comunicare sf [At: STAMATI, D. / Pl: ~cări / E: comunica] 1-2 Informare orală sau prin scris Si: comunicat¹ (4-5). 3 Împărtășire. 4 Legătură. 5-6 (Iuz) Mijloc de a stabili legături (cu cineva sau cu ceva). 7 Vorbire. 8 (Bis; înv) Cuminecare. 9 Prezentare, într-un cerc de specialiști, a unei contribuții personale într-o problemă științifică. 10 (Îs) Mijloace de ~ în masă Totalitate a mijloacelor tehnice de comunicare a informațiilor (poștă, telefon, telegraf, radio, televiziune, presă, publicitate).

COMUNICARE, comunicări, s. f. Acțiunea de a comunica și rezultatul ei. 1. Înștiințare, informație, știre, veste. Tinerii coconi ascultară, cu luare-aminte, comunicarea. SADOVEANU, Z. C. 94. 2. Contact, raport, relație, legătură. Limba este un mijloc de comunicare între oameni. 3. Prezentare, într-un cerc de specialiști, a unei contribuții personale într-o problemă științifică. A făcut o comunicare la Academia Republicii Populare Romîne.

COMUNICARE s.f. 1. Acțiunea de a comunica și rezultatul ei. 2. Înștiințare, informație, știre; raport. 3. Contact, relație, legătură. 4. Prezentare într-un cerc restrîns de specialiști a unei contribuții personale într-o problemă științifică; lucrare care face obiectul unei comunicări. ◊ Comunicare artistică = transmitere a mesajului artistic de la creator la receptor prin intermediul operei de artă. [< comunica].

COMUNICARE s. f. 1. acțiunea de a comunica. 2. înștiințare, veste, știre. 3. contact, relație, legătură. 4. prezentare într-un cerc restrâns de specialiști a unei contribuții personale într-o problemă științifică; lucrare care face obiectul unei asemenea prezentări. (<comunica)

COMUNICARE ~ări f. 1) v. A COMUNICA. 2) Referat științific de proporții reduse. A face o ~. /v. a comunica

comunicare s. f., g.-d. art. comunicării; pl. comunicări

comunicare s. f., g.-d. art. comunicării; pl. comunicări

comunicare s. f., g.-d. art. comunicării; pl. comunicări

COMUNICARE s. 1. v. anunțare. 2. (concr.) anunț, aviz, încunoștințare, înștiințare, mesaj. (Am primit acasă o ~.) 3. (concr.) informație, știre, veste. (O ~ de mare importanță.) 4. v. transmitere. 5. v. declarație.

COMUNICARE s. 1. anunțare, vestire. (~ sosirii lui.) 2. (concr.) anunț, aviz, încunoștințare, înștiințare, mesaj. (Am primit acasă o ~.) 3. informație, știre, veste. (O ~ de mare importanță.) 4. transmitere, trimitere. (~ unor vești.) 5. declarație. (Am făcut presei o scurtă ~.)

COMUNICARE s. f. (< comunica < fr. communiquer, cf. it., lat. communicare). 1. transmitere sau schimb reciproc de cunoștințe; transmitere a informației, a unui mesaj prin intermediul unui limbaj articulat. C. interesează din punctul de vedere al informației transmise, al structurii mesajului, al mijloacelor și căilor de transmitere a ei, al psihologiei comportamentului și reacțiilor transmițătorului și ale receptorului, al relațiilor sociale în cadrul cărora se realizează. În orice act de c. este nevoie de un transmițător sau expeditor, de o persoană care se adresează, care codifică, care trimite un mesaj (o informație); de un receptor sau destinatar, de o persoană care decodează mesajul primit, care răspunde la acest mesaj; de un anumit context verbal la care trimite mesajul și pe care destinatarul să-l poată pricepe; de un cod, total sau parțial comun atât transmițătorului, cât și receptorului; de un contact, de o legătură psihologică între expeditor și destinatar, care le permite să stabilească și să mențină c. Între scopul comunicării și mijloacele lingvistice folosite trebuie să existe întotdeauna o concordanță deplină. Orice act de c. presupune două modalități principale de aranjament al materialului lexical: selecția cuvintelor, realizată pe baza unor principii de echivalență, asemănare sau deosebire, sinonimie sau antonimie, și combinarea cuvintelor în lanțul vorbirii, pe baza vecinătății. Realizarea c. verbală este posibilă pe două căi: orală și scrisă. În funcție de împrejurări, omul le folosește pe amândouă. 2. vorbire.

mod de comunicare modalitate de organizare a frazei, determinat de intenția de comunicare și de atitudinea locutorului față de enunț.

COMUNICÁRE (< comunica) s. f. 1. Înștiințare, știre, veste. ♦ (Dr.) Aducere la cunoștința părților dintr-un proces a unor acte de procedură (acțiune, întîmpinare, hotărîre) în vederea exercitării drepturilor și executării obligațiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obișnuit de la data comunicării. 2. Prezentare, într-un cerc de specialiști, a unei lucrări științifice. 3. (SOCIOL.) Mod fundamental de interacțiune psiho-socială a persoanelor, realizată prin limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informații, a obținerii stabilității sau a unor modificări de comportament individual sau de grup. ◊ (ETOL.) C. animală = schimb de semnale, de natură diversă, între două sau mai multe animale, avînd ca efect apariția unei adaptări reciproce comportamentale (ex. recunoașterea specifică, obligatorie pentru animalele care își împarte terit. cu alte specii și general valabilă în tot regnul animal; recunoașterea tinerilor de către părinți este legată de diferiți stimuli vizuali și sonori; anumite secvențe comportamentale, prealabile împerecherii, constituie un adevărat dialog, reacția unuia dintre parteneri declanșînd acțiunea următoare a celuilalt). 4. (REL.) Comunicarea însușirilor = (în hristologie) consecința unirii celor două firi, omenească și dumnezeiască, în persoana lui Iisus Hristos, constînd în trecerea însușirilor uneia celeilalte, însă fără contopire și confuzie între ele.