ȚURCĂ¹, țurci, s. f. Bețișor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercând să-l arunce cât mai departe cu ajutorul altui băț mai lung; jocul la care se folosește acest bețișor. – Cf. ucr., rus. curka.

țurcă¹ sf [At: DDRF / V: (reg) tu~, țiu~, țâr~, țir~, țuică / Pl: ~rci / E: ucr цурка] 1 Bețișor, de obicei ascuțit la capete, folosit în unele jocuri de copii Si: (reg) clepș (1). 2 (Fig) Femeie slabă și iute. 3 (Șîcs de-a ~ca, reg, la ~ca) Numele unui joc de copii, care constă în aruncarea țurcii¹ (1) cât mai departe cu ajutorul unui băț sau al unei lopățele sau în plasarea țurcii¹ (1) într-o groapă mică săpată în pământ. 4 (Îe) Crezi că mă joc de-a ~ca cu tine ? Se spune când cineva vrea să arate că nu glumește. 5 (Îcs) De-a ~ca mică Numele unui joc de copii în care unul aruncă țurca¹ (1) în sus, iar ceilalți se străduiesc să o prindă. 6 (Reg; îf țărcă) Numele unui joc de copii care constă în aruncarea nasturilor într-o gaură mică. 7 (Reg) Gaură în care se aruncă nasturii la țurcă (6).

țurcă² [At: ALECSANDRI, P. I, 33 / V: (Dob) tu~, (Trs) țâr~ / Pl: ~rci / E: nct] 1 a (Reg; îs) Oaie ~ Oaie țurcană² (1). 2 sf Țurcană² (6). 3 sf (Trs; îf țărcă) Lână colorată, toarsă subțire. 4 sf (Dob) Organul genital al femeii Si: (reg) țurcălie. 5 sf (Reg) Organul genital al iepei.

ȚURCĂ² sf. Bețișor ascuțit la amîndouă capetele; de-a țurca, joc de băieți, în care un bețișor ascuțit la amîndouă capetele e așezat deasupra unei gropițe, iar fie-care dintre jucători, pe rînd, caută să-l asvîrle de acolo, cu un băț mai lung, cît mai departe, pe cînd ceilalți băieți se silesc să-l prindă (🖼 5148) [comp. rut. rus. curka].

ȚURCĂ¹, țurci, s. f. Bețisor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercând să-l arunce cât mai departe cu ajutorul altui băț mai lung; jocul la care se folosește acest bețișor. – Cf. ucr., rus. curka.

ȚURCĂ², țurci, s. f. Bețișor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercînd să-l arunce cît mai departe cu ajutorul altui băț; jocul la care se folosește acest bețișor. De-a țurca ne-am jucat. STANCU, D. 220. Lăncile lor... îi azvîrleau pe sus ca pe niște țurci. VISSARION, B. 44.

ȚURCĂ¹ ~ci f. 1) Bețișor ascuțit la ambele capete pentru a putea sări cât mai departe la lovirea lui cu un alt băț. 2) Joc pentru copii cu acest bețișor. A se juca de-a ~ca. [G.-D. țurcii] /< ucr., rus. țurka

țurcă f. bețișor ascuțiț de ambele căpătâie: de-a țurca, joc de copii cari bagă bețișorul numit țurcă într’o gaură săpată în pământ și alți jucători îi opresc să se apropie. [Origină necunoscută].

2) țúrcă¹ f., pl. ĭ (cp. cu țurcă 1 și cu ung. cigere, id.). Un joc copilăresc cu doŭă bețișoare (unu lung, și altu scurt, ascuțit la capete și numit țurcă) puse deasupra uneĭ gropițe (V. bichĭ). Trans. Turcă, baba-turca.^[1]

turcă⁴ sf vz țurcă²

turcă³ sf vz țurcă¹

țârcă² sf vz țurcă²

țârcă¹ sf vz țurcă¹

țircă sf vz țurcă¹

țiurcă sf vz țurcă¹

țuică⁴ sf vz țurcă¹

țurcă (căciulă; bețișor) s. f., g.-d. art. țurcii; pl. țurci

țurcă s. f., g.-d. art. țurcii; pl. țurci

țurcă (bețișor, căciulă) s. f., g.-d. art. țurcii; pl. țurci

țurcă, -ci.

+țurca (joc de copii) s. f. art., neart. țurcă, g.-d. art. țurcii

țurcă (-ci), s. f. – 1. Căciulă de oaie. – 2. Tac, băț lung și subțire, folosit în anumite jocuri asemănătoare celui de biliard. – 3. Măscărici, paiață, mascat ce colindă pe la case în timpul sărbătorilor de Crăciun, în Trans. Origine incertă. Probabil aparține aceleiași familii expresive a lui țîr, care a ajuns să exprime ideea de „vîrf, pisc”, cf. țurțur și țurțan, s. n. (Olt., stîncă ascuțită). În general, dicționarele consideră că cele trei sensuri sînt cuvinte independente; dar este evident sensul comun de „obiect ascuțit” (măscăriciul se termină de regulă cu un cap ascuțit și corespunde la ceea ce se numește în Munt. barză). Există un anumit paralelism între formarea lui țurcă și cea a lui căciulă. Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 175, se gîndea la un cuvînt dacic. Cihac, II, 536, pornea de la mag. turcos „cu păr lung”, pentru sensul 1, iar II, 427, de la sb. turica „măscărici”, pol. tur „gogoriță, sperietoare”, pentru sensul 3. După Diculescu, Elementele, 439, ar trebui să se meargă la gr. συριϰός. În fine, Bogrea, Dacor., IV, 854, explică sensul 3 prin rut., rus. curka, care probabil provine din rom. Cf. și țuț, țîță, țiglă. Der. țurcan, adj. (se zice despre o anumită varietate de oi cu părul lung); țurcănesc, adj. (făcut din lîna acestor oi); țușcă, s. f. (varietate de oi asemănătoare cu cele țurcane), probabil în loc de *țurșcă, cf. țușcă „basma cu noduri”; turcă, s. f. (Trans., paiață de Crăciun), var. a lui țurcă, datorată unei contaminări cu turc, datorită aspectului său care vrea să inspire frică.

ȚURCĂ s. (Transilv.) climpuș. (Jocul de-a ~.)

ȚURCĂ s. (Transilv.) climpuș.(Jocul de-a ~.)