8 definiții pentru limbut (s.m.)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

LIMBÚT, -Ă, limbuți, -te, adj., s. m. și f. (Om) care vorbește mult (și fără rost); vorbăreț, guraliv, flecar, locvace. – Lat. linguutus (după limbă).

LIMBÚT, -Ă, limbuți, -te, adj., s. m. și f. (Om) care vorbește mult (și fără rost); vorbăreț, guraliv, flecar, locvace. – Lat. linguutus (după limbă).

limbut, ~ă [At: ANON. CAR. / Pl: ~uți, ~e / E: ml *linguutus] 1-2 smf, a (Om) care vorbește mult și fără rost Si: guraliv, vorbăreț, (reg) limbăreț, limbuțelnic (1), (liv) locvace. 3 a (Înv) Care este înzestrat cu elocvență Si: (reg) limbuțelnic (2). 4 a (Înv) Care dă dovadă de elocvență Si: (reg) limbuțelnic (3). 5 a (D. stări, manifestări ale oamenilor) Care se manifestă printr-un exces verbal Si: gălăgios, zgomotos. 6 a (Înv; d. gesturi, atitudini ale oamenilor) Care este elocvent prin el însuși, făcând inutile cuvintele. 7 a (Înv) Calomniator. 8-9 smf, a (Om) care nu poate vorbi bine Si: gângav. 10-11 smf, a (Reg) (Om) peltic. 12-13 smf, a (Om) bâlbăit.

LIMBÚT, -Ă, limbuți, -te, adj. (Despre oameni) Care vorbește mult; guraliv, vorbăreț, flecar. De hatîrul lor, își pierduse vremea cu acest fanfaron limbut. C. PETRESCU, A. R. 27. Vorbi și ea... cu niște graiuri ce ar fi lăsat la degetul cel mic pe cea mai limbută teleloaică. ISPIRESCU, U. 8. Ai dat biletul Marioarei? întrebai pe feciorul cel limbut. BOLINTINEANU, O. 338. ◊ Fig. Vrăbiile limbute ciripesc. ODOBESCU, S. III 77. ◊ (Substantivat) Cînd îi avea vro taină mare, să n-o descoperi altora, mai ales limbuților. SBIERA, P. 192. ♦ (Învechit) Elocvent. M-am apucat de cetit pre Tucidid și pre Xenofon... acești vestiți și limbuți autori. NEGRUZZI, S. I 61.

LIMBÚT ~tă (~ți, ~te) și substantival Care spune vorbe goale; care limbuțește; flecar; vorbăreț. /<lat. linguutus


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

limbút adj. m., s. m., pl. limbúți; adj. f., s. f. limbútă, pl. limbúte

limbút adj. m., s. m., pl. limbúți; f. sg. limbútă, pl. limbúte


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

LIMBÚT s., adj. v. flecar.

LIMBUT s., adj. clănțău, flecar, guraliv, palavragiu, vorbăreț, vorbă-lungă, (livr.) locvace, (rar) ploscar, ploscaș, taclagiu, (pop. și fam.) farfara, (pop.) gureș, toacă-gură, (înv. și reg.) spornic, vorbareț, (reg.) pălăvatic, pălăvrăgit, țololoi, vorbar, (Mold.) dîrdală, lehău, leorbău, (Transilv.) stroncănitor, (prin Munt.) tîndălit, (Mold.) trăncălău, (înv.) limbareț, vorovaci, (fam.) moftangiu, (rar fam.) moftolog, mofturean, (fig.) meliță. (Mare ~ mai ești, amice!)

Intrare: limbut (s.m.)
substantiv masculin (M3)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • limbut
  • limbutul
  • limbutu‑
plural
  • limbuți
  • limbuții
genitiv-dativ singular
  • limbut
  • limbutului
plural
  • limbuți
  • limbuților
vocativ singular
  • limbutule
  • limbute
plural
  • limbuților
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

limbut, -ă limbut (2) limbută

  • 1. (Om) care vorbește mult (și fără rost).
    exemple
    • De hatîrul lor, își pierduse vremea cu acest fanfaron limbut. C. PETRESCU, A. R. 27.
      surse: DLRLC
    • Vorbi și ea... cu niște graiuri ce ar fi lăsat la degetul cel mic pe cea mai limbută teleloaică. ISPIRESCU, U. 8.
      surse: DLRLC
    • Ai dat biletul Marioarei? întrebai pe feciorul cel limbut. BOLINTINEANU, O. 338.
      surse: DLRLC
    • figurat Vrăbiile limbute ciripesc. ODOBESCU, S. III 77.
      surse: DLRLC
    • Cînd îi avea vro taină mare, să n-o descoperi altora, mai ales limbuților. SBIERA, P. 192.
      surse: DLRLC
    • exemple
      • M-am apucat de cetit pre Tucidid și pre Xenofon... acești vestiți și limbuți autori. NEGRUZZI, S. I 61.
        surse: DLRLC

etimologie: