MOLFĂIT s. n. (Fam.) Acțiunea de a molfăi și rezultatul ei; zgomot produs de cel care molfăie; molfăială, molfăire, molfăitură. [Pr.: -fă-it] – V. molfăi.

molfăit sn [At: REBREANU, I. 201 / Pl: (rar) ~uri / E: molfăi] 1-4 Molfăială (1-4). 5 Bolborosire.

MOLFĂIT s. n. Acțiunea de a molfăi și rezultatul ei; zgomot produs de cel care molfăie; molfăială, molfăire, molfăitură. [Pr.: -fă-it] – V. molfăi.

MOLFĂIT s. n. Acțiunea de a molfăi; molfăială, molfăitură. Un răstimp nu se mai auziră decît sorbiturile lui flămînde și molfăitul fălcilor. REBREANU, R. I 205.

molfăit (fam.) s. n.

molfăit (fam.) s. n.

molfăit s. n.

MOLFĂIT s. v. clefăit.

MOLFĂIT s. clefăială, clefăit, molfăială, molfăire, molfăitură, plescăială, plescăit. (Se aude un ~ cînd mănîncă.)

MOLFĂIT s. n. Faptul de a m o l f ă i; p. e x t. zgomot produs de mestecarea¹ anevoioasă a alimentelor în gură. In casă se înstăpînise o tăcere frâmîntată doar de molfăitul flăcăului. REBREANU, I. 201. Un răstimp nu se mai auziră decît sorbiturile lui flămînde și molfăitul fălcilor. id. R. I, 205, cf. ȘEZ. III, 71. V. molfăi.