minunare sf [At: CORESI, EV. 347 / Pl: ~nări / E: minuna] 1 (Rar) Uimire. 2 (Reg; îlav) A ~ De mirare, surprinzător. 3 Stare a cuiva cuprins de o mare mirare. 4 Manifestare a mirării, admirației, surprizei.

MINUNARE s. f. Uimire. A dat drumul la rîșnița feluritelor sale gălăgioase și mult pisăloage minunări. PETRESCU, A. R. 12. ◊ Expr. (Învechit și arhaizant) A fi a minunare = a fi de mirare. N-ar fi de altfel de mirare ca tot acest Zaharia Duhu să aibă o vină mai mare, la care a minunare este că încă nu s-au gîndit. C. PETRESCU, R. DR. 169.

minunare (rar) s. f., g.-d. art. minunării; pl. minunări

minunare (rar) s. f., g.-d. art. minunării; pl. minunări

minunare s. f., g.-d. art. minunării; pl. minunări

MINUNARE s. v. uimire.

MINUNARE s. stupefiere, surprindere, uimire, uluială, uluire, (înv.) minune, uimeală. (~ cuiva în fața unui lucru neașteptat.)

MINUNARE s. f. (Astăzi rar) Faptul de a (s e) m i nu n a; surprindere, uimire. Cf. m i n u n a (3). -Și nu știa cine iaste acesta și cu ce tocmeală atinsese de coșciug, însă cu multă minunare aștepta să vază ce vrea să fie. CORESI, EV. 347, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF. A dat drumul și la rîșnița feluritelor sale gălăgioase și mult pisăloage minunări. C. PETRESCU, A. R. 12. ♦ L o c. a d v. (Regional) A minunare = de mirare, surprinzător. N-ar fi de altfel de mirare ca tot acest Zaharia Duhu – să aibă o vină mai mare, la care a minunare este că încă nu s-au gîndit. C. PETRESCU, R. DR. 169. - Pl.: minunări. – V. minuna.