miorc i [At: GHICA, S. 503 / E: fo] 1-2 (Rar) Cuvânt care imită zgomotul făcut de o ființă care (se sufocă sau) plânge cu sughițuri.

MIORC interj. Onomatopee care redă sunetul scurt produs cînd respirația e împiedicată. I-a pus pe foc; Făceau peștii numai miorc. CONTEMPORANUL, II 655. Pe boieri îi strîngea de gît, mă! numai ce-i auzeai: miorc!... ș-atîta le era. GHICA, S. 503.

MIORC interj. (se folosește pentru a imita orăcăitul broaștelor). /Onomat.

mĭorc, interj. care arată o vorbă scurtă, ca și circ: n’a zis nicĭ „mĭorc” și a murit.

miorc interj.

MIORC interj. oac!, (reg.) orac! (Broasca face: ~!)

MIORC interj. oac!, (reg.) orac! (Broasca face: ~!)

miorc interj. – Imită orăcăitul broaștei, precum și scîncetul copiilor mici. – Var. miorț; miorlau, interj. (mieunat). Creație expresivă, cf. miau. – Der. mioarcă (var. Banat mioarcă), s. f. (broască); miorcăi (var. miercăi, miorțăi, mierțăi), vb. (a orăcăi, a scînci); miorcăială (var. miercăială, miorțăială, mierțăială), s. f. (scîncet); miarță, s. f. (țîngău, copil plîngăcios); miorlăi (var. mierlăi), vb. (a mieuna; a plînge cu glas subțire; a se alinta, a se fandosi); miorlăit, s. n. (mieunat); miorlăială (var. miorlăitură), s. f. (mieunat); miorlăitor, adj. (care miorlăie); miorcoti, vb. (a scînci); miorcoteală, s. f. (scînceală).

MIORC interj. 1. Onomatopee care imită strigătul broaștelor; oac ! S-a suit crancovița peștilor, Și cînd se suia, Tot așa făcea: Oac, oacaca!. . . Și-a pus-o pă foc. Crancovița face mniorc! MARIAN, SA. 263. Stăi, răculeț, nu te duce, Că te-oi ține-n cîntec dulce, Dimineața oac! oac! oac! Și pe seară miorc! miorc! miorc! PAMFILE, C. Ț. 302. 2. Onomatopee care imită zgomotul făcut de o ființă care se sufocă. Pe boieri îi strîngea de gît, mă ! numai ce-i auzeai: Miorc ! . . . ș-atîta le era, mă ! GHICA, S. 503. Cînd ajunse apoi acasă, S-a gătit să stea la masă, Să mănînce crap prăjii . . . I-a prăjit, i-a pus pe foc: Făceau peștii numai miorc. CONTEMPORANUL, II, 655. – Onomatopee.