PRACTICĂ, practici, s. f. 1. Practicare, p. ext. deprindere, obicei, rutină. 2. Activitate a oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței societății, în primul rând spre producerea și crearea bunurilor materiale și a valorilor culturale; metodă, procedeu aplicat și verificat efectiv. ◊ Loc. adv. În practică = în mod concret, în realitate. ◊ Expr. A pune în practică = a aplica. 3. Exercitare a unei profesii, a unei discipline, profesare a unei științe, a unei arte. ◊ Practică judiciară = ansamblul soluțiilor date de instanțele judecătorești în rezolvarea unor litigii concrete. 4. Aplicare și verificare efectivă a cunoștințelor teoretice dobândite într-un domeniu oarecare. Practică pedagogică. ♦ Stagiu de perfecționare sau de dobândire a unor cunoștințe practice pe care-l face, într-o fabrică, într-o întreprindere etc., un student sau un elev. Practică de producție. 5. (Mai ales la pl.) Ceremonie specifică unui cult, unei credințe sau uzanțe. – Din germ. Praktik, fr. pratique.

practică sf [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 357 / V: (înv) ~tecă, (liv) ~cum sn / Pl: ~ici / E: fr pratique, ger Praktik] 1 Practicare (1). 2 Activitate a omului prin care se execută un lucru în mod concret, corespunzător nevoilor reale ale existenței. 3 Aplicare a cunoștiințelor teoretice. 4 (Pex) Experiență de viață acumulată de obicei în urma unei activități. 5 Deprindere câștigată prin exercițiu. 6 Verificare experimentată a unei teorii Si: (înv) praxis (1). 7 (Îlav) În ~ În mod efectiv. 8 (Îal) În realitate. 9 (Înv; îe) A se lua la practecă A se folosi. 10-11 (Îe) A (se) pune în ~ A (se) aplica. 12 Activitate concretă pe teren de verificare și completare a cunoștințelor teoretice acumulate într-un domeniu oarecare. 13 (Spc; șîs ~productivă, ~în producție) Stagiu pe care-l face într-o întreprindere, într-o instituție, pe teren etc. un student sau un elev dintr-o ramură de învățământ, pentru a-și îmbogăți și valorifica cunoștințele acumulate. 14 (Îs) ~ pedagogică Stagiu de pregătire efectuat de un student din ultimii ani de studiu, în cadrul școlii, în vederea însușirii metodologiei de predare a unei anumite discipline. 15 Exercitare a unei profesiuni Si: practicare, profesare. 16 Predare a unei discipline Si: practicare, profesare. 17 Procedeu folosit pentru realizarea efectivă a unui lucru sau pentru atingerea unui scop Si: metodă, obicei. 18 (Jur; spc; rar) Procedură. 19 (Îs) ~ judiciară Ansamblu al soluțiilor date de instanțele judecătorești în rezolvarea unor litigii concrete sau în activitatea de îndrumare a instanțelor judecătorești subordonate. 20 (Mpl) Ceremonie, manifestare exterioară specifică unui cult, unei credințe Si: uzanță.

PRACTICĂ, practici, s. f. 1. Practicare, p. ext. deprindere, obicei, rutină. 2. Activitate a oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței societății, în primul rând spre producerea și crearea bunurilor materiale și a valorilor culturale; metodă, procedeu aplicat și verificat efectiv. ◊ Loc. adv. În practică = în mod concret, în realitate. ◊ Expr. A pune în practică = a aplica. 3. Exercitare a unei profesiuni, a unei discipline, profesare a unei științe, a unei arte. 4. Aplicare și verificare efectivă a cunoștințelor teoretice dobândite într-un domeniu oarecare. Practică pedagogică. ♦ Stagiu de perfecționare sau de dobândire a unor cunoștințe practice pe care-l face, într-o fabrică, într-o întreprindere etc., un student sau un elev. Practică de producție. 5. (Mai ales la pl.) Ceremonie, manifestare exterioară de cult. – Din germ. Praktik, fr. pratique.

PRACTICĂ, practici, s. f. 1. Acțiunea de a practica; practicare; p. ext. deprindere, obicei. Se tînguie că s-a realizat prea puțin... că, de pildă, nu s-au schimbat practicile speculei, șperțului. SADOVEANU, E. 20. ◊ Expr. A pune în practică = a aplica. Se plîng unii că regimul constituțional este cauza că nu merg lucrurile; dar principiile constituționale s-au pus oare în practică? BOLINTINEANU, O. 440. 2. Activitate generală a oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței societății; metodă, procedeu aplicat și verificat efectiv. Sindicatele sînt, pentru masele largi muncitorești, școala elementară a. practicii de organizare și educare politică. SCÎNTEIA, 1949, nr. 1320. V. I. Lenin ne învață că practica este criteriul care stabilește adevărul și determină legătura cu obiectul de care omul are nevoie. V. ROM. mai 1953, 199. 3. Exercitare a unei profesiuni, profesare a unei științe, a unei arte etc. Axintie avea practica scrisului, compunerii, căci diacul era chemat adeseori să alcătuiască documente cu o formă literară împodobită și aleasă. IORGA, L. I 132. (Drept de) liberă practică = drept acordat de minister unui doctor în medicină (pe baza diplomei și, în unele cazuri, a unui examen) de a practica în mod legal medicina. 4. Aplicare și verificare pe teren a cunoștințelor teoretice dobîndite într-un domeniu oarecare; stagiul pe care-l face un student sau un elev al unei școli tehnice într-o fabrică, într-o mină, într-o întreprindere, într-un spital etc. Are ocazie să facă și puțină practică, ajutînd inginerului la măsurătoarea de a doua zi. BUJOR, S. 117.

PRACTICĂ s.f. 1. Activitatea oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței și dezvoltării societății, în primul rînd procesul producției materiale. ♦ Aplicare și verificare pe teren a cunoștințelor teoretice dobîndite într-un domeniu oarecare. 2. Ansamblu de metode și de procedee aplicate și verificate efectiv. 3. Experiență, rutină. 4. Exercitarea unei profesiuni; profesare. [Pl. -ci. / cf. germ. Praktik, fr. pratique < lat. practicus, gr. praktikos].

PRACTICĂ ~ci f. 1) Activitate volitivă care vizează un rezultat concret; acțiune de transformare a lumii. 2) Mod concret de exercitare a unei activități. ~ca vieții. 3) Ansamblu de metode și procedee aplicate în anumite condiții concrete. 4) Ansamblu de deprinderi concrete dobândite în procesul exercitării unei profesii sau specialități; experiență. 5) Proces de aplicare și de verificare într-un domeniu de activitate a cunoștințelor teoretice acumulate prin studiu. [G.-D. practicii] /<germ. Praktik, fr. pratique

practică f. 1. aplicarea, întrebuințarea regulelor și principiilor unei arte sau științe, în opozițiune cu teoria; 2. exercițiu: practica binelui; 3. experiență căpătată prin exercițiu: are multă practică; 4. datină particulară: a cunoaște practicele unei țări; 5. ceremonii, acte exterioare relative la cult.

practecă sf vz practică^[1] corectat(ă)

practicum sn vz practică

PRACTIC, -Ă I. adj. 1. referitor la practică. ◊ care tinde către o acțiune, către o realizare; care realizează ceva, dă rezultate concrete; util. ◊ comod, folositor; ingenios. 2. (despre oameni) cu spirit de acțiune; îndemânatic, destoinic. II. s. f. 1. activitate a oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței și dezvoltării societății, în primul rând procesul producției materiale. ◊ aplicare a cunoștințelor teoretice; (p. ext.) experiență, rutină. ◊ stagiu pe care îl face un student sau un elev într-o întreprindere. 2. ansamblu de metode și de procedee aplicate și verificate efectiv. 3. exercitare a unei profesiuni; profesare. 4. (pl.) ceremonie, manifestare exterioară specifică unui cult, unei credințe etc. (< lat. practicus, gr. praktikos, germ. praktisch, după fr. pratique, germ. Praktik, gr. praktike)

practică s. f., g.-d. art. practicii; pl. practici

practică s. f., g.-d. art. practicii; pl. practici

practică s. f., g.-d. art. practicii; pl. practici

practică, gen. practicii

liberă practică adj. + s. f.

liberă practică adj. + s. f.

PRACTICĂ s. v. abilitate, capacitate, competență, destoinicie, dexteritate, dibăcie, ingeniozitate, iscusință, isteție, istețime, îndemânare, pregătire, pricepere, seriozitate, știintă, talent, ușurință, valoare, vrednicie.

PRACTICĂ s. 1. v. aplicare. 2. v. procedură. 3. exercițiu, (rar) deprindere. (Are multă ~ în acest domeniu.) 4. v. experiență. 5. v. datină.

PRACTICĂ s. 1. aplicare. (Punere în ~.) 2. (JUR.) procedură. (~ juridică.) 3. exercițiu, (rar) deprindere. (Are multă ~ în acest domeniu.) 4. experiență, rutină, (înv.) ispită, ispitire. (Cunoaște ceva din ~.)

practică s. v. ABILITATE. CAPACITATE. COMPETENȚĂ. DESTOINICIE. DEXTERITATE. DIBĂCIE. INGENIOZITATE. ISCUSINȚĂ. ISTEȚIE. ISTEȚIME. ÎNDEMÎNARE. PREGĂTIRE. PRICEPERE. SERIOZITATE. ȘTIINȚĂ. TALENT. UȘURINȚĂ. VALOARE. VREDNICIE.