20 de definiții pentru politețe politeță


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

POLITÉȚE, (2) politeți, s. f. 1. Mod de comportare caracterizat prin bună- cuviință, respect și amabilitate în relațiile cu ceilalți oameni. ◊ Pronume personal (sau posesiv) de politețe = pronume personal la persoana a doua și a treia, folosit în semn de respect față de persoana căreia ne adresăm sau despre care se vorbește. ◊ Loc. adj. De politețe = a) care exprimă politețe; politicos, amabil; b) protocolar. ◊ Loc. adv. Din (sau de, rar, pentru) politețe = fiind obligat de anumite cerințe (formale) de conduită, de etichetă. + Ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviințe, al amabilității și al respectului reciproc. 2. (Fam.; la pl.) Cuvinte sau gesturi care exprimă politețea (1) (exagerată a) cuiva față de cineva. [Pl. și: (2) politețuri.Var.: politéță s. f.] – Din fr. politesse.

POLITÉȚE, (2) politeți, s. f. 1. Atitudine, comportare conformă cu buna-cuviință, amabilă, politicoasă; amabilitate. ◊ Pronume personal (sau posesiv) de politețe = pronume care se folosește în vorbirea cu sau despre o persoană căreia i se cuvine respect sau pentru a-i impune respect. ◊ Loc. adj. De politețe = a) care exprimă politețe; b) politicos, amabil; protocolar. ◊ Loc. adv. Din (sau de, rar, pentru) politețe = fiind obligat de anumite cerințe (formale) de conduită, de etichetă. ♦ Ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviințe, al amabilității și al respectului reciproc. 2. (Fam.; la pl.) Cuvinte sau gesturi care exprimă politețea (1) (exagerată a) cuiva față de cineva. [Pl. și: (2) politețuri.Var.: politéță s. f.] – Din fr. politesse.

POLITÉȚE s. f. (Și în forma politeță) Atitudine binevoitoare, atentă, potrivit cerințelor bunei-cuviințe; amabilitate. Se purta c-o politeță exagerată cu toată lumea. BART, E. 365. Domnul, cu multă politeță: drăguță, dacă nu te superi, m-aș ruga... încă un pahar cu apă. CARAGIALE, M. 151. El mă primi cu aleasă politeță. NEGRUZZI, S. I 309. – Variantă: politéță s. f.

POLITÉȚE s.f. Fel de a se purta, de a vorbi în societate, potrivit cerințelor buneicuviințe; amabilitate. [Var. politeță s.f. / < it. politezza, cf. fr. politesse].

POLITÉȚE s. f. fel de a se purta, a vorbi în societate potrivit cerințelor bunei-cuviințe; amabilitate. (< fr. politesse)

POLITÉȚE ~i f. 1) Comportament politicos; atitudine amabilă; amabilitate. 2) Vorbă sau gest care exprimă un astfel de comportament (de obicei exagerat). [G.-D. politeții; Pl. și politețuri] /<fr. politesse

POLITÉȚĂ s. f. v. politețe.

POLITÉȚĂ s. f. v. politețe.

POLITÉȚĂ s. f. v. politețe.

POLITÉȚĂ s.f. v. politețe.

servíciu de politéțe sint. s.„[...] în fine, voi menționa că stațiile au fost dotate special pentru așa-numitele «servicii de politețe», curățirea parbrizelor, a farurilor și stopurilor în timpul alimentării mașinilor la pompe.” R.l. 21 V 77 p. 5 (din serviciu + de + politețe)

politeță f. mod de a vorbi sau de a se purta conform cu obiceiurile persoanelor bine crescute. [După fr. politesse].

*politéță f., pl. ĭ, rar e (fr. politesse, d. it. politezza, id. [azĭ pu-, curățenie], polito, fr. poli, cĭoplit, civilizat). Curtenie urbanitate, amabilitate.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

politéțe s. f., art. politéțea, g.-d. art. politéții; (amabilități) pl. politéți/politețúri

politéțe s. f., art. politéțea, g.-d. art. politéții; (cuvinte, gesturi) pl. politéți / politéțuri

politéțe, s. f., pl. politeți (politețe)


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

POLITÉȚE s. 1. cuviință, decență, respect, (livr.) reverență, urbanitate, (livr. fig.) urbanism. (O atitudine plină de ~.) 2. amabilitate, manieră, (livr.) civilitate. (E de-o ~ ireproșabilă.) 3. v. curtoazie.

POLITEȚE s. 1. cuviință, decență, respect, (livr.) reverență, urbanitate, (livr. fig.) urbanism. (O atitudine plină de ~.) 2. amabilitate, manieră, (livr.) civilitate. (E de-o ~ ireproșabilă.) 3. amabilitate, atenție, curtoazie, galanterie, gentilețe, (rar) curtenie, (înv.) libov. (~ față de femei.)

Politețe ≠ impolitețe, apolitețe, bădărănie, bruschețe, brutalitate, grosolănie, indelicatețe, nepolitețe, nedilecatețe, vulgaritate


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

POLITEȚE. Subst. Politețe, amabilitate, omenie, amenitate (franțuzism), manieră, bună-cuviință; decență; urbanism (fig.), urbanitate (rar); curtenie, curtoazie, galanterie, gentilețe. Respect, stimă, considerație, condescendență, deferență. Omagiu. Afabilitate, cordialitate; bună-voință, atenție, îndatorire (rar), complezență, serviabilitate. Salut, salutare, reverență, închinare, închinăciune, plecăciune. Felicitare; compliment. Bună-creștere, educație; cei șapte ani de acasă. Reguli de politețe, codul manierelor elegante, etichetă (fig.), protocol, ceremonial, ceremonie. Adj. Politicos, de politețe, amabil, manierat, bine-crescut, cuviincios, respectuos, condescendent, civilizat, urban (fig.), ceremonios, ceremonial (rar); curtenitor, galant, gentil. Afabil, cordial; binevoitor, atent, îndatoritor, prevenitor, complezent, serviabil. Vb. A fi politicos; a avea o comportare civilizată, a se purta cu mănuși, a da dovadă de tact. A saluta, a se închina, a face reverențe, a se pleca. A prezenta (cuiva) omagii. A felicita, a complimenta. Adv. Din politețe, (în mod) politicos, amabil. V. comportare, cordialitate, educație, formule de salut, respect, salut, sociabilitate.

Intrare: politețe
politețe substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • politețe
  • politețea
plural
  • politeți
  • politețile
genitiv-dativ singular
  • politeți
  • politeții
plural
  • politeți
  • politeților
vocativ singular
plural
politețe substantiv feminin
substantiv feminin (F125)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • politețe
  • politețea
plural
  • politețuri
  • politețurile
genitiv-dativ singular
  • politeți
  • politeții
plural
  • politețuri
  • politețurilor
vocativ singular
plural
politețe substantiv feminin
substantiv feminin (F103)
Surse flexiune: DMLR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • politețe
  • politețea
plural
  • politețe
  • politețele
genitiv-dativ singular
  • politețe
  • politeței
plural
  • politețe
  • politețelor
vocativ singular
plural
politeță substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • politeță
  • politeța
plural
  • politețe
  • politețele
genitiv-dativ singular
  • politețe
  • politeței
plural
  • politețe
  • politețelor
vocativ singular
plural