rostire sf [At: DRĂGHICI, R. 205/19 / Pl: ~ri / E: rosti] 1 Spunere. 2 (Ccr) Vorbă. 3 Mod de exprimare Si: elocvență (1), rostit¹ (3), stil. 4 (Fig) Manifestare. 5 (Fig) Întruchipare. 6 Pronunțare a sunetelor Si: articulare (1). 7 (Înv) Hotărâre a unei autorități. 8 (Înv; pex) Sentință. 9 Prevedere. 10 (Rar) Rânduială (30). 11 (Ban) Ordine în casă Si: orânduială, rânduială (33). 12 (Ban; ccr) Mobilier în casă.

ROSTIRE, rostiri, s. f. Faptul de a (se) rosti; exprimare; (concretizat) vorbă, spusă. Se vedea că orice cuvînt și orice lămurire mai de aproape ar fi fost prea mult pentru puterea lui de rostire. CAMIL PETRESCU, O. II 100. În urma acestor rostiri... mai mult nu putea să vorbească. DRĂGHICI, R. 205. ♦ Mod de a se exprima; elocvență. Se crede de om desăvîrșit. Rostirea-i, o minune; purtarea-i, un model Ce poate să slujească de pildă tuturora. NEGRUZZI, S. II 206.

rostire f. pronunțare.

rostíre f. Pronunțare, acțiunea saŭ modu de a rosti: asta e o rostire dialectală.

rostire s. f., g.-d. art. rostirii; pl. rostiri

rostire s. f., g.-d. art. rostirii; pl. rostiri

rostire s. f., g.-d. art. rostirii; pl. rostiri

ROSTIRE s. 1. v. pronunțare. 2. v. dicțiune. 3. v. fonetism. 4. v. formulare. 5. (JUR.) pronunțare. (După ~ sentinței.) 6. pronunțare, ținere. (~ unui discurs.)

ROSTIRE s. v. stil.

ROSTIRE s. 1. articulare, articulație, emitere, pronunțare, pronunție, (înv.) prozodie. (~ deslușită a sunetelor.) 2. dicțiune, pronunțare, (grecism înv.) profora. (Are o ~ perfectă.) 3. (FON.) fonetism, pronunțare, pronunție. (~ regională.) 4. exprimare, formulare, pronunțare, spunere, zicere. (~ unei opinii.)

rostire s. v. STIL.

ROSTIRE s. f. (< rosti < rost + suf. -i): pronunțare, zicere, vorbire; comunicare, limbaj.