URĂTOR, -OARE, urători, -oare, s. m. și f. Cel care colindă (în grup cu alții) de la casă la casă în ajunul anului nou (și recită «plugușorul»). V. colindător. Era un vuiet de tobe, de buhaie, de clopote, de credeai că se dărîmă păreții cînd începeau urătorii. SADOVEANU, O. I 398. Urătorii conteniseră; la fereastră tremura numai vîntul iernii; cele din urmă clipe ale anului vechi se scurgeau domol. id. ib. III 253. Prin orașe răsfățate, Prin bordeie și prin sate, Sara, după asfințit, Urătorii au pornit. BELDICEANU, P. 66. ◊ (Adjectival) Fig. Buhaiul urător în ajunul anului nou. RUSSO, S. 22. ♦ Persoană care face o orație de nuntă.