PLOSCAR, ploscari, s. m. 1. Persoană care lucrează sau vinde ploști. 2. (În Evul Mediu, în Țările Române) Ajutor de paharnic; cupar. 3. (Reg.) Vornicel. 4. Fig. Palavragiu, flecar; ploscaș. – Ploscă + suf. -ar.

ploscar¹ sm [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: (înv) ploșc~ / Pl: ~i / E: ploscă¹ + -ar] 1-2 Persoană care lucrează sau vinde ploști. 3 (În Evul Mediu; în țările române) Ajutor al paharnicului. 4 (Reg) Vornicel la nuntă. 5 (Rar) Palavragiu. 6 (Arg) Hoț de buzunare Si: pungaș.

ploscar² sm [At: PAMFILE, A. R. 159 / Pl: ~i / E: ploscă² + -aș] (Reg) 1 Par¹ cu care se cară grămezi de fân sau de otavă pentru a face o căpiță sau o claie Si: (reg) ploscan. 2 (Reg) Cârlig la samar, de care se atârnă greutățile.

PLOSCAR, ploscari, s. m. 1. Persoană care lucrează sau vinde ploști. 2. (În evul mediu, în țările românești) Ajutor de paharnic; cupar. 3. (Reg.) Vornicel. 4. Fig. Palavragiu, flecar; ploscaș. – Ploscă + suf. -ar.

PLOSCAR, ploscari, s. m. (În orînduirea feudală a țărilor romînești) Ajutor de paharnic.

ploscár și -áș m. (d. ploscă). Acela care merge cu plosca de rachiŭ din casă’n casă și invită la nuntă cinstindu-ĭ pe invitațĭ cu rachiu din ploscă. Fig. Mare palavragiŭ. – Fem. -ăreásă, pl. ese.

ploșcar sm vz ploscar¹

ploscar s. m., pl. ploscari

ploscar s. m., pl. ploscari

ploscar s. m., pl. ploscari

PLOSCAR s., adj. v. clănțău, flecar, guraliv, limbut, palavragiu, vorbă-lungă, vorbăreț.

ploscar s., adj. v. CLĂNȚĂU. FLECAR. GURALIV. LIMBUT. PALAVRAGIU. VORBĂ-LUNGĂ. VORBĂREȚ.

ploscar, ploscari, s.m. (reg.) 1. par cu care se cară grămezi de fân (de otavă) pentru a face o căpiță sau o claie; ploscan. 2. cârlig la samar, de care se atârnă greutățile. 3. palavragiu.