stăvi [At: (a. 1696) IORGA, S. D. XII, 282 / V: (reg) stei, stră~ / Pzi: ~vesc / E: vsl ставити] 1 vr (Îrg; mai ales îcn) A se stabili (1). 2-3 vir (Îrg; mai ales îcn) A trăi. 4 vr (Îg; mai ales îcn) A se menține. 5 vr (Îrg; prc; mai ales îcn) A crește (1). 6 vr A se alege (52) cu … 7 vr A rămâne. 8-9 vri (Mun) A se aduna (13). 10-11 vri A se păstra. 12 vi A avea pace, liniște. 13 vi (Pex) A se potoli.

STĂVÍ, stăvesc, vb. IV. Refl. (Învechit și popular, mai ales în construcții negative) 1. A se statornici, a se așeza, a se stabili. Era așa de stricătoare bala de fiară, încît turmele de oi nu se mai stăveau prin preajmă de răul lui. ISPIRESCU, U. 30. Cotoșmanul era un pisic cuminte. Șoarecii nu se mai stăveau prin casa aceea. id. L. 285. ♦ A avea ființă, a exista; (despre persoane) a fi în viață, a trăi. Se spune că odată... caprele zburau prin pomi și mîncau toți pomii. Nu se mai stăveau frunzișoare și verdeață prin pomi. I. CR. III 275. ◊ Intranz. Pe cine lovea, Nu mai stăvea. PĂSCULESCU, L. P. 215. 2. A se alege cu ceva, a putea avea ceva. Pe Cuejdi precum pe Bistricioară, Nici într-o primăvară Nu se stăvesc cu moară. DONICI, F. 48.

stăvì v. a se statornici: șoarecii nu se mai stăviau prin casă ISP. [Cf. slav. STAVITI, a consta].

STEI, steiuri, s. n. Colț (ascuțit) de stâncă. ♦ (Rar) Bolovan de piatră, de sare etc. – Cf. sb. stenje.

stei¹ sn [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: ~uri și (rar, m) ~ / E: nct] 1 Colț (ascuțit) de stâncă. 2 (Pex) Stâncă (1). 3 (Fig) Fâșie de pământ pietros. 4 (Rar) Bolovan (2).

stei² v vz stăvi

străvi v vz stăvi

STEI, steiuri, s. n. Colț (ascuțit) de stâncă. ♦ (Rar) Bolovan de piatră, de sare etc. – Cf. scr. stenje.

STEI, steiuri, s. n. (Uneori determinat prin «de stîncă», «de piatră») Colț de stîncă, stîncă ascuțită. Colo sus, la Toroioagă, Numai piatră și zănoagă Și steiuri de stîncă seacă... DEȘLIU, M. 5. Să fi căzut?... Cătălin?... El, care sărea din stei în stei, care urca muchia ca o capră sălbatică? DELAVRANCEA, O. II 120. Mai cățărîndu-se din stei în stei, mai de-a bușele... se urcă deasupra muntelui. ISPIRESCU, L. 195. ◊ Fig. Prea-nțeleptul de trei zile, în extazul lui... Era stei de nemișcare și cu ochii în pămint. MACEDONSKI, O. I 100. ♦ Fîșie de pămînt pietros. Tatăl tău cu plugul ară steiul, zgîrie pămîntul lui puțin. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 167-168, 9/1. ♦ (Rar) Bucată, bolovan mare de piatră, de sare etc. [Fața lacului] sta linsă, limpede, înghețată, ca un stei de sare străvezie. GALACTION, O. I 44. [Aias] Scutul lui Ector a spart cu steiul cît piatra de moară. MURNU, I. 143. – Pl. și: (m.) stei (ISPIRESCU, M. V. 47).

STEI ~uri n. 1) Stâncă ascuțită. 2) Bucată compactă dintr-o materie oarecare (de piatră, de sare etc.). [Monosilabic] /Orig. nec.

steiu n. stană: cățărânduse din steiu în steiu ISP. [Origină necunoscută].

stăvésc (mă) v. refl. (vsl. stavati și -viti, a se opri, d. stati, a sta. V. stavă, pri- și ză-stăvesc). Mă așez, mă stabilesc, trăĭesc: șoariciĭ nu se pot stăvi la noĭ de frica pisiciĭ. Ban. Trans. Mă liniștesc, am răgaz: nu mă pot stăvi să vin pe la tine de mulțimea trebilor. Mă aleg cu, posed, am: nu ne putem stăvi cu găinĭ de atîțĭa dihorĭ, m’am stăvit cu puținĭ banĭ. – Și ast- (Trans.).

1) steĭ n., pl. urĭ (sîrb. stenje, stena, stîncă, vsl. stĭena. V. stan, stîncă). Vest. Stîncă: cățărîndu-se din steĭ în steĭ (Isp.), pe steĭurĭ de cremene (CL. 1912, 1202), un bolovan dintr’un steĭ (Univ. 19 Ian. 1916, coresp. T. Jiuluĭ).

2) steĭ n., pl. urĭ (poate d. stea: stea în frunte = steĭ!). Munt. Pată de păr alb în frunte la caĭ. V. bălțat și țintat.

!stăví (a se ~) (reg.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se stăvéște, imperf. 3 sg. se stăveá; conj. prez. 3 să se stăveáscă

stăví vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. stăvésc, imperf. 3 sg. stăveá; conj. prez. 3 sg. și pl. stăveáscă

stei s. n., pl. stéiuri

stei s. n., pl. stéiuri

STĂVÍ vb. v. astâmpăra, așeza, cuminți, domoli, fixa, instala, liniști, opri, potoli, stabili, statornici.

stăvi vb. v. ASTÎMPĂRA. AȘEZA. CUMINȚI. DOMOLI. FIXA. INSTALA. LINIȘTI. OPRI. POTOLI. STABILI. STATORNICI.

stăví (-vésc, ít), vb. refl. – 1. A se stabili, a se aciua. – 2. A rămîne cu ceva, a păstra, a conserva. – Var. astăvi. Sl. staviti (Cihac, II, 364; cf. Miklosich, Slaw. Elem., 46), cf. năstav, stative. – Der. stavăr, s. n. (înv., Mold., constanță, perseverență), pe care Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 303, îl considera de origine dacică și Tiktin, legat de lat. stabilis; stavă, s. f. (herghelie, islaz de cai, paradă, montă), din sl. stava „poziție, stat”; stăvar, s. m. (păzitor de cai); stavilă (megl. stăvilă), s. f. (baraj, stăvilar; obstacol, barieră), din sl. (bg.) stavilo (Conev 81); stăvilar, s. n. (baraj); stăvili, vb. (a pune stavile, a zăgăzui; a opri, a împiedica).

stéi (-ie), adj. – Breaz, cu pată albă în frunte. Origine incertă. Ar putea fi un lat. *stēlleius (Diculescu 176) sau *stēlleus (Graur, GS, VI, 335). Mai probabil direct de la stea, chiar dacă Tiktin găsește der. surprinzătoare; trebuie să se pornească de la stei, pl. lui *stel, cu suf. dim.