pronunțare sf [At: CARTE TREB. II, 56/17 / V: (înv) ~tiare / E: pronunța] 1 Emitere a sunetelor, silabelor, cuvintelor etc. cu ajutorul organelor vorbirii. 2 Articulare a sunetelor, silabelor, cuvintelor etc. cu ajutorul organelor vorbirii. 3 Mod de a pronunța Si: pronunție (3), (înv) pronunțiație, (îvr) pronunțiatură. 4 (Jur) Decizie într-un litigiu comunicată părților de către autoritatea competentă care a luat-o.

PRONUNȚARE, pronunțări, s. f. Acțiunea de a (s e) pronunța. 1. Rostire, articulare; fel de a pronunța. Urechea și observația făcută asupra propriei noastre pronunțări nu sînt totdeauna suficiente. De aceea fonetiștii recurg la diverse aparate. IORDAN, U. R. 139. 2. (Jur.) Comunicare, publicare (a unei sentințe). Pronunțarea sentinței. 3. Emitere a miei păreri, a unui punct de vedere.

PRONUNȚARE s.f. Acțiunea de a (se) pronunța și rezultatul ei; pronunție; (spec.; jur.) dare a unei sentințe; sentință pronunțată. [< pronunța].

pronunțare f. 1. acțiunea de a pronunța: pronunțarea vorbelor; 2. mod de a pronunța; 3. declarațiunea deciziunii unui tribunal: pronunțarea unei sentințe.

*pronunțáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a pronunța. Modu de a pronunța (de a articula): pronunțarea jargonuluĭ ĭudeo-german.

pronunțiare sf vz pronunțare

pronunțare s. f., g.-d. art. pronunțării; pl. pronunțări (și în: (jur.) a rămâne în pronunțare)

pronunțare s. f., g.-d. art. pronunțării; pl. pronunțări

pronunțare s. f., g.-d. art. pronunțării; pl. pronunțări

PRONUNȚARE s. 1. articulare, articulație, emitere, pronunție, rostire, (înv.) prozodie. (~ deslușită a sunetelor.) 2. v. pronunție. 3. v. dicțiune. 4. v. fonetism. 5. v. formulare. 6. (JUR.) rostire. (După ~ sentinței...) 7. rostire, ținere. (~ unui discurs.)

PRONUNȚARE s. 1. articulare, articulație, emitere, pronunție, rostire, (înv.) prozodie. (~ deslușită a sunetelor.) 2. pronunție, (înv.) pronunțiație. (Are o ~ străină.) 3. dicțiune, rostire, (grecism înv.) profora. (Are o ~ perfectă.) 4. (FON.) fonetism, pronunție, rostire. (~ regională.) 5. exprimare, formulare, rostire, spunere, zicere. (~ unei opinii.) 6. ținere. (~ unui discurs.)

PRONUNȚARE (PRONUNȚIE) s. f. (< pronunța < lat. pronuntiare, cf. it. pronunziare, fr. prononcer): 1. rostire a unul sunet, a unei silabe, a unui cuvânt. 2. mod de a rosti un sunet o silabă sau un cuvânt. ◊ ~ corectă: p. conformă cu regulile ortoepice. ◊ ~ greșită: p. neconformă cu regulile ortoepice. ◊ ~ hipercorectă: p. eronată, produsă din teama de a nu greși (se aplică în acest caz, prin analogie, o regulă lingvistică valabilă pentru alte situații), ca de exemplu p. piftea în loc de chiftea (literară) și arfivă în loc de arhivă (literară). ◊ exercițiu de ~: exercițiu care vizează formarea deprinderilor de rostire corectă a sunetelor, a silabelor și a cuvintelor (v. exercițiu). ◊ greșeală de ~: greșeală care se referă la p. sunetelor, a silabelor și a cuvintelor (v. abatere).