NOMINATIV, -Ă, nominativi, -e, s. n., adj. 1. S. n. Caz al flexiunii nominale a cărui funcție specifică este aceea de subiect și care este considerat forma de bază a substantivului. 2. Adj. (Fin.; în sintagma) Acțiune nominativă = acțiune care poartă înscris numele posesorului. – Din lat. nominativus, fr. nominatif.

nominativ, ~ă [At: VĂCĂRESCUL, GR. 20/3 / V: (înv) ~if, num~ / Pl: ~i, ~e / E: lat nominativus, it nominativo, fr nominatif] 1-2 sn, a (Șîs caz ~, înv, cădere ~ă) Caz al declinării a cărui funcție specifică este aceea de subiect Si: (înv) numitoare (1). 3 sn (Îs) ~ etic Formă cazuală a pronumelui personal de persoana a doua singular, folosit într-o construcție în care, ca și în cazul dativului etic, se cere interlocutorului să participe afectiv la ceea ce se povestește. 4 a (Înv) Care se face pe nume (1). 5 a (Înv) După nume. 6 a (Înv) Care numește. 7 a (Fin; îoc la purtător; îs) Obligație ~ă Obligație care poartă numele deținătorului.

*NOMINATIV l. adj. 1 Care (de)numește, care arată numele: a dresa statul ~ al funcționarilor unei case de comerț ¶ 2 Titlu ~, titlu pe care e înscris numele proprietarului, în opoziție cu „titlu la purtător”. II. (pl. -ve) sn. 📖 Cazul în care stă subiectul [fr.].

NOMINATIV, -Ă, nominativi, -e, s. n., adj. 1. S. n. Caz al flexiunii nominale a cărui funcție specifică este aceea de subiect și care este considerat forma de bază a substantivului. 2. Adj. (Fin.; în sintagma) Obligație nominativă = obligație care poartă înscris numele creditorului. – Din lat. nominativus, fr. nominatif.

NOMINATIV ², -Ă, nominativi, -e, adj. (Fin.; mai ales în expr.) Obligație nominativă = obligație care (spre deosebire de cea «la purtător») poartă numele proprietarului.

NOMINATIV, -Ă adj. Care conține un nume, nominal. ◊ (Fin.) Obligație nominativă = obligație pe care este scris numele creditorului. [< fr. nominatif].

NOMINATIV, -Ă I. adj. nominal (1). ♦ (fin.) obligație ~ă = obligație pe care este scris numele creditorului. II. s. n. caz al declinării în care stau subiectul, apoziția și numele predicativ. (< lat. nominativus, fr. nominatif)

NOMINATIV² ~ă (~i, ~e) 1) Care servește pentru a numi; cu ajutorul căruia se numește. Funcție ~ă. 2) Care ține de nominație; propriu nominației. /<lat. nominativus, fr. nominatif

nominativ a. ce conține nume: statul nominativ al funcționarilor. ║ n. Gram. cazul ce exprimă subiectul.

* nominatív, -ă adj. (lat. nominativus). Relativ la nume, nominal: listă nominativă. Acțiune nominativă, acțiune nominală (pe care e scris numele posesoruluĭ). S.n., pl. e. Gram. Cazu care exprimă subiectu.

nominatif, ~ă sn, a vz nominativ

numinativ, ~ă sn, a vz nominativ

nominativ¹ adj. m., pl. nominativi; f. nominativă, pl. nominative

nominativ¹ adj. m., pl. nominativi; f. nominativă, pl. nominative

nominativ adj. m., pl. nominativi; f. sg. nominativă, pl. nominative

NOMINATIV s., adj. 1. s. (GRAM.) (înv.) numitoare. 2. adj. v. nominal.

NOMINATIV, -Ă s. n., adj. 1. s. n. (Și, adjectival, în sintagmele caz nominativ, învechit, cădere nominativă) Caz al declinării a cărui funcție specifică este aceea de subiect; (învechit) numitoare, v. numitor (1). cf. VĂCĂRESCUL, GR. 20/3, IORGOVICI, O. 30/21. Și veacurile ceale de demult în locul dativului illi, pentru ca să se desclinească de nominativul illi, se văd a fi băgat illui. MAIOR, IST. 239/16. Cădere... nominativă sau numitoare. alboteanu, GRAM. ROM. 25^r/7. În număr singurit și în caz numinativ. HELIADE, GR. ROM. 78/18, cf. I. GOLESCU, c. Substantivele n-au forma specială pentru acuzativ, care, la feminin, este egal cu nominativul, iar la masculin, cu toate celelalte cazuri. IORDAN, G. 206, cf. 14, 78. Nominativul este și cazul predicatului nominal (adică, mai exact spus, al numelui predicativ), id. L. R. 293, cf. 242. În limba contemporană – îndeosebi în limba vorbită –, apoziția se pune aproape totdeauna în nominativ. SCL 1954, 119, cf. ib. 1957, 326. Substantivarea adjectivelor neutre apare des în latinește, în special la nominativ și acuzativ plural. LL i, 107, cf. GRAUR, I. L. 150. 2. adj. (Învechit) Care se face pe nume (I 1), după nume; care numește. Număratul este personal și nominatif. I. IONESCU, P. 163, cf. PONTBRIANT, D. ♦ (Fin.; despre obligații, acțiuni etc.) Care (spre deosebire de cele „la purtător”) poartă numele (I 1) proprietarului. Obligațiile dispăgubirei vor fi nominative. RUSSO, S. 158, cf. DOC. EC. 856, LM. – pl.: nominativi, -e. – Și: (învechit) nominatif, -ă, numinativ, -ă s. n., adj. – Din lat. nominativus, it. nominativo, fr. nominatif.