ȘANȚ, șanțuri, s. n. 1. Săpătură lungă și îngustă făcută pe ambele părți ale unui drum, pentru scurgerea apei; p. gener. orice săpătură în forma de mai sus, făcută pentru scurgerea apei, pentru îngroparea unei conducte, pentru marcarea hotarului între două suprafețe de pământ etc. ◊ Expr. (Rar) A se duce la șanț = a se risipi, a se prăpădi. 2. Tranșee. ♦ (În Evul Mediu) Fortificație de forma unui canal adânc și lat (uneori plin cu apă), care împrejmuia un castel sau o cetate. 3. Crestătură sau scobitură în formă de șanț (1), la diferite organe sau piese de mașini, în scoarța unor arbori, în pielea unor animale etc. – Din pol. szaniec, germ. Schanze.

șanț⁴ sn [At: BARIȚIU, P. A. II, 86 / Pl: ~uri / E: ns cf ger Schanze „șansă”] (îvr; cdp ger sein Leben in die Schanze werfen; îe) A-și arunca viața în ~ A-și risca viața.

șanț³ sn [At: LB / Pl: ~uri / E: mg (reg) sanc] (Trs) Scrum rămas în pipă după arderea tutunului.

șanț² sn [At: DOSOFTEI, ap. TDRG / Pl: ~uri / E: nct] (Mol) 1 Lucru straniu Si: (îvp) ciudățenie (3). 2 Minunăție. 3 (Îe) A-i fi (cuiva) de ~ (sau a-i părea cuiva de ~) A-i părea (cuiva) ciudat. 4 (Îae) A-i părea (cuiva) amuzant. 5 (Îae) A se rușina. 6 (Îe) A-i ține (cuiva) ~ul A-i face (cuiva) pe plac.

șanț¹ sn [At: URECHE, L. 191 / V: (reg) sa~, (îvr) ~ă sfi / Pl: ~uri, (reg) ~e / E: ger Schanze, pn szaniec, mg sánc] 1 (Înv) Săpătură lungă și adâncă, adesea fortificată sau umplută cu apă, care se facea în jurul unei cetăți, al unui castel, în scopuri de apărare. 2 (Pex) Tranșee. 3 (Spc) Săpătură lungă și îngustă (pietruită), făcută de o parte și de alta a unui drum pentru scurgerea apei. 4 (Pgn) Orice săpătură lungă și îngustă, făcută pentru scurgerea apei, pentru irigații, pentru îngroparea unei conducte, pentru marcarea hotarului între două suprafețe de pământ etc. 5 (Pan) Scobitură alungită și îngustă, făcută la diferite organe sau piese de mașini, în scoarța unor arbori, în lemn, în pielea unor animale etc. Vz: șliț¹ (1). 6 (Pan; rar) Adâncitură alungită și îngustă la suprafața unui organ² sau a unei părți a corpului. 7 (Înv; îe) A osândi (pe cineva) la ~ A pedepsi (pe cineva) la muncă silnică. 8 (Rar; îe) A se duce la ~ A se distruge. 9 Urmă lăsată de roțile unui vehicul pe pământul moale Si: (reg) făgaș¹ (1). 10 (Trs) Urmă adâncă lăsată de șuvoaie¹ (1) pe coasta unui deal. 11 (Mun; Trs) Albie a unui râu. 12 (Reg) Fâșie de pământ rămasă nearată între brazde. 13 (Înv) Val de pământ făcut în scopuri de apărare Si: dig.

ȘANȚ, șanțuri, s. n. 1. Săpătură lungă și îngustă făcută pe ambele părți ale unui drum, pentru scurgerea apei; p. gener. orice săpătură în forma de mai sus, făcută pentru scurgerea apei, pentru îngroparea unei conducte, pentru marcarea hotarului între două suprafețe de pământ etc. ◊ Expr. (Rar) A se duce la șanț = a se risipi, a se prăpădi. 2. Tranșee. ♦ (În evul mediu) Fortificație de forma unui canal adânc și lat (uneori plin cu apă), care împrejmuia un castel sau o cetate. 3. Crestătură sau scobitură în formă de șanț (1), la diferite organe sau piese de mașini, în scoarța unor arbori, în pielea unor animale etc. – Din pol. szaniec, germ. Schanze.

ȘANȚ, șanțuri, s. f.. 1. Săpătură lungă și îngustă făcută de o parte și de alta a unui drum, pentru scurgerea apei; p. ext. orice săpătură în forma de mai sus, făcută pentru scurgerea apei, pentru marcarea hotarului între două suprafețe de pămînt etc. Gheorghiță a pus mîna pe baltag; omul a sărit șanțul ș-a apucat pe subt o potecă și pe subt o rîpă. SADOVEANU, B. 154. Voinicul făcu precum îl învățase zîna. Săpă un șanț adînc pînă ce ajunse sub culcușul scroafei. ISPIRESCU, L. 129. A dat de niște șanțuri; buiestrașul s-a poticnit și l-a trîntit cît colo. CARAGIALE, P. 87. ◊ Expr. (Rar) A se duce la șanț = a se risipi, a se prăpădi. Rămăsese, după cum știți, singur cu fata și toată gospodăria i se ducea la șanț. PREDA, Î. 114. 2. Fortificație de apărare împotriva armelor de foc, constînd dintr-un șanț (1), cu un parapet făcut din pămîntul scos; tranșee. Noi vom restaura ceea ce alții au distrus!... Noi toți cei din șanțuri și cei din spitale. C. PETRESCU, Î. II 90. Voi, frumoase turturele, Să zburați în țara mea Să-mi cătați pe maica mea, Spuneți-i că am murit Sub un șanț acoperit. HODOȘ, P. P. 230. ♦ (În trecut, uneori determinat prin «de apărare») Fortificație în forma unui canal care împrejmuia un castel sau o cetate medievală. Se văd încă urmele șanțului de apărare, ce ocolea zidurile pe din afară. VLAHUȚĂ, O. A. II 160. 3. Crestătură sau scobitură în formă de șanț (1) la diferite organe sau piese de mașini.

ȘANȚ ~uri n. 1) Săpătură lungă și îngustă făcută în pământ (și folosită la scurgerea apei). 2) înv. Canal adânc și lat (uneori plin cu apă), care încercuia un castel sau o cetate, servind ca mijloc de apărare. 3) Crestătură în formă de canal (pe scoarța arborilor, pe piei, piese de mașini etc.). 4) Construcție în formă de canal folosită pe timp de război ca adăpost sau pentru tragerea cu armele; tranșee. /<germ. Schanze, ung. sánc

ȘANȚ s.n. (Mold.) Ciudățenie, minunăție. Minuni ce-au făcut [Domnul] să țineți minte Și de șanțuri dintîiu de mainte. DOSOFTEI, PS., apud TDRG. Minunînd pre mulți cu ciudesele și cu șanțurile. DOSOFTEI, VS. Etimologie necunoscută. Cf. d i v, m i r a c, m i r a z.

șanț n. 1. groapă făcută în pământ pentru închiderea unui teren, pentru scursul apei sau pe dinaintea unei întărituri; 2. pl. crestături în pietrele morii. [Nemț. SCHANZE].

șanț¹ n., pl. urĭ (rus. šánec, pl. sancy, fort, întăritură: pol. szanc, szaniec, ceh. šanc, d. germ. schanze, întăritură, retranșament). 1. Săpătură lungă făcută în pămînt p. apărare, p. scurgerea apeĭ ș. a.: o tabără, o vie înconjurată de șanț. (V. hindichĭ, ocop, sel și sat). 2. Vechĭ (poate pin aceĭașĭ figură ca a deraĭa. a delira, adică „a ĭeși din linia obișnuită”. Cp. și cu ceh. šantovati, a glumi). Minune, lucru minunat. Azĭ. Nord. De șanț, deșănțat, straniŭ: a ți se părea de șanț, a vorbi de șanț. V. scandel.^[1]

șanță sf vz șanț¹

șanț s. n., pl. șanțuri

șanț s. n., pl. șanțuri

șanț s. n., pl. șanțuri

ȘANȚ s. 1. (prin Mold. și Bucov.) hindichi. (A săpa un ~.) 2. v. tranșee.

ȘANȚ s. v. bazaconie, bizarerie, bâzdâganie, ciudățenie, curiozitate, drăcie, drăcovenie, minunăție, năstrușnicie, năzdrăvănie, poznă.

ȘANȚ s. 1. (prin Mold. și Bucov.) hindichi. (A săpa un ~.) 2. (MIL.) tranșee, (Ban., Transilv. și Bucov.) ștelung, (înv.) ocop. (S-au adăpostit în ~.)

șanț s. v. BAZACONIE. BIZARERIE. BÎZDÎGANIE. CIUDĂȚENIE. CURIOZITATE. DRĂCIE. DRĂCOVENIE. MINUNĂȚIE. NĂSTRUȘNICIE. NĂZDRĂVĂNIE. POZNĂ.

șanț (șanțuri), s. n. – 1. Tranșee. – 2. Săpătură, groapă, canal. – 3. Rigolă. – 4. Jgheab, crestătură, adîncitură. – 5. (Înv.) Miracol, minune. Germ. Schanze, prin intermediul pol. szánc (Cihac, II, 385; Tiktin), cf. săs. schanz (Borcea 207), mag. sánc (Gáldi, Dict., 96), rus. šanec (Sanzewitsch 209). Semantismul ultimului sens nu este clar și ar putea să se bazeze pe un cuvînt diferit, cf. totuși Iordan, BF, VII, 234. Sec. XVII. Der. șențui (var. șănțui), vb. (a face un șanț); deșanț, s. m. (Mold., Trans., ciudățenie, surpriză); deșențat (var. deșănțat), adj. (rar, ciudat, curios; ieșit din comun; nepotrivit, dezordonat); șăncăleț (var. șancălău, șancălos), adj. (Trans., hazliu, nostim); șăncălie, s. f. (Trans., glumă).

șanț², șanțuri, s.n. (reg.) scrumul rămas în pipă după arderea tutunului.

șanț, șanțuri, s.n. – 1. Tutun: „Moșu ține șanț în gură, după ce o stins pipa” (Faiciuc, 2008; Dragomirești). 2. Scrumul rămas în pipă după ardere. – Din magh. dial. sánc „șanț” (MDA).

șanțuri de dragaj (pl.), (engl.= groove cast) → urme de dragaj.

șanț, șanțuri s. n. rid.

Radio-șanț expr. (peior.) 1. (în timpul războiului rece) Radio Europa Liberă. 2. bârfă, zvon.