proclamare sf [At: KOGĂLNICEANU, S. A. 192 / Pl: ~mări / E: proclama] 1 Anunțare solemnă și oficială a unui fapt, a unui eveniment, a unei hotărâri etc. de o mare importanță pentru o colectivitate. 2 Hotărâre de a realiza un lucru de mare importanță. 3 Stabilire declarată cu fermitate și public a unui lucru important Si: (înv) proclamație (4). 4 Acordare oficială a unei împuterniciri, a unui titlu, a unei calități etc. pentru o persoană Si: învestire. 5 Considerare publică într-un anumit fel. 6 Susținere a unui punct de vedere. 7-8 (Înv; ccr) Proclamație (1, 3).

PROCLAMARE s. f. 1. Acțiunea de a proclama; (în special) anunțare solemnă a constituirii unei forme de stat; p. ext. declarare, afirmare (solemnă) Proclamarea Republicii Populare a însemnat cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare aliată cu țărănimea muncitoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2858. Proclamarea egalității politice și civile pentru toti fiii Romîniei. KOGĂLNICEANU, S. A. 192. 2. (Învechit) Proclamație (1). Era olteanul în astă stare Cînd dete Tudor o proclamare Că duce moartea la osmanlîi. BOLLIAC, O. 139.

PROCLAMARE s.f. Acțiunea de a (se) proclama și rezultatul ei; proclamație. [< proclama].

*proclamațiúne f. (lat. pro-clamatio. -ónis. Acțiunea de a proclama, enunțare (declarațiune) publică solemnă: proclamațiunea unuĭ rege. Scrierea care conține această declarațiune: proclamațiunile luĭ Bonaparte către armata din Italia. – Și -áție.

proclamare (desp. pro-cla-) s. f., g.-d. art. proclamării

proclamare (pro-cla-) s. f., g.-d. art. proclamării

proclamare s. f. (sil. -cla-), g.-d. art. proclamării; pl. proclamări

PROCLAMARE s. (JUR.) 1. instituire. (~ republicii.) 2. decretare. (~ stării de asediu.) 3. v. înscăunare.

PROCLAMARE s. (JUR.) 1. instituire. (~ republicii.) 2. decretare. (~ stării de asediu.) 3. înscăunare, întronare, învestire, ungere. (După ~ domnitorului.)