificare. [Pr.: -te-o-] – Fr. apothéose (lat. lit. apotheosis).

APOTEOZĂ s.f. (Ant.) Trecere (a unui erou, a unui împărat) în rîndul zeilor; zeificare, divinizare. ♦ (Fig.) Onoruri extraordinare aduse cuiva; slăvire, glorificare. ♦ Denumire a scenelor finale cu caracter solemn și triumfal din opere sau balete; încheiere solemnă a unei piese muzicale. [< fr. apothéose, cf. lat., gr. apotheosis – trecere în rîndul zeilor].

APOTEOZĂ s. f. 1. (ant.) solemnitate de trecere (a unui erou, a unui împărat) în rândul zeilor. 2. (fig.) preamărire, slăvire, glorificare. 2. denumire a scenelor finale cu caracter solemn și triumfal din opere sau balete; încheiere solemnă a unei piese muzicale. (< fr. apothéose, lat., gr. apotheosis)

apoteoză f. 1. punerea în rândul zeilor: apoteoza lui Hercule; 2. fig. onoruri extraordinare acordate unui om în vieață sau după moarte: asistă chiar în vieață l’a sale apoteoze AL.

*apoteóză f., pl. e (vgr. apothéosis, d. theós, zeu). Punerea în rîndu zeilor, deificare, divinizare: apoteoza luĭ Ercule. Fig. Onorurĭ extraordinare făcute cuĭva.

apoteoză (desp. -te-o-) s. f., g.-d. art. apoteozei; pl. apoteoze

apoteoză (-te-o-) s. f., g.-d. art. apoteozei; pl. apoteoze

apoteoză s. f. (sil. -te-o-), g.-d. art. apoteozei; pl. apoteoze

apoteoză, -ze.

APOTEOZĂ s. v. divinizare, elogiere, glorificare, laudă, lăudare, mărire, preamărire, preaslăvire, proslăvire, slavă, slăvire.

apoteoză s. v. DIVINIZARE. ELOGIERE. GLORIFICARE. LAUDĂ. LĂUDARE. MĂRIRE. PREAMĂRIRE. PREASLĂVIRE. PROSLĂVIRE. SLAVĂ. SLĂVIRE.