19 definiții pentru satiră sateră


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SATÍRĂ, satire, s. f. Scriere în versuri sau în proză în care sunt criticate defecte morale ale oamenilor sau aspecte negative ale societății, cu intenții moralizatoare; p. gener. scriere sau discurs cu caracter batjocoritor, vehement. ♦ Categorie estetică din sfera comicului, care critică cu violență și caricatural pe cineva sau ceva. [Acc. și: sátiră] – Din fr. satire, lat. satira.

satiră sf [At: I.C. POEZII, 2 / V: (înv) ~teră / A și: sati / Pl: ~re / E: ngr σατύρα, lat satira, fr satire] 1 Scriere în versuri sau în proză, operă cinematografică etc. în care sunt aspru criticate și ridiculizate, de obicei cu intenții moralizatoare, viciile oamenilor sau diverse aspecte negative ale societății. 2 (Prc) Conținut al unei satire (1). 3 (Pex) Satirizare (2). 4 Categorie estetică din sfera comicului, care critică cu violență și caricatural pe cineva sau ceva, scoțând pe primul plan aspectele negative. 5 Specie literară reprezentată de satiră (1). 6 Piesă de teatru, la grecii antici și la romani, în care se criticau moravurile și ale cărei personaje principale reprezentau niște satiri (1).

SÁTIRĂ, satire, s. f. Scriere în versuri sau în proză în care sunt criticate defecte morale ale oamenilor sau aspecte negative ale societății, cu intenții moralizatoare; p. gener. scriere sau discurs cu caracter batjocoritor, mușcător. ♦ Categorie estetică din sfera comicului, care critică cu violență și caricatural pe cineva sau ceva. [Acc. și: satíră] – Din fr. satire, lat. satira.

SATÍRĂ, satire, s. f. Compoziție literară, mai ales în versuri, în care sînt biciuite defectele morale ale oamenilor sau aspectele negative ale societății; p. ext. orice scriere sau discurs cu caracter batjocoritor, mușcător. [Coribut] citea pentru a nu știu cîtea oară arzătoarele satire ale lui Decimus Iulius Iuvenalis. SADOVEANU, O. VII 97. Alexandrescu înveselea auditoriul cu cîte-o elegie, o satiră sau o fabulă. GHICA, S. A. 126. Spune-mi cum poci de rimă, de muz-a mă desface, Și eu, drept recompensă, o satiră ți-oi face. ALEXANDRESCU, M. 258. ♦ Genul satiric. Dintre genurile literare, satira, prin procedeele artistice specifice, poate și trebuie să joace un rol important în nimicirea vechiului, în înlăturarea a tot ceea ce e putred, cangrenat în viața socială. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 367, 4/5. – Accentuat și: sátiră.

SÁTIRĂ s.f. 1. (La greci și la romani) Poemă dramatică și didactică în care se biciuiau moravurile și ale cărei personaje reprezentau satiri. 2. Poezie lirică în care sunt ridiculizate și biciuite anumite defecte, moravuri rele etc. din societate; (p. ext.) scriere, cuvântare etc. cu caracter biciuitor, mușcător. ♦ Genul satiric. [Acc. și satíră. / < lat. satira, fr. satire].

SÁTIRĂ / SATÍRĂ s. f. 1. (la greci și la romani) poem dramatic și didactic în care se biciuiau moravurile și ale cărei personaje reprezentau satiri. 2. poezie lirică în care sunt ridiculizate și biciuite anumite defecte, moravuri etc. din societate. ♦ scriere, cuvântare etc. cu caracter de critică biciuitoare. (< fr. satire, lat. satira)

SATÍRĂ ~e f. 1) Specie a poeziei lirice în care sunt atacate moravurile sociale și cusururile omenești. 2) Creație literară care are un asemenea caracter. 3) Categorie estetică care ridiculizează în mod violent și caricatural moravurile sociale și cusururile omenești. 4) fig. Critică persiflantă. [G.-D. satirei; Acc. și sátiră] /<ngr. satyra, lat. satira, fr. satire

satiră f. 1. poemă în care se critică și se ridiculizează viții sau apucături ciudate: Satire de Eminescu; 2. orice scriere sau discurs mușcător; 3. specie de dramă greacă în care satirii erau personajele de căpetenie. [Primitiv, latinește, ghiveciu de bucate, apoi amestecătură de proză și versuri, și însfârșit critica persoanelor și a lucrurilor].

* sátiră f., pl. e (lat. sátira, infl. de vgr. sátyros, sátir și satiră, în locu formeĭ maĭ vechĭ sátura, „plină” subînț. lanx, farfurie, adică „farfurie plină” de tot felu de fructe, care se oferea Cereriĭ, apoĭ „farsă”. Sátura e fem. d. sátur, dim. satúllus, sătul. Cp. cu farsă, ghivecĭ, potpourri). Poemă saŭ și pĭesă în proză în care se critică și se ridiculizează vițiile: Sátirele luĭ Juvenal, Boileau, Eminescu. Genu satiric. – Fals satíră (fr. satire). V. menipeŭ.

Menipee (Satira) f. celebru pamflet politic francez, în versuri și în proză, compus în 1593 contra Ligei.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

!satíră/sátiră s. f., g.-d. art. satírei/sátirei; pl. satíre/sátire

sátiră/satíră s. f., g.-d. art. sátirei/satírei; pl. sátire/satíre


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

SÁTIRĂ s. v. satirizare.

SATIRĂ s. ridiculizare, satirizare, (fig.) biciuire. (~ moravurilor din trecut.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

SATIRĂ (< fr. satire ; lat. satura) Specie a poeziei lirice în care sînt ridiculizate moravuri, caractere, aspecte negative, individuale sau sociale. La vechii greci și romani, satira avea un caracter dramatic și didactic, un fel de farsă încare eraubiciuitemoravurile. Adeseori, personajele erau satirii. Mai puțin cultivată de poeții greci, ea cunoaște o mare dezvoltare în poezia latină, ilustrată de Horațiu, iarmai tîrziuîn lirica modernă. Satira îșigăseșteexplicația în antiteza dintre corupția societății și idealurile de viață ale poetului, în ideea de ridiculizare. Ea poate fi: directă, atunci cînd poetul vizează direct moravurile, caracterele etc. (Scrisorile lui M. Eminescu), indirectă, cînd scriitorul, ironizîndu-se pe sine, ridiculizează în fond moravurile societății înseși (Satiră. Duhului meu de Gr. Alexandrescu); personală, cînd obiectul satirei este o persoană (Cîntecul ursului de I.H. Rădulescu); generală sau colectivă, cînd ironizează o categorie socială (Scrisoarea I de M. Eminescu). După natura defectelor ridiculizate,unii clasifică satira în socială, morală, politică și literară. Termenul satiră este folosit dealtfel pentru orice fel de scriere cu caracter critic, ironic. După gradul de intensitate al ironiei, satirele se grupează în amabile caracteristice prin ironia fină și mai puțin usturătoare (O profesiune de credință, Satiră. Duhului meu a lui Gr. Alexandrescu) și vehemente, cînd batjocura este extrem de puternică, mergînd pînă la violența de limbaj a pamfletului (ex. Scrisoarea III de M. Eminescu). Ex. Vezi domnișoru-cela care toate le știe, Căruia vorbă, duhul îi stă în pălărie, În chipul de-a o scoate cu grații prefăcute? Hainele după dînsul sînt la Paris cusute: Singur ne-ncredințează. Lorneta atîrnată Este și mai streină, de-o formă minunată; Vrea s-o cumpere Prințul, dar ca un om cuminte, Dumnealui o tocmise ceva mai înainte. Cînd le-a spus astea toate, o ia la ochi, privește. Chiar pe dama aceea cu care-atunci vorbește: I-o dă în nas, se pleacă și în sfîrșit o lasă, Zicîndu-i: „Ce lornetă! te-arată mai frumoasă!” Fieșicine cunoaște ce cap tînărul are; Dar, pentru că dă bine din mîini și din picioare Și trîntește la vorbe fără să se gîndească, Am văzut multă lume cu duh să-l socotească. Iată de ce talente avem noi trebuință! (GR. ALEXANDRESCU, Satiră, Duhului meu)


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

SÁTIRĂ (< fr., lat.) 1. Categorie estetică aparținând sferei comicului, care ridiculizează violent obiectivul vizat, subliniindu-i caricatural laturile negative. S. poate folosi, în funcție de fenomenul satirizat, deopotrivă tonalității comice sau grave și procedee diverse, de la ironie până la invectivă. 2. Specie a poeziei lirice cultivată încă din Antic., care ridiculizează cu intenții moralizatoare aspecte negative ale vieții individuale sau sociale. Au scris s. Horațiu, Marțial, Boileau, Hugo, Byron, iar în literatura română Gr. Alexandrescu, M. Eminescu, Al. Macedonski ș.a. ♦ Orice scriere cu caracter de critică batjocoritoare, vehementă.

Intrare: satiră
satiră (acc. á) substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • satiră
  • satira
plural
  • satire
  • satirele
genitiv-dativ singular
  • satire
  • satirei
plural
  • satire
  • satirelor
vocativ singular
plural
satiră (acc. í) substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • sati
  • satira
plural
  • satire
  • satirele
genitiv-dativ singular
  • satire
  • satirei
plural
  • satire
  • satirelor
vocativ singular
plural
sateră
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.