21 de definiții pentru orație orațiune


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ORÁȚIE, orații, s. f. 1. (Pop.) Urare în versuri pe care colăcarii o adresează mirilor la nuntă; conăcărie. 2. (Livr.; înv.) Felicitare, urare; p. ext. cuvântare, discurs (rostit la anumite ceremonii sau ocazii). 3. (Înv.) Oratoriu1 (1). [Var.: orațiúne s. f.] – Din lat. oratio, -onis.

ORÁȚIE, orații, s. f. 1. (Pop.) Urare în versuri pe care colăcarii o adresează mirilor la nuntă; conăcărie. 2. (Livr.; înv.) Felicitare, urare; p. ext. cuvântare, discurs (rostit la anumite ceremonii sau ocazii). 3. (Înv.) Oratoriu1 (1). [Var.: orațiúne s. f.] – Din lat. oratio, -onis.

orație sf [At: NEAGOE, ÎNV. 174/23 / P: ~ți-e / V: (iuz) ~iune, ~ione, ur~ / Pl: ~ii și (înv) orății / E: lat oratio, -onis] 1 (Înv, azi liv) Felicitare. 2 (Pex) Discurs rostit cu ocazia unor ceremonii. 3 (Rar) Povestire. 4 Urare în versuri pe care colăcarii sau alți nuntași o adresează mirilor la nuntă Si: (pop) colăcărie, conăcărie. 5 (Rar) Oratoriu1 (1). 6 (Prc) Cantată.

ORÁȚIE, orații, s. f. (Popular, adesea determinat prin «de nuntă») Urare în versuri pe care colăcerii o adresează mirilor la nuntă; conăcărie. Ascultați întîi o orație a noastră, a mea și a lui Prîslea. SADOVEANU, P. M. 204.

ORÁȚIE s. f. 1. urare în versuri, cu conținut alegoric, făcută de conăcari în cadrul ceremonialului de nuntă. 2. cuvântare, discurs (la anumite ocazii). (< lat. oratio)

ORÁȚIE ~i f. 1) Poezie populară ritualică, ce conține urări de bine, felicitări, recitată cu diferite ocazii (de Anul Nou, la nuntă, la cumetrie). 2) înv. Discurs ceremonios rostit cu anumite ocazii. [G.-D. orației; Sil. -ți-e] /<lat. oratio, ~onis

orație f. cuvântare ce se ține la masa cea mare de nuntă. [În loc de urație: v. urà].

oráție și ur- f. (pol. oracya, d. lat. oratio. V. orațiune). Sec. 18. Discurs de salutare. Azĭ. Lit. Urare de nuntă, epitalam. – Poporu nu zice de cît urare.

ORAȚIÚNE s. f. v. orație.

ORAȚIÚNE s. f. v. orație.

ORAȚIÚNE, orațiuni, s. f. (Livresc, învechit) Cuvîntare, discurs. (Ironic) Jalnica elegie a vechiului poet romîn îmi va servi drept orațiune funebră pentru tot vînatul. ODOBESCU, S. III 37.

orațiune f. 1. discurs solemn: orațiune funebră; 2. orațiune dominicală, rugăciunea numită Tatăl-nostru.

*orațiúne f. (lat. orátio, -ónis). Discurs, cuvîntare: orațiune funebră. – Și -áție.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

oráție (-ți-e) s. f., art. oráția (-ți-a), g.-d. art. oráției; pl. oráții, art. oráțiile (-ți-i-)

oráție s. f., (sil. -ți-e), art. oráția (sil. -ți-a), g.-d. art. oráției; pl. oráții, art. oráțiile (sil.-ți-i-)


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ORÁȚIE s. 1. colăcărie, (reg.) conăcărie. (~ spusă la o nuntă țărănească.) 2. orație funebră = discurs funebru, (înv.) propovedanie.

ORAȚIE s. 1. colăcărie, (reg.) conăcărie. (~ spusă la o nuntă țărănească.) 2. orație funebră = discurs funebru, (înv.) propovedanie.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

oráție (-íi), s. f.1. Discurs, cuvîntare. – 2. Epitalam, poezie populară care se rotește la nunțile tradiționale. – Mr. urăciune. Lat. oratio (sec. XVIII), poate prin intermediul pol. oracja; mr. reprezintă direct cuvîntul lat. Este dubletul lui orațiune, s. f. (discurs). – Der. orator, s. m., din fr. orateur; oratoriu, s. n., din lat. oratorium, it. oratorio; oratoric, adj. (retoric); oratorie, s. f. (elocvecță).


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

orație, specie literară, epică, a folclorului* românesc, scandată de persoane anumite, specializate, în timpul ceremoniei nupțiale. Cele mai valoroase ca funcție marchează momentele mai importante ale nunții: sosirea alaiului mirelui la casa miresii („colăcăria”), aducerea darurilor, „schimbul”, „iertăciunea”, „la masa mare”. De mari dimensiuni, o. sunt narațiuni epice, încărcate de simboluri, unele alegorice, presărate cu fragmente hazlii ori pline de sobrietate. Un motiv stabil, amintit și de Cantemir, este cel a vânătorii (mirele pleacă la vânătoare după o căprioară sau după o floare „care nu-nflorește și nu rodește”). O. cu tematică variată se mai spun la începutul petrecerii agrare, când cununa* (sau buzduganul) este adusă la casa „gazdei”. O. înrudite cu aceasta din urmă se aud la plugușor*, ca și la colindat (v. colindă), pentru a mulțumi gazdei pentru darurile primite (numite și „mulțămite”).

ORAȚIE (< lat. oratio, cuvîntare) Specie a poeziei populare, alegorică cerere în căsătorie, rostită în cadrul ceremonialului de nuntă, la casa miresei, de flăcăii, trimiși ai mirelui, care poartă, în diferitele părți ale țării, denumirea de conăcari, colăcari, vătăjei sau vătășei, iar în Ardeal, chemători. Cuprinsul orațiilor este determinat de desfășurarea diferitelor momente ale ceremonialului nupțial. Despre acest obicei, practicat la nunți, pomenește și D. Cantemir în Descriptio Moldaviae. Unele din ele se rostesc cu prilejul schimbului de daruri între mire și mireasă – orația schimburilor – altele, cele de iertăciune, atunci cînd mirele și mireasa își iau rămas bun de la părinți, iar orația mare sau de colăcărie, în momentul în care alaiul ajunge la poarta miresei. Cu tot conținutul lor fabulos, alegoric (mirele este reprezentat ca un fecior de împărat plecat la vînătoare, mireasa ca o ciută sau o floare), orațiile nu sînt lipsite de elemente dramatice (dialogul dintre colăcari și socri mari, nuntașii ca spectatori, cadrul scenic etc.). Elemente variate, de basm, anecdotă, satiră, bocet, cîntec satiric se întîlnesc adesea în conținutul unor orații. În orația de nuntă, versul e mai liber, nu respectă anumite reguli de măsură, ritm și rimă, datorită caracterului de cuvîntare pe care-l are și care cere o anumită vioiciune și variație și în formă, pentru a ține trează atenția ascultătorilor. Ele sînt rostite îndeosebi de persoane pricepute în arta colăcăriei sau conăcăriei. Ex. Cinstiți oaspeți, prea stimați, Și chemați și nechemați, Cari cu dragoste frățească, Ați venit la astă casă; Ca oameni de omenie, Dumnezeu să vă ție; De vreți sa știți apriat Vă voi spune-adevărat, Că aicea în grădină, Dintr-o dragă de trupină, Au crescut o floricea, Pre lîngă măicuța sa... Iar mirele aici este. Văzînd floarea că-mpupește, El și-a pus în gînd să-i fie, Această floare, soție... (N.I. DUMITRESCU, Orații)

Intrare: orație
  • silabație: -ți-e
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • orație
  • orația
plural
  • orații
  • orațiile
genitiv-dativ singular
  • orații
  • orației
plural
  • orații
  • orațiilor
vocativ singular
plural
orațiune substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • orațiune
  • orațiunea
plural
  • orațiuni
  • orațiunile
genitiv-dativ singular
  • orațiuni
  • orațiunii
plural
  • orațiuni
  • orațiunilor
vocativ singular
plural

orație orațiune

etimologie: