SACERDOȚIU s. n. (Livr.) Rang, demnitate de preot; fig. chemare, misiune. ♦ (Colectiv) Cler, preoțime. – Din lat. sacerdotium.

sacerdoțiu sn [At: NEGULICI / V: (înv) ~ociu / Pl: ~ii / E: lat sacerdotium] 1 Preoțime. 2 Preoție. 3 (Pgn) Funcție (de mare răspundere). 4 (Pgn) Misiune (de mare răspundere). 5 (Fig) Ceea ce are un caracter venerabil. 6 (Fig) Ceea ce este demn de respectat. 7 (Nob) Ritual.

SACERDOȚIU s. n. (Livr.) Rang, demnitate de preot; fig. chemare, misiune. ◊ (Colectiv) Cler, preoțime. – Din lat. sacerdotium.

SACERDOȚIU s. n. Rangul, demnitatea de preot (v. preoție); fig. chemare, misiune. Judecătorii carii gîndesc la siguranța soțietății, la suferințele omenirii, la mărirea sacerdoțiului ce sînt chemați a esercita... sînt adevărați stîlpi ai templului Dreptății. RUSSO, S. 183. ♦ (Cu sens colectiv) Cler, preoțime.

SACERDOȚIU s.n. 1. Rang, demnitate de preot. 2. Cler, preoțime. [Pron. -țiu. / < fr. sacerdoce, lat. sacerdotium].

SACERDOȚIU s. n. 1. rang, demnitate de preot. 2. cler, preoțime. (< lat. sacerdotium)

SACERDOȚIU ~i n. livr. 1) Funcția de sacerdot. 2) Totalitate a sacerdoților; cler. /<lat. sacerodotium

sacerdoțiu n. 1. darul preoției: 2. corp ecleziastic: răsboaiele medievale între Sacerdoțiul și Imperiul sunt celebre; 3. fig. ce are un caracter venerabil: paternitatea e un sacerdoțiu.

* sacerdóțiŭ n. (lat. sacerdotium). Preuție.

sacerdociu sn vz sacerdoțiu

sacerdoțiu (demnitatea de preot, cler) (livr.) [iu pron. ĭu] s. n., art. sacerdoțiul

sacerdoțiu (demnitatea de preot, cler) (livr.) [țiu pron. țĭu] s. n., art. sacerdoțiul

sacerdoțiu (demnitatea de preot, cler) s. n. [-țiu pron. -țiu], art. sacerdoțiul; pl. sacerdoții

sacerdoțiu.

SACERDOȚIU s. v. chemare, cler, menire, misiune, popie, preoție, preoțime, rol, rost, sarcină.

sacerdoțiu s. v. CHEMARE. CLER. MENIRE. MISIUNE. POPIE. PREOȚIE. PREOȚIME. ROL. ROST. SARCINĂ.