nominativ, ~ă [At: VĂCĂRESCUL, GR. 20/3 / V: (înv) ~if, num~ / Pl: ~i, ~e / E: lat nominativus, it nominativo, fr nominatif] 1-2 sn, a (Șîs caz ~, înv, cădere ~ă) Caz al declinării a cărui funcție specifică este aceea de subiect Si: (înv) numitoare (1). 3 sn (Îs) ~ etic Formă cazuală a pronumelui personal de persoana a doua singular, folosit într-o construcție în care, ca și în cazul dativului etic, se cere interlocutorului să participe afectiv la ceea ce se povestește. 4 a (Înv) Care se face pe nume (1). 5 a (Înv) După nume. 6 a (Înv) Care numește. 7 a (Fin; îoc la purtător; îs) Obligație ~ă Obligație care poartă numele deținătorului.