12 definiții pentru pronunțare pronunțiare


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

PRONUNȚÁRE, pronunțări, s. f. Acțiunea de a (se) pronunța și rezultatul ei. – V. pronunța.

PRONUNȚÁRE, pronunțări, s. f. Acțiunea de a (se) pronunța și rezultatul ei. – V. pronunța.

pronunțare sf [At: CARTE TREB. II, 56/17 / V: (înv) ~tiare / E: pronunța] 1 Emitere a sunetelor, silabelor, cuvintelor etc. cu ajutorul organelor vorbirii. 2 Articulare a sunetelor, silabelor, cuvintelor etc. cu ajutorul organelor vorbirii. 3 Mod de a pronunța Si: pronunție (3), (înv) pronunțiație, (îvr) pronunțiatură. 4 (Jur) Decizie într-un litigiu comunicată părților de către autoritatea competentă care a luat-o.

PRONUNȚÁRE, pronunțări, s. f. Acțiunea de a (s e) pronunța. 1. Rostire, articulare; fel de a pronunța. Urechea și observația făcută asupra propriei noastre pronunțări nu sînt totdeauna suficiente. De aceea fonetiștii recurg la diverse aparate. IORDAN, U. R. 139. 2. (Jur.) Comunicare, publicare (a unei sentințe). Pronunțarea sentinței. 3. Emitere a miei păreri, a unui punct de vedere.

PRONUNȚÁRE s.f. Acțiunea de a (se) pronunța și rezultatul ei; pronunție; (spec.; jur.) dare a unei sentințe; sentință pronunțată. [< pronunța].

pronunțare f. 1. acțiunea de a pronunța: pronunțarea vorbelor; 2. mod de a pronunța; 3. declarațiunea deciziunii unui tribunal: pronunțarea unei sentințe.

*pronunțáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a pronunța. Modu de a pronunța (de a articula): pronunțarea jargonuluĭ ĭudeo-german.

pronunțiare sf vz pronunțare


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

pronunțáre s. f., g.-d. art. pronunțắrii; pl. pronunțắri

pronunțáre s. f., g.-d. art. pronunțării; pl. pronunțări


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

PRONUNȚÁRE s. 1. articulare, articulație, emitere, pronunție, rostire, (înv.) prozodie. (~ deslușită a sunetelor.) 2. v. pronunție. 3. v. dicțiune. 4. v. fonetism. 5. v. formulare. 6. (JUR.) rostire. (După ~ sentinței...) 7. rostire, ținere. (~ unui discurs.)

PRONUNȚARE s. 1. articulare, articulație, emitere, pronunție, rostire, (înv.) prozodie. (~ deslușită a sunetelor.) 2. pronunție, (înv.) pronunțiație. (Are o ~ străină.) 3. dicțiune, rostire, (grecism înv.) profora. (Are o ~ perfectă.) 4. (FON.) fonetism, pronunție, rostire. (~ regională.) 5. exprimare, formulare, rostire, spunere, zicere. (~ unei opinii.) 6. ținere. (~ unui discurs.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

PRONUNȚÁRE (PRONÚNȚIE) s. f. (< pronunțá < lat. pronuntiare, cf. it. pronunziare, fr. prononcer): 1. rostire a unul sunet, a unei silabe, a unui cuvânt. 2. mod de a rosti un sunet o silabă sau un cuvânt. ◊ ~ coréctă: p. conformă cu regulile ortoepice. ◊ ~ greșítă: p. neconformă cu regulile ortoepice. ◊ ~ hipercoréctă: p. eronată, produsă din teama de a nu greși (se aplică în acest caz, prin analogie, o regulă lingvistică valabilă pentru alte situații), ca de exemplu p. piftea în loc de chiftea (literară) și arfivă în loc de arhivă (literară). ◊ exercițiu de ~: exercițiu care vizează formarea deprinderilor de rostire corectă a sunetelor, a silabelor și a cuvintelor (v. exercíțiu). ◊ greșeală de ~: greșeală care se referă la p. sunetelor, a silabelor și a cuvintelor (v. abátere).

Intrare: pronunțare
pronunțare substantiv feminin
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • pronunțare
  • pronunțarea
plural
  • pronunțări
  • pronunțările
genitiv-dativ singular
  • pronunțări
  • pronunțării
plural
  • pronunțări
  • pronunțărilor
vocativ singular
plural
pronunțiare
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.