arhaism sn [At: IBRĂILEANU, SP. CR. 52 / P: ~ha-ism / S: (înv) archa-, (îvr) arca~ / Pl: ~e / E: fr archaïsme] Cuvânt (sau expresie) arhaică (2).

*ARHAISM (pl. -isme) sn. 📖 Cuvînt, întorsătură de frază care se întrebuința altădată, dar care a dispărut cu totul sau se mai obicinuește foarte rar astăzi: nuveliștii noștri întrebuințează deseori ~e [fr.].

ARHAISM, arhaisme, s. n. Cuvînt, expresie sau construcție învechită, folosită în limba operelor literare cu scopul de a reda culoarea locală. [Asachi] întrebuințează... arhaisme reînviate de el. IBRĂILEANU, SP. CR. 52.

ARHAISM, arhaisme, s. n. Cuvînt, expresie sau construcție învechită. – Fr. archaïsme (< gr.).

ARHAISM s.n. Cuvînt, construcție, expresie învechită, ieșită din uz. [Pl. -me. / < fr. archaïsme].

ARHAISM s. n. cuvânt, construcție, expresie învechită, ieșită din uz. (< fr. archaïsme)

ARHAISM ~e n. Cuvânt, expresie, formă fonetică sau gramaticală învechită, ieșită din uz. /<fr. archaïsme

arhaism n. 1. mod învechit de a vorbi: au fapt în loc de au făcut; 2. vorbă ieșită din uz (ca craiu, voevod, letopiseț). Arhaismele au intrat definitiv în domeniul istoriei. Cele relative la cultura națională sunt necesare pentru înțelegerea trecutului. Ele nu sunt rare în poeziile Iui Eminescu și unele dintr’însele revin sub pana prozatorilor (Filimon, Odobescu, Ioan Ghica), cari s’au străduit să reînvieze graiul strămoșesc.

arcaism sn vz arhaism

*arhaízm n., pl. e (vgr. arhaïsmós). Caracteru lucruluĭ vechĭ. Gram. Vorbă saŭ locuțiune veche ĭeșită din uz: un scriitor plin de arhaizme. V. neologizm.

arhaism s. n., pl. arhaisme

arhaism s. n., pl. arhaisme

arhaism s. n., pl. arhaisme

ARHAISM Formă fonetică, sens sau construcție gramaticală care aparține, în evoluția limbii, unei perioade depășite ori pe cale de dispariție, dar este folosită în perioade ulterioare. Statutul de arhaism al unei forme lingvistice poate fi determinat numai în sincronie, prin raportare la stadiul actual de evoluție a limbii. 1. Din punctul de vedere al normei* literare sincronice, arhaismele se pot clasifica: a) După aspectul lingvistic luat în considerare, arhaismele sunt (Th. Hristea): fonetice: hitlean (viclean), îmbla (umbla), împle (umple), lăcaș (locaș), părete (perete), rumpe (rupe), samă (seamă); morfologic: pluralul în -e al substantivelor feminine (astăzi impus în -i): inime, aripe; pluralul în -uri la unele neologisme neutre: palaturi, documenturi; formele vechi de perfect simplu al verbelor: văzum (văzurăm); sintactice: exprimarea analitică a unor cazuri, cum ar fi genitivul* prepozițional (mijloc de codru, Gazeta de Transilvania) ori dativul* adnominal (domn Țării Moldovei, stăpân vieții mele. preot deșteptării noastre) (Eminescu); lexicale: foarte numeroase și variate, având un grad de învechire diferit; unele cuvinte complet ieșite din uz (numite de Th. Hristea istorisme) sunt denumiri de meserii, funcții sociale etc.: pârcălab, caimacam, logofăt, sulger, capuchehaie. S-a ajuns la arhaisme lexicale și prin concurența cuvântului existent cu un sinonim neologic: duh a fost înlocuit de spirit, chezaș de garant, polcovnic de colonel; semantice (sau arhaisme de sens): sensuri vechi, pierdute din uzul curent, ale unor cuvinte încă actuale: a săruta „a saluta” – Sărutare, umbră veche (Alexandrescu); rost „gură” – Ah, ce frumoase vorbe din rostul Iui răsar (Coșbuc); cuvânt „motiv” – Boierii însă tremurau. Ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți (Negruzzi); Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt (Eminescu). b) După sfera de circulație a formei lingvistice considerate arhaică: unele arhaisme apar doar la anumite grupuri sociale și / sau la anumite generații, pot fi păstrate în vorbirea populară sau dialectală ș.a.; acestea nu au o frecvență strict limitată și nici nu se folosesc deliberat, cu scop expresiv (vezi EXPRESIVITATE). De ex., formele verbale iotacizate la indicativ și conjunctiv prezent ale verbelor cu radicalul în d, t, n, (văz, auz, să spuie, să scoață) reprezintă o conservare dialectală a fonetismelor arhaice; moldovenismele pâne, mâni sunt și ele arhaisme fonetice conservate dialectal. 2. În stilistică, este considerată arhaică utilizarea cu funcție expresivă*, în textul literar, a unui termen / construcție / formă fonetică aparținând unei perioade mai vechi decât cea din care datează textul. Distincția dintre perspectiva sincronică și cea diacronică* este foarte importantă în determinarea statutului de arhaism al unui fapt de stil, acest statut fiind condiționat de momentul în care textul a fost scris. De ex., în limba română actuală există un fond lexical vechi și pasiv, constituit din termeni neogrecești și turcești împrumutați masiv în sec. al XVII-lea și al XVIII-lea, la care se adaugă mai vechi împrumuturi slavone. Pentru momentul în care au fost introduși în limbă, acești termeni nu au valoare expresivă și nu pot fi considerați arhaisme; marea frecvență a acestor cuvinte în Letopisețul lui Neculce, de ex., corespunde normei neutre expresiv din sec. al XVIII-lea: Doamna lui era la Țarigrad, iar el aice își luasă o fată a unei rachierițe (...) și o purta cu sălbi de galbeni și cu haine de șahmarand („brocart, stofă brodată cu aur și argint”), cu șlic („căciulă de blană”) de sobol („samur”) și cu multe odoară împodobită. (...). Și o trimite cu carăta („trăsură închisă”) domnească, cu siimeni („garda de mercenari”) și cu vornici („rang boieresc cu atribuții judecătorești”) și cu comiși („rang al boierilor însărcinați cu îngrijirea grajdurilor domnești”) la feredeu („baie”). Și după ce vinie de la primblări, triimite giupânesilor („soțiile boierilor”) daruri, canavețe („un fel de pânză”), bilacoase („stofă scumpă de mătase”), căce i-au făcut cinstea de-au mărsu cu dânsa în primblare (Neculce). Același fond lexical trebuie însă interpretat ca având valoare stilistică arhaică, de evocare, în nuvelele fantastice și orientale ale lui I.L. Caragiale ( Kir Ianulea, Abu Hasan) ori în romanele istorice ale lui M. Sadoveanu: Vasilisa („împărăteasa”) și feciorul său au venit să se așeze pe tronurile lor de aur, la zidul din fund al sălii, sub stemele Bizanțului (...). În fața lor muții și hadâmbii („eunucii”) au adus îndată pe mireasă acoperită cu hobot („văl de mireasă”). O urmau fecioare și doamne de patrici (formă mai veche de neologism), purtând în cap comanace („calotă care acoperă capul”) nalte și camilafce („scufie cu văl”) de borangic care se desfășurau până la cozile rochiilor. S-a alcătuit alaiul către paraclis (Sadoveanu). Stilistic, funcția arhaismelor în comunicarea literară face parte din ansamblul de elemente lingvistice expresive prin care faptul de stil* se poate defini ca deviere de la norma* standard a limbii literare*. A.B.V.; M.M.

ARHAISM s. n. (< fr. archaisme): fonetism, cuvânt sau construcție (locuțiune, expresie, îmbinare sintactică) învechită, conservată într-un grai sau într-o arie dialectală sau ieșită complet din uz. Astfel: u final în cuvântul capu (în graiurile din vestul țării); termenul arină („nisip”), folosit în vestul țării; cuvântul brâncă („mână”), rămas în locuțiunile din limba comună actuală: a da brânci („a îmbrânci”, „a împinge”), a da în brânci („a se omorî cu munca”), a cădea în brânci („a cădea în mâini”), pe brânci („pe coate”, „de-a bușilea”) etc.; formele morfologice mânu, mânuri („mână”), folosite în zona Transilvaniei, construcția cu infinitivul (corespunzătoare construcției cu conjunctivul), folosită în nordul țării etc. A. sunt înregistrate fie izolat, fie în arii conservatoare (marginale). De aici și caracterizarea unor graiuri ca „arhaizante”, în opoziție cu altele care sunt „inovatoare”. Din punct de vedere social, generațiile în vârstă și femeile sunt cele mai bune păstrătoare ale a. Studiul lor prezintă un mare interes pentru istoria unei limbi care nu dispune de prea multe atestări. Pentru limba română, a. conservate în dialectele românești din sudul Dunării (stadii intermediare în evoluția formelor) au o mare importanță. Din punct de vedere stilistic, multe a. sunt folosite în literatura artistică de factură istorică (vezi agă „șef al poliției”, flintă „pușcă”, pitar „șef al aprovizionării domnești cu pâine”, spătar „șef al armatei”).

ARHAISM (< fr. archaisme < gr. arkhaismos, vechi) Cuvinte sau construcții gramaticale și sintactice vechi, nemaifolosite în vorbirea curentă, deoarece, prin evoluția limbii, au ieșit din circulație. Arhaismele se întîlnesc de cele mai multe ori în operele literare cu caracter istoric, pentru a înfățișa mai bine coloritul istoric al epocii (C. Negruzzi, în nuvela Alexandru Lăpușneanu ; M. Sadoveanu, în romanele istorice: Frații Jderi, Nicoară Potcoavă etc.) Ele apar fie în lexic (au = sau; giudeț = judecată; a purcede = a pleca; a certa = a pedepsi; zavistie = intrigă), fie în forme gramaticale (fost-au, zis-au), în construcții sintactice, ca în Scrisoarea III de M. Eminescu, precum și în acele forme vechi, dispărute din limbă, conservate însă regional (ex. îmbla, păcaș), arhaisme fonetice, ce fac parte din categoria arhaismelor de forme. Arhaismele sînt folosite nu numai în operele literare în proză, dar și în poezie. Ex. Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi venit, Cît sîntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit! Despre partea închinării, însă, Doamne, să ne ierți: Dar acu' vei vrea cu oaste sau război ca să ne cerți Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, Să ne dai un semn și nouă de mila măriei-tale... De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris și pentru noi, Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război... (M. EMINESCU, Scrisoarea III)

Arhaism ≠ neologism