învoi [At: DOSOFTEI, V. S. 221 / Pzi: ~esc / E: în- + voie] 1 vt (Mol) A acorda cuiva ceea ce cere Si: a îngădui, a permite. 2 vt (Buc; îe) A ~ pe cineva A mulțumi pe cineva. 3 vt (Înv; pbl) A admite. 4 vi (Înv) A favoriza. 5 vi (Înv) A fi de acord. 6 vr A ajunge la o înțelegere cu cineva. 7 vr (Îe) A se ~ din preț (sau asupra prețului) A se pune de acord asupra prețului. 8 vr (Spc) A se pune de acord asupra zestrei. 9 vr A se declara de acord cu ceva Si: a consimți. 10 vr A adera la ceva. 11 vr A se tocmi. 12 vr A se angaja. 13 vrr A trăi în bună înțelegere cu cineva. 14 vrr A se reconcilia. 15 vrr A fi în concordanță Si: a se potrivi. 16 vt A permite cuiva să lipsească pentru scurt timp de la o anumită activitate, precum școală, serviciu etc.

ÎNVOI (-voesc) I. vb. tr. † A da ceea ce cere cineva, a acorda, a îngădui: eu sînt de părere să-i învoim cererea (ALECS.). II. vb. refl. 1 A fi de aceeași părere, a fi de acord; a primi să facă ceva, a consimți: și ea, cuminte fată, se și ’nvoește ’ndată și nu prea zice ba (COȘB.), cu mare greutate se învoi baba să meargă în pețit la împăratul (MERA) ¶ 2 A se împăca, a trăi în bună înțelegere ¶ 3 A se înțelege, a cădea la învoială, a cădea de acord: nu s’au învoit asupra prețului; cu acest sfat s’au învoit tus-trei și așa a început fie-carele să facă cîte un ocol (SB.) ¶ 4 🚜 A se înțelege, a se tocmi cu arendașul sau cu proprietarul moșiei ca să-i lucreze în anumite condițiuni (vorb. de țăran) [voie].

ÎNVOI, învoiesc, vb. IV. 1. Refl. reciproc. A face cu cineva o învoială, a ajunge la o înțelegere, a cădea de acord. Dar, ca să nu mai știe satul, Putem ușor a ne-nvoi: Tu lasă-n pacoste vînatul, Căci eu renunț de-a pescui. COȘBUC, P. II 175. Se învoiră să se ia la luptă dreaptă. ISPIRESCU, L. 87. Fu atunci o dispută între săcui, din care unii voiau să păstreze în viață vreo cîțiva din nobilii prinși... se învoiră apoi a amîna pentru cîtăva vreme moartea unora dintr-înșii. BĂLCESCU, O. II 259. 2. Refl. A fi de aceeași părere cu cineva, a se declara de acord cu ceva, a accepta, a primi, a consimți la ceva. E mulțumit că alde fiică-sa s-au învoit îndată cu planul lui. SP. POPESCU, M. G. 47. Tu nu te-nvoi la nimic, numai la aceste. RETEGANUL, P. III 16. Ei bine, dacă este așa, mă învoiesc! ISPIRESCU, L. 273. Nu ne putem învoi cu [terminațiile] -ciune și cu -iune. NEGRUZZI, S. I 348. 3. Refl. reciproc. A se avea bine, a trăi în bună înțelegere, a se împăca cu cineva. Să-i dau ajutor, că tare i-e greu și de loc nu se învoiește cu celelalte fete. REBREANU, R. I 92. Eu am fost însurat și m-am învoit cu nevasta ca și cu un frate. ISPIRESCU, la TDRG. 4. Refl. A se tocmi, a se angaja. Ia bani, cu cît se învoiește, și se duce și el după Chirică. CREANGĂ, P. 160. 5. Tranz. (În orînduirea burghezo-moșicrească) A face o învoială agricolă. Noi toți te rugăm a învoi oamenii după cum cer ei, să nu ne mai sugrumați în pragul primăverii ca alți ani. DUMITRIU, N. 46. ◊ Refl. Vultureștenii nu s-au mai învoit anu ăsta la arendașul de aici, din pricină că le-a pus învoieli prea grele și s-au dus la Căldărușa. SANDU-ALDEA, D. N. 229. 6. Tranz. (Învechit și regional, construit cu dativul; complementul indică lucrul permis) A acorda (cuiva) ceea ce cere, a da voie, a face voia cuiva, a permite, a îngădui, a aproba. Cinstesc pe socrul cel mare c-o oca sau două de rachiu, pentru a le învoi a da parul la pămînt. SEVASTOS, N. 280. Spînul... cheamă pe Harap-Alb de față cu dînsele și-i învoi aceasta, însă cu tocmală ca în tot timpul ospățului să steie numai la spatele stăpînu-său. CREANGĂ, P. 231. Deci, învoiască acum măria-ta lui Despot, al meu oaspe, să vie-a-l saluta. ALECSANDRI, T. II 91. ♦ A permite cuiva să lipsească pentru scurt timp de la locul de muncă.

A ÎNVOI ~iesc tranz. pop. (persoane) A pune în posesia unui permis sau a unei permisiuni. A-l ~ să plece. /în + voie

A SE ÎNVOI mă ~iesc intranz. pop. 1) A ajunge la o înțelegere; a cădea de acord; a se înțelege; a conveni. 2) A fi de aceeași părere; a se declara de acord. ~ cu spusele cuiva. 3) A se înțelege bine; a trăi în bună înțelegere; a se împăca. /în + voie

învoì v. 1. a conveni: v’ați învoit; 2. a consimți: îi învoi cererea; 3. a se împăca: nu se prea învoiesc. [V. voie].

învoĭésc v. tr. (d. voĭe saŭ d. voĭesc). Las să, daŭ voĭe: colonelu ĭ-a învoit pe soldațĭ să ĭasă în oraș. V. refl. Convin, fac un contract, o convențiune.

voĭésc v. tr. (d. voĭe saŭ d. vsl. volĭon, voĭesc, voliti, a voi). Vreaŭ (în limba scrisă). V. refl. L. V. Mă învoĭesc.

învoi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învoiesc, 3 sg. învoiește, imperf. 1 învoiam; conj. prez. 1 sg. să învoiesc, 3 să învoiască

învoi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învoiesc, imperf. 3 sg. învoia; conj. prez. 3 să învoiască

învoi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învoiesc, imperf. 3 sg. învoia; conj. prez. 3 sg. și pl. învoiască

învoi (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învoiesc, conj. învoiască)

învoiesc, -oiască 3 conj., -oiam 1 imp.

ÎNVOI vb. v. angaja, băga, concilia, intra, împăca, încadra, înțelege, tocmi, vârî.

ÎNVOI vb. 1. v. conveni. 2. v. înțelege. 3. v. pactiza. 4. v. aproba. 5. v. consimți. 6. a accepta, a conveni, (înv.) a pristăni. (S-a ~ să vină la nuntă.)

ÎNVOI vb. 1. a conveni, a se înțelege, (pop.) a se ajunge, a (se) uni, (prin Munt.) a se îndogăți, (Ban.) a se toldui, (înv.) a se lovi, a pristăni, a se tîrgui, a se tocmi, a veni, (grecism înv.) a se simfonisi. (S-au ~ asupra prețului.) 2. a se înțelege, a se vorbi, (pop.) a se pogodi, (înv. și reg.) a se grăi. (S-au ~ să plece împreună.) 3. a se înțelege, a pactiza. (S-a ~ cu inamicul.) 4. a accepta, a admite, a aproba, a consimți, a încuviința, a se îndupleca, a îngădui, a lăsa, a permite, a primi, (livr.) a concede, (înv. și pop.) a se prinde, (înv. și reg.) a se pleca, (Mold. și Bucov.) a pozvoli, (înv.) a aprobălui, a mulțumi, a ogodi. (S-a ~ să se scoată la concurs postul vacant.) 5. a accepta, a admite, a consimți, a primi, a voi, a vrea. (Te ~ să fii soția mea?) 6. a accepta, a conveni, (înv.) a pristăni. (S-a ~ să vină la nuntă.)

învoi vb. v. ANGAJA. BĂGA. CONCILIA. INTRA. ÎMPĂCA. ÎNCADRA. ÎNȚELEGE. TOCMI. VÎRÎ.

On trouve avec le ciel des accomodements (fr. „Te mai învoiești și cu cerul)” – Molière (Tartuffe, act. IV, sc. 5) – Cînd Elmira pretextează că va supăra cerul dacă va păcătui în dragoste, Tartuffe îi răspunde: „E cîte-o destătare oprită, nu te-nșeli, Dar se mai fac cu cerul și unele-nvoieli!” Ironia lui Molière servește spre a satiriza preacuvioasa fățărnicie. LIT.