neologism sn [At: RUSSO, S. 93 / P: ne-o~ / V: (înv) ~ghism / E: fr néologisme] 1 (Înv) Neologie. 2 Cuvânt nou împrumutat într-o limbă sau format de curând într- o limbă cu mijloace proprii Si: (nob) novicism.

NEOLOGISM, neologisme, s. n. Cuvînt nou împrumutat sau creat într-o limbă. Nevoia de cuvinte noi a științelor, a filozofiei, a cercetării istorice, a analizelor morale se satisface prin masiva introducere de neologisme în epoca de după 1780. L. ROM. 1954, nr. 4, 50. În limba literară, neologismul intră firesc acolo unde e nevoie de el. SADOVEANU, E. 34.

NEOLOGISM s.n. (Lingv.) Cuvînt nou împrumutat dintr-o limbă străină sau creat prin mijloace proprii în limba respectivă; (p. restr.) împrumut lexical recent. [< fr. néologisme, cf. gr. neos – nou, logos – cuvînt].

NEOLOGISM s. n. cuvânt nou, împrumutat dintr-o limbă străină sau creat prin mijloace proprii în limba respectivă; (p. restr.) împrumut lexical recent. ♦ accepție nouă a unui cuvânt. (< fr. néologisme)

NEOLOGISM ~e n. Element de limbă apărut recent în uz. [Sil. ne-o-] /<fr. néologisme

neologism n. vorbă nouă. Neologismele sunt indispensabile, când denotă un obiect necunoscut, o nouă invențiune, o idee necesară sau o nuanță a cugetării; ele sunt superflue, când servesc pur și simplu a înlocui momentan un termen indigen (tendența modei trecătoare sau a presei periodice): astfel sunt numeroasele franțuzisme cari abundă în ziare și în conversațiunea banală. O categorie specială o formează mahalagismele (v. această vorbă).

neologhism sm vz neologism

* neologízm n. n., pl. e (vgr. néos, noŭ, și lógos, cuvînt). Cuvînt noŭ, ca subtil îld. supțire.

neologism (desp. ne-o-) s. n., pl. neologisme

neologism (ne-o-) s. n., pl. neologisme

neologism s. n. (sil. ne-o-), pl. neologisme

neologism, -me.

NEOLOGISM s. (LINGV.) (neobișnuit) novicism. (Un ~ romanic al limbii române.)

NEOLOGISM s. (LINGV.) (neobișnuit) novicism. (Un ~ romanic al limbii române.)

Neologism ≠ arhaism

NEOLOGISM s. n. (< fr. néologisme, cf. gr. neos „nou” + logos „cuvânt”): 1. (în sens larg, etimologic) orice cuvânt nou format prin mijloace proprii unei limbi sau împrumutat (mai demult sau de curând) din altă limbă; orice accepțiune nouă a unui cuvânt deja existent în sistemul unei limbi. Pentru limba română, în lumina acestei concepții, sunt n.: muncă, mândru, a trăi, razna, of! (< v. sl.); grădină, bolnav, a zvârli, ba, iată (< slavii de sud); boroană, pașol, țibă! (< slavii de nord-est); oraș, viclean, a cheltui, musai (< magh.); basma, murdar, tiptil, halal (< tc.); dascăl, nostim, a vopsi, agale (< ngr.); cartof, fain, a absolvi (< germ.); bravo!, basta!, adio! (< it.); algebră, dinamic, milion, a explica, marș!, ura!, contra, or (< fr.); prim, ultim (< lat.) etc. Caracterul de noutate al unui cuvânt este deci în funcție de etapa de dezvoltare a limbii respective. Astfel, împrumuturile din vechea slavă, din limbile slave, din maghiară și de factură bizantină, ca și formațiile românești foarte vechi, realizate prin derivare, reprezintă niște n. ale limbii române comune; împrumuturile din turcă, neogreacă, slavonă, latină și germană, ca și formațiile românești vechi realizate prin derivare, compunere sau prin conversiune, reprezintă niște n. ale limbii române vechi; împrumuturile din franceză și din italiană, ca și formațiile românești relativ recente, realizate prin aceleași procedee interne amintite mai sus, constituie niște n. ale limbii române moderne (sfârșitul secolului al XVIII-lea, secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea); împrumuturile și formațiile românești din epoca noastră (de după al doilea război mondial) reprezintă n. ale limbii române contemporane și actuale. Abuzul de n. constituie o abatere de la calitatea generală a stilului individual denumită puritate. 2. (în sens restrâns) orice cuvânt împrumutat din italiană, franceză, engleză, germană și rusă, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea până astăzi. 3. (în dialectologie) formă (fonetică, lexicală, morfologică sau sintactică) pătrunsă, în anumite condiții, din limba literară într-un grai oarecare. Conceput astfel, n. se opune împrumuturilor (din graiurile învecinate aparținând aceleiași limbi) sau creațiilor (inovațiilor din cadrul sistemului graiului respectiv). El reprezintă o consecință de ordin cultural, deoarece rezultă din influența limbii literare. Pătrunderea n. în graiuri este favorizată de caracterul „deschis” (geografic, economic, cultural și social) al unei regiuni și comunități. Rezultatul infiltrării n. în graiuri este reprezentat de coexistența și concurența formelor, de „adaptarea” lor fonetică, morfologică și semantică, de specializarea pentru anumite terminologii a sinonimelor din fondul vechi al limbii.