permutare sf [At: TEODOROVICI / Pl: ~tări / E: permuta] 1 (Mat; Lin) Operație prin care se schimbă între ele locurile a două sau mai multe elemente. 2 (Mat; Lin; mpl) Grupe distincte de obiecte astfel formate Si: (rar) permutație (1). 3 Mutare a cuiva în altă parte Si: transferare, (rar) permutație (2). 4 (Spc) Mutare a cuiva cu serviciul Si: transferare (rar) permutație (3). 5 (Ccr) Ordin, dispoziție de mutare, de transferare a cuiva.

PERMUTARE, permutări, s. f. 1. (Astăzi rar) Acțiunea de a permuta; transferare, mutare. Ca să plece un învățător dintr-un sat, trebuie să ceară permutarea de la Ministerul Instrucțiunii. GHEREA, ST. CR. II 247. Învățătorul trebuia să ceară permutarea în alt județ. CARAGIALE, O. I 310. ♦ (Rar) Ordin, dispoziție de transferare. Un dorobanț îi aduse un plic, în care găsi permutarea lui. NEGRUZZI, S. I 111. 2. (Mat.; mai ales la pl.) Operație prin care se schimbă între ele locurile a două obiecte; grupele distincte de obiecte astfel formate.

PERMUTARE s.f. 1. (Liv.) Acțiunea de a permuta; permutație. ♦ Ordin de transferare. 2. (Mat., lingv.; la pl.) Transformare care înlocuiește enumerarea anumitor elemente dintr-o ordine, dată printr-o enumerare a acelorași elemente, dar într-o ordine diferită. [< permuta].

PERMUTARE s. f. 1. acțiunea de a permuta. 2. (mat.; lingv.; pl.) operație prin care se schimbă între ele locurile a două sau mai multe elemente; grupe distincte de obiecte astfel formate; permutație. 3. reluare a unui fragment muzical pe un alt sunet. (< permuta)

PERMUTARE ~ări f. 1) v. A PERMUTA și A SE PERMUTA 2) mat. Operație prin care două sau mai multe elemente își schimbă locurile. /v. a (se) permuta

*permutațiúne f. (lat. permutátio, -ónis). Acțiunea de a saŭ de a se permuta. – Și -áție și -áre.

permutare s. f., g.-d. art. permutării; pl. permutări

permutare s. f., g.-d. art. permutării; pl. permutări

permutare s. f., pl. permutări

PERMUTARE s. 1. v. mutare. 2. (MAT., LINGV.) permutație.

PERMUTARE s. 1. mutare, mutat, permutație, strămutare, strămutat, transfer, transferare. (~ lui cu serviciul la Bacău.) 2. (MAT., LINGV.) permutație.

permutare 1. În sens larg, schimbarea datelor unor parametri* muzicali (melodiei, armoniei etc.), sau a unor nivele superioare acestora, între ele (în cadrul aceluiași parametru sau aceluiași nivel) după legi prestabilite sau în mod liber (ex.: în dodecafonie*). 2. În sens strict (matematic), aplicat și în muzică, posibilitatea alcătuirii de mulțimi finite în cadrul înălțimii*, duratelor*, dinamicii* etc. Se realizează astfel corespondența biunivocă între elementele unei mulțimi finite, rezultând o lege de compoziție internă a unei structuri muzicale, care poate constitui o secțiune formală a unei lucrări sau chiar o formă* în sine. Totodată, p. este un procedeu componistic ce stă la baza alcătuirii unor structuri în afara timpului (II).

PERMUTARE s. f. (< permuta < fr. permuter, lat., it. permutare): reașezare a unei unități lexicale (a unui cuvânt) dintr-un loc în alt loc, în cadrul unui enunț, fără ca acesta din urmă să-și schimbe înțelesul. Astfel, enunțul-propoziție „Ion a spus ceva” se reduce prin p. la cinci formule posibile cu nuanțe de înțeles proprii, dar cu același înțeles global, ele reprezentând niște variante – „A spus Ion ceva”, „Ceva a spus Ion”, „Ceva Ion a spus”, „A spus ceva Ion” și „Ion ceva a spus”. Pentru a face proba p., pentru a verifica nuanțele de înțeles proprii variantelor unui enunț-propoziție, recurgem la substituirea unui termen din acest enunț prin alt termen: „Ion a spus o poezie” (v. substituție).

PERMUTÁRE (< permuta) s. f. (MAT.) Transformare biunivocă a unei mulțimi (de obicei finită) pe ea însăși (ex. toate p. posibile ale literelor x, y, z sunt: x, y, z; xy, xz; yx, yz; zx, zy; xyz, xzy, yxz, yzx, zxy și zyx. P. cu n elemente luate toate deodată este n!).