PALAVRAGIU, palavragii, s. m. (Fam.) Persoană care spune palavre; flecar, limbut, guraliv. – Din tc. palavracı.

palavragiu sm [At: POLIZU / Pl: ~ii / E: tc palavrau] Persoană care spune palavre Si: flecar, limbut, guraliv, (reg) pălăvatic, pălăvrăgit², pălăvrăgitură, (fam) farfara, moftangiu.

PALAVRAGIU, palavragii, s. m. (Depr.) Persoană care spune palavre; flecar, limbut, guraliv. – Din tc. palavracı.

PALAVRAGIU, palavragii, s. m. Om care spune palavre, care îndrugă verzi și uscate; flecar, farfara, limbut. I. Ghica... vorbește adesea despre liberali ca de niște palavragii. IBRĂILEANU, SP. CR. 130. ◊ (Adjectival) Îl vedea utilizînd cu îndemînare toate apucăturile de școlar leneș și chiulangiu, turbulent și palavragiu. C. PETRESCU, V. 107.

PALAVRAGIU ~i m. Persoană căreia îi place să pălăvrăgească; flecar. /<turc. palavraci

palavragiu m. flecar, fulău: alții ’mi zic palavragiu AL. [Turc. PALAVRADJI)].

palavragíŭ s. (d. palavră. Și turc. palavrağy?). Iron. Mincinos, care spune palavre. – Fem. -gĭoaĭcă.

palavragiu (fam.) (desp. -la-vra-) s. m., art. palavragiul; pl. palavragii, art. palavragiii (desp. -gi-ii)

palavragiu (fam.) (-la-vra-) s. m., art. palavragiul; pl. palavragii, art. palavragiii (-gi-ii)

palavragiu s. m. (sil. -vra-), art. palavragiul; pl. palavragii, art. palavragiii

palavragiu sb. m., palavragioaică sb. f.

PALAVRAGIU s., adj. v. flecar.

PALAVRAGIU s., adj. clănțău, flecar, guraliv, limbut, vorbăreț, vorbă-lungă, (livr.) locvace, (rar) ploscar, ploscaș, taclagiu, (pop. și fam.) farfara, (pop.) gureș, toacă-gură, (înv. și reg.) spornic, vorbareț, (reg.) pălăvatic, pălăvrăgit, țololoi, vorbar, (Mold.) dîrdală, lehău, leorbău, (Transilv.) stroncănitor, (prin Munt.) tîndălit, (Mold.) trăncălău, (înv.) limbareț, vorovaci, (fam.) moftangiu, (rar fam.) moftolog, mofturean, (fig.) meliță. (E un mare ~.)

Palavragiu ≠ morocănos, mut, taciturn, tăcut, nevorbăreț