arhaism sn [At: IBRĂILEANU, SP. CR. 52 / P: ~ha-ism / S: (înv) archa-, (îvr) arca~ / Pl: ~e / E: fr archaïsme] Cuvânt (sau expresie) arhaică (2).

*ARHAISM (pl. -isme) sn. 📖 Cuvînt, întorsătură de frază care se întrebuința altădată, dar care a dispărut cu totul sau se mai obicinuește foarte rar astăzi: nuveliștii noștri întrebuințează deseori ~e [fr.].

ARHAISM, arhaisme, s. n. Cuvînt, expresie sau construcție învechită, folosită în limba operelor literare cu scopul de a reda culoarea locală. [Asachi] întrebuințează... arhaisme reînviate de el. IBRĂILEANU, SP. CR. 52.

ARHAISM, arhaisme, s. n. Cuvînt, expresie sau construcție învechită. – Fr. archaïsme (< gr.).

ARHAISM s.n. Cuvînt, construcție, expresie învechită, ieșită din uz. [Pl. -me. / < fr. archaïsme].

ARHAISM s. n. cuvânt, construcție, expresie învechită, ieșită din uz. (< fr. archaïsme)

ARHAISM ~e n. Cuvânt, expresie, formă fonetică sau gramaticală învechită, ieșită din uz. /<fr. archaïsme

arhaism n. 1. mod învechit de a vorbi: au fapt în loc de au făcut; 2. vorbă ieșită din uz (ca craiu, voevod, letopiseț). Arhaismele au intrat definitiv în domeniul istoriei. Cele relative la cultura națională sunt necesare pentru înțelegerea trecutului. Ele nu sunt rare în poeziile Iui Eminescu și unele dintr’însele revin sub pana prozatorilor (Filimon, Odobescu, Ioan Ghica), cari s’au străduit să reînvieze graiul strămoșesc.

arcaism sn vz arhaism

*arhaízm n., pl. e (vgr. arhaïsmós). Caracteru lucruluĭ vechĭ. Gram. Vorbă saŭ locuțiune veche ĭeșită din uz: un scriitor plin de arhaizme. V. neologizm.

arhaism s. n., pl. arhaisme

arhaism s. n., pl. arhaisme

arhaism s. n., pl. arhaisme

Arhaism ≠ neologism

ARHAISM s. n. (< fr. archaisme): fonetism, cuvânt sau construcție (locuțiune, expresie, îmbinare sintactică) învechită, conservată într-un grai sau într-o arie dialectală sau ieșită complet din uz. Astfel: u final în cuvântul capu (în graiurile din vestul țării); termenul arină („nisip”), folosit în vestul țării; cuvântul brâncă („mână”), rămas în locuțiunile din limba comună actuală: a da brânci („a îmbrânci”, „a împinge”), a da în brânci („a se omorî cu munca”), a cădea în brânci („a cădea în mâini”), pe brânci („pe coate”, „de-a bușilea”) etc.; formele morfologice mânu, mânuri („mână”), folosite în zona Transilvaniei, construcția cu infinitivul (corespunzătoare construcției cu conjunctivul), folosită în nordul țării etc. A. sunt înregistrate fie izolat, fie în arii conservatoare (marginale). De aici și caracterizarea unor graiuri ca „arhaizante”, în opoziție cu altele care sunt „inovatoare”. Din punct de vedere social, generațiile în vârstă și femeile sunt cele mai bune păstrătoare ale a. Studiul lor prezintă un mare interes pentru istoria unei limbi care nu dispune de prea multe atestări. Pentru limba română, a. conservate în dialectele românești din sudul Dunării (stadii intermediare în evoluția formelor) au o mare importanță. Din punct de vedere stilistic, multe a. sunt folosite în literatura artistică de factură istorică (vezi agă „șef al poliției”, flintă „pușcă”, pitar „șef al aprovizionării domnești cu pâine”, spătar „șef al armatei”).

ARHAISM (< fr. archaisme < gr. arkhaismos, vechi) Cuvinte sau construcții gramaticale și sintactice vechi, nemaifolosite în vorbirea curentă, deoarece, prin evoluția limbii, au ieșit din circulație. Arhaismele se întîlnesc de cele mai multe ori în operele literare cu caracter istoric, pentru a înfățișa mai bine coloritul istoric al epocii (C. Negruzzi, în nuvela Alexandru Lăpușneanu ; M. Sadoveanu, în romanele istorice: Frații Jderi, Nicoară Potcoavă etc.) Ele apar fie în lexic (au = sau; giudeț = judecată; a purcede = a pleca; a certa = a pedepsi; zavistie = intrigă), fie în forme gramaticale (fost-au, zis-au), în construcții sintactice, ca în Scrisoarea III de M. Eminescu, precum și în acele forme vechi, dispărute din limbă, conservate însă regional (ex. îmbla, păcaș), arhaisme fonetice, ce fac parte din categoria arhaismelor de forme. Arhaismele sînt folosite nu numai în operele literare în proză, dar și în poezie. Ex. Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi venit, Cît sîntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit! Despre partea închinării, însă, Doamne, să ne ierți: Dar acu' vei vrea cu oaste sau război ca să ne cerți Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, Să ne dai un semn și nouă de mila măriei-tale... De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris și pentru noi, Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război... (M. EMINESCU, Scrisoarea III)