ȘLEAU², șleauri, s. n. Fiecare dintre cele două curele groase, funii sau lanțuri care se prind de pieptarul hamului și se leagă de crucea căruței ori a trăsurii trase de un animal; trăgătoare, ștreang. – Din ucr. šleja.

șleau³ sn [At: (a. 1828) IORGA, S. D. XXI, 422 / V: (reg) jl~, ~af, ~ah, ~eu, șlih, șlim, șliu, (îvr) ~ac, ~av / Pl: ~ri / E: pn szleja, szla, ucr шлея cf ref ger Schleife] 1 (Reg) Fiecare dintre cele două curele groase care se prind de pieptarul hamului și se leagă de crucea căruței sau a trăsurei trase de un animal Si: (pop) ștreang (14), (reg) ștric² (3), trăgătoare. 2 (Reg; îf jleau) Bucar la ham. 3 (Buc) Ham¹ (1). 4 (Buc; Mol) Parte a crucii căruței de care se prinde orcicul. 5 (Mol) Vergea de care se prinde orcicul la căruța cu hulube.

ȘLEAU², șleauri, s. n. Fiecare dintre cele două curele groase, funii sau lanțuri care se prind de pieptul hamului și se leagă de crucea căruței sau a trăsurii trase de un animal; trăgătoare, ștreang. – Din ucr. šleja.

ȘLEAU³, șleauri, s. n. Curea groasă, funie sau lanț prins de pieptarul hamului, cu care se leagă calul de crucea trăsurii; ștreang, trăgătoare. S-a prăvălit de pe capră, a desprins șleaurile, a dus negrișorii sub coliba a doua. SADOVEANU, A. L. 146. Bietele dobitoace, înhămate cu șleauri și cu frînghii, își bălăngăneau vijelios clopotele, și fugeau cît puteau. MACEDONSKI, O. III 19. Opt telegari înhămați ungurește, d-a lungul, cu șleauri de curea, subțiri și întinse, purtau trăsura mai ușor ca vîntul. ODOBESCU, S. I 161.

ȘLEAU² ~ri n. Parte a hamului, constând dintr-o funie sau dintr-o curea groasă (mai rar lanț), care se prinde de orcicul unui vehicul cu tracțiune animală; postoroncă; ștreang. /<ucr. šleja, pol. szleja, szla

2) șleaŭ (vest) și șleah (est) n., pl. urĭ (o silabă, d. rus. sleiá, rut. šliĭá, hamurile de pe spinare; pol. szleja. szla, ceh. szle, d. germ. schleife). Trăgătoare, curea groasă și lungă de vre-o doĭ metri (cîte una de fiecare parte) cu care se leagă calu de crucea trăsuriĭ cu doĭ caĭ. – În vest și șleav, șleaf, în nord șlih.

șleac² sn vz șleau³

șleaf² sn vz șleau³

șleah³ sn vz șleau³

șleav² sn vz șleau³

șleu³ sn vz șleau³

șlih sn vz șleau³

șlim sn vz șleau³

șliu sn vz șleau³

șleaf și șleah, V. șleaŭ 1 și 2.

șlih, V. șleah 2.

șleau¹ (drum de țară; curea; pădure) s. n., art. șleaul; pl. șleauri

șleau² (drum de țară, ștreang, pădure) s. n., art. șleaul; pl. șleauri

șleau (drum de țară, ștreang, pădure) s. n., art. șleaul; pl. șleauri

șleau

șleau.

șleau (-uri), s. n. – Trăgătoare, ștreang tras de cai. – Var. șleah. Pol. szla, szleja, rut. slyjá, din sl. silo „laț” (Cihac, II, 390; Tiktin). Der. din săs. Schlîf (Lacea, Dacor., III, 745) este mai puțin probabilă.

ȘLEAU s. ștreang, trăgătoare, (reg.) ștric. (~ la ham.)

ȘLEAU s. ștreang, trăgătoare, (reg.) ștric. (~ la ham.)

șleau⁵ s.n. (reg.) noroi foarte apos.

șleau³, șleauri, s.n. 1. (pop.) fiecare dintre cele două curele groase, funii sau lanțuri care leagă pieptarul hamului de orcic (v.). 2. (reg.; în forma: jleau) bucarul hamului. 3. (reg.) ham. 4. (reg.) parte a crucii căruței de care se prinde orcicul. 5. (reg.) vergea de care se prinde orcicul la căruța cu hulube.