rondo sn [At: FILIMON, O. II, 209 / Pl: ~uri / E: fr rondeau, it rondo] (Muz) 1 Formă muzicală instrumentală, bazată pe revenirea periodică a unei teme principale, care alternează cu diferite alte teme. 2 (Prc) Arie instrumentală a cărei temă revine în cursul piesei.

RONDO, rondouri, s. n. Arie instrumentală a cărei temă revine în cursul piesei.

RONDO s.n. Arie instrumentală cu caracter vioi, a cărei temă principală se repetă o dată sau de mai multe ori. [Pl. -uri. / < it., fr. rondo].

RONDO s. n. formă muzicală instrumentală cu caracter vioi, a cărei temă principală alternează cu diferite cuplete. (< fr., it. rondo)

RONDO ~uri n. Compoziție muzicală instrumentală, cu caracter vioi, a cărei temă principală revine periodic, alternând cu alte teme. /<it. rondo, fr. rondeau

rondo (compoziție muzicală) s. n., art. rondoul; pl. rondouri

rondo (compoziție muzicală) s. n., art. rondoul; pl. rondouri

rondo (muz.) s. n., art. rondoul; pl. rondouri

rondo

rondo (fr. rondo; it. rondo; engl. și germ. Rondo), lucrare instrumentală – și, mai puțin frecvent, vocală – cu formă* specifică și conținut vioi, dansant de factură populară. Forma de r. se constituie din trei sau mai multe expuneri (teme*), în tonalitatea (2) lucrării, ale unei secțiuni A denumită refren* (ritornello – v. riturnelă, perioadă* principală) între care se intercalează secțiuni distincte tematic și tonal – notate B, C, D, E etc. – denumite cuplete*, strofe, episoade, perioade* secundare. La originea r. stau cântecele de dans medievale – denumite rondes („hore”), fiindcă se execută în cerc – provenind din folc. Normandiei și sunt larg răspândite începând cu sec. 13-14 și până în sec. 19. Trubadurii* din sec. 13 cultivă acest gen muzical – denumit de ei rondeau* – în lucrări de factură monodică*, executate responsorial*, în care cupletele sunt redate de un solist, iar refrenul de către cor. Este de menționat faptul că structura poetică se află în strânsă conexiune cu cea muzicală. În sec. 14-15 compozitorii Adam de la Halle și Machault dezvoltă r. polif. Muzica instr. preia forma de r. și, în sec. 17-18, Fr. Couperin, J.-B. Lully, J.-Ph. Rameau introduc în opere și balete* lucrări pentru clavecin – intitulate rondeaux – care sunt construite schemei ABACAD --- A. R. clasic (sec. 18-19), descendent direct al rondeaux-urilor claveciniștilor fr., se caracterizează printr-un număr mai redus de cuplete, fiind răspândită forma ABACABA, în care, de multe ori, revenirea primului cuplet se produce în tonalitatea de bază a lucrării. În această perioadă, r. este utilizat frecvent ca parte finală a ciclului sonatei*, Mozart și, în special, Beethoven cristalizează un tip particular de r. – r. sonată – notat ABACABA, în care celui de-al doilea cuplet – C – i se substituie o dezvoltare (2), iar grupul final al secțiunilor ABA, joacă rolul unei reprize (1), cupletul B fiind re-expus în tonalitatea lucrării (Mozart, Sonata pentru pian în re major KV 311; Beethoven, Sonata pentru pian op. 1 nr. 1, Sonata pentru pian op. 7 etc.). R. este cultivat ca piesă de virtuozitate* cu caracter independent de Mozart (Rondo pentru pian în re major), Beethoven (Rondo à capriccio), F. Mendelssohn-Bartholdy (Rondo capriccioso), Weber (Rondo brillant) ș.a. În acest caz, forma r. se amplifică prin asimilarea unor procedee dezvoltatoare și variaționale*. În muzica sec. 20, forma r. este prezentă în lucrări de Bartók (finalul Sonatei pentru pian, 1926), Debussy (ultima mișcare din Sonata pentru violoncel și pian), R. Strauss (poemul simfonic Till Eulenspiegel), Enescu (ultima mișcare din Sonata a III-a pentru pian și vioară, finalul operei Oedip).

RONDÓ (< it., fr.) s. n. 1. Formă muzicală instrumentală, bazată pe revenirea periodică a unei teme principale (refren), care alternează cu diferite alte teme (cuplete sau episoade), frecventă în sec. 17 și 18. Apare în creațiile lui Bach, Mozart, Haydn, Beethoven. 2. Poezie lirică de formă fixă alcătuită din 15 versuri în trei strofe (prima în cinci versuri, a doua un catren și ultima de șase versuri); constituie o variantă de rondel.