8 definiții pentru urător


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

URĂTÓR, -OÁRE, urători, -oare, s. m. și f. Colindător (care urează). – Ura2 + suf. -ător.

URĂTÓR, -OÁRE, urători, -oare, s. m. și f. Colindător (care urează). – Ura2 + suf. -ător.

urător, ~oare [At: N. TEST. (1648), 16776 / V: (reg) urezetor sm / Pl: ~i, ~oare / E: ura2 + -ător] 1 sm (Înv) Persoană care are talentul de a vorbi frumos în public Si: orator. 2 sm (Înv; pex) Avocat (1). 3 a (Îvr) Care exprimă dorința de a se împlini ceva. 4 sm Persoană care urează2 (11) cu prilejul sărbătorilor de iarnă Si: colindător (1). 5 sf (Reg) Urare (2) tradițională de Anul Nou, făcută de flăcăii care umblă cu plugușorul Si: plugușor. 6 sm (Reg) Tânăr care rostește orații la nuntă Si: colăcer.

URĂTÓR, -OÁRE, urători, -oare, s. m. și f. Cel care colindă (în grup cu alții) de la casă la casă în ajunul anului nou (și recită «plugușorul»). V. colindător. Era un vuiet de tobe, de buhaie, de clopote, de credeai că se dărîmă păreții cînd începeau urătorii. SADOVEANU, O. I 398. Urătorii conteniseră; la fereastră tremura numai vîntul iernii; cele din urmă clipe ale anului vechi se scurgeau domol. id. ib. III 253. Prin orașe răsfățate, Prin bordeie și prin sate, Sara, după asfințit, Urătorii au pornit. BELDICEANU, P. 66. ◊ (Adjectival) Fig. Buhaiul urător în ajunul anului nou. RUSSO, S. 22. ♦ Persoană care face o orație de nuntă.

URĂTÓR ~i m. Persoană care umblă cu uratul în seara de Anul Nou; hăitor. /a ura + suf. ~ător


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

urătór s. m., pl. urătóri

urătór s. m., pl. urătóri


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

URĂTÓR s. v. colindător.

URĂTOR s. colindător, (pop.) pițărău, (reg.) colindreț. (~ de Anul nou.)

Intrare: urător
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • urător
  • urătorul
  • urătoru‑
plural
  • urători
  • urătorii
genitiv-dativ singular
  • urător
  • urătorului
plural
  • urători
  • urătorilor
vocativ singular
  • urătorule
plural
  • urătorilor
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

urător, -oare urătoare

  • 1. Colindător (care urează).
    exemple
    • Era un vuiet de tobe, de buhaie, de clopote, de credeai că se dărîmă păreții cînd începeau urătorii. SADOVEANU, O. I 398.
      surse: DLRLC
    • Urătorii conteniseră; la fereastră tremura numai vîntul iernii; cele din urmă clipe ale anului vechi se scurgeau domol. SADOVEANU, O. III 253.
      surse: DLRLC
    • Prin orașe răsfățate, Prin bordeie și prin sate, Sara, după asfințit, Urătorii au pornit. BELDICEANU, P. 66.
      surse: DLRLC
    • (și) adjectival figurat Buhaiul urător în ajunul anului nou. RUSSO, S. 22.
      surse: DLRLC
    • 1.1. Persoană care face o orație de nuntă.
      surse: DLRLC

etimologie:

  • Ura + sufix -ător.
    surse: DEX '09 DEX '98 NODEX