NETĂGĂDUIT, -Ă, netăgăduiți, -te, adj. Care nu se (poate) pune la îndoială, care nu se mai discută (atât este de evident); neîndoios, indiscutabil, incontestabil, necontestat; p. ext. cert, categoric. – Pref. ne- + tăgăduit.

netăgăduit, ~ă a [At: PRAV. COND. (1780), 58 / Pl: ~iți, ~e / E: ne- + tăgăduit] 1 Care nu poate fi pus la îndoială Si: incontestabil, necontestat. 2 Care nu se discută, fiind evident Si: indiscutabil. 3 Cert. 4 Categoric.

NETĂGĂDUIT, -Ă, netăgăduiți, -te, adj. Care nu se (poate) pune la îndoială, care nu se mai discută (atât este de evident); neîndoios, indiscutabil, incontestabil, necontestat; p. ext. cert, categoric. – Ne- + tăgăduit.

NETĂGĂDUIT, -Ă, netăgăduiți, -te, adj. Care nu se (poate) pune la îndoială; neîndoios, indiscutabil, sigur, cert. Adunarea... a socotit de netăgăduită datorie, în numele suferințelor patriei, ajutorul și cooperația d-voastră. GHICA, A. 797. Drepturi pozitive și netăgăduite. BĂLCESCU, O. II 262. Netăgăduit este că omul neînvățat e ca un copac neîngrijit. NEGRUZZI, S. I 8. ◊ Loc. adv. De netăgăduit = incontestabil.

netăgăduit a. ce nu se poate tăgădui.

netăgăduít, -ă adj. Care nu se poate tăgădui, indiscutabil, incontestabil, cert: succes netăgăduit. Adv. Netăgăduit că e așa.

netăgăduit adj. m., pl. netăgăduiți; f. netăgăduită, pl. netăgăduite

netăgăduit adj. m., pl. netăgăduiți; f. netăgăduită, pl. netăgăduite

netăgăduit adj. m., pl. netăgăduiți; f. sg. netăgăduită, pl. netăgăduite

NETĂGĂDUIT adj. 1. v. categoric. 2. v. clar. 3. v. adevărat.

NETĂGĂDUIT adj. 1. categoric, cert, evident, incontestabil, indiscutabil, necontestabil, necontestat, nediscutabil, neîndoielnic, neîndoios, sigur, vădit, (livr.) indubitabil, peremptoriu. (A manifestat o superioritate ~.) 2. clar, evident, flagrant, incontestabil, izbitor, învederat, limpede, neîndoielnic, neîndoios, pregnant, vădit, vizibil, (livr.) manifest, (fig.) marcat. (Semne ~ de boală.) 3. adevărat, aievea, autentic, cert, nescornit, pozitiv, real, sigur, veridic, veritabil. (Un lucru ~.)