25 de definiții pentru minister

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

MINISTER, ministere, s. n. 1. Organ central al administrației de stat care conduce o anumită ramură a activității și este reprezentat de un ministru; instituția respectivă; p. ext. clădirea în care își are sediul această instituție. 2. (Înv.) Funcție de ministru. 3. (Înv.) Guvern. – Din fr. ministère.

minister [At: VĂCĂRESCUL, IST. 259 / V: (îrg) ~iu sn, (înv) ~ie sf / Pl: (1,3-7) ~e, (2, 8) ~i / E: fr ministère, lat ministerium] 1 sn (Înv) Guvern. 2 sm (Reg) Ministru (1). 3 sn Funcție, titlu de ministru (1). 4 sn (Rar) Ministeriat. 5 sn Sector al administrației de stat condus de un ministru. 6 sn Instituție a ministerului (5). 7 sn (Pex) Clădire în care se află ministerul (6). 8 sm (Înv; îs) ~ public Procuror.

MINISTER, ministere, s. n. 1. Organ central al administrației de stat care conduce o anumită ramură a activității statului și care este condus de un ministru; instituția respectivă; p. ext. clădirea în care își are sediul această instituție. 2. (Înv.) Funcție de ministru. 3. (Înv.) Guvern. – Din fr. ministère.[1]

  1. Minister de resort: minister sub a cărui jurisdicție intră o problemă și care are competența de a o rezolva. Vezi și resort. — raduborza

MINISTER, ministere, s. n. 1. Sector al administrației de stat condus de un ministru; instituția respectivă; p. ext. clădirea în care își are sediul această instituție. Și tu de unde știai de ședința de azi dimineață?Mi s-a telefonat de la minister. BARANGA, I. 187. Aici îi Ministerul de Finanțe, moș Gheorghe – spune Ion oprindu-l în loc. SP. POPESCU, M. G. 65. 2. (Învechit) Funcție de ministru. Am căutat să te dau peste cap din minister. ALECSANDRI, T. I 427. 3. (În expr.) Minister public (în trecut) = procuror.

MINISTER s.n. Organ central al administrației de stat care conduce o ramură de activitate; instituția respectivă; (p. ext.) clădire unde este instalată o asemenea instituție. [< fr. ministère, cf. lat. ministerium – slujbă, serviciu].

MINISTER s. n. 1. sector al administrației de stat condus de un ministru; instituția respectivă; (p. ext.) sediul acestei instituții. 2. funcție, titlu de ministru (1). 3. funcție sacerdotală. (< fr. ministère)

MINISTER ~e n. 1) Organ central al administrației de stat, care conduce un anumit domeniu de activitate a statului. 2) Instituție care reprezintă acest organ administrativ. 3) Clădirea unde se află această instituție. /<fr. ministere

minister n. 1. funcțiune ce se exercită: minister ecleziastic; 2. funcțiune de ministru și timpul cât o exercită; 3. departamentul unui ministru: ministerul de justiție; 4. biurourile unui ministru: a se duce la minister; 5. totalitatea miniștrilor unui guvern: schimbare de minister. În România sunt azi 13 ministere: ministerul de Interne, Externe, Răsboiu, Justiție, Finanțe, Instrucțiune, Culte și arte frumoase, Sănătate și ocrotiri sociale, Agricultură și Domenii, Industrie și Comerț, Comunicații, Lucrări publice, Muncă, Cooperații și Asigurări sociale.

*ministér n., pl. e (lat. ministerium, serviciŭ, oficiŭ, ocupațiune). Funcțiune, oficiŭ: minister ecleziastic. Funcțiunea de ministru și timpu cît durează ĭa. Departamentu unuĭ ministru: ministeru de interne. Localu ministruluĭ și al funcționarilor cu care lucrează el: mă duc la minister. Corpu miniștrilor (saŭ cabinet): acest vot a zdruncinat ministeru. Ministeru public, magistratură stabilită în fiecare tribunal pentru a cere executarea legilor în numele societățiĭ, ceĭa ce face procuroru.

ministerie sf vz minister

ministeriu sn vz minister

MINISTERIU s. n. (Învechit) Funcție publică de răspundere, dregătorie înaltă. După urgisita depărtare din slujbă a răpitorului vistieriu Stroe, la 1652... Matei v. v. făcu greșeala de încredința acest ministeriu unui mare tîlhar, un grec anume Ghinea Țucală. BĂLCESCU, O. I 70.

MINISTERIU s. n. v. minister.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

minister s. n., pl. ministere (dar: Ministerul Educației Naționale etc. s. propriu n. art.)

minister s. n., pl. ministere (dar: Ministerul Educației etc.)

minister s. n., pl. ministere

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

MINISTER s. (POL.) 1. departament. (În unele state, ~ul se numește departament.) 2. (livr.) portofoliu, (înv.) portofel. (Deține ~ul justiției.)

MINISTER s. v. cabinet, consiliu de miniștri, executiv, guvern, ministeriat, ministru.

MINISTER s. 1. departament. (În unele state, ~ se numește departament.) 2. (livr.) portofoliu, (înv.) portofel. (Deține ~ justiției.)

minister s. v. CABINET. CONSILIU DE MINIȘTRI. GUVERN. MINISTERIAT. MINISTRU.

MINISTER PUBLIC s. v. acuzator, procuror.

minister public s. v. ACUZATOR. PROCUROR.

Dicționare neclasificate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

MINISTÉR s. m., s. n. 1. S. n. (Învechit) Guvern. Ministeriul devletului cu ienicerii chemară pe Selim. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Au și urmat note diplomatice între deiul de Algir și între ministeria Franței. AR (1829), 462/30, cf. 381/5. Încă nici pănă acum n-are Franța ministeriu. Greutăți peste greutăți întâmpină la alegerea și întocmirea lui. GT. (1839), 571/55. Aici văd iscăliți pe noii miniștri și aceasta a fost marea surprindere a mea și a multora din cei ce nu cunosc misterele fabricărilor de ministere. MAIORESCU, D. II, 332. Vă poftesc să țineți sfat și să constituiți întîiul minister constituțional al Țării Românești. CAMIL PETRESCU, O. II, 177. 2. S. m. (Ban., Transilv.; Olt;) Ministru (1). Crai[i] ăștia care sînt ministeri„. ALR II, 2 861/2, cf. ALR SN III h 890. 3. S. n. Funcție, titlu de ministru (1). Cf. VALIAN, v. Am căutat să te dau peste cap din minister. ALECSANDRI, T. I, 427. Intelectualii ridicați din mijlocul burgheziei aspirau la posturile înalte și bine plătite (ambasade, secretariate și ministere). OȚETEA, R. 313. 4. S. n. (Rar) Ministeriat. A primit prefectura pe timpul ministeriului de interne al lui Kogălniceanu. MAIORESCU, CR. II, 332. 5. S.n. Sector al administrației de stat condus de un ministru (1); instituția respectivă; p. e x t. clădirea în care își are sediul această instituție. Ieri ar fi sosit de la Varșovia cătră ministeria noastră a interesurilor din afară, tractatul de pace încheait între Rössia și Turchia. AR (1829), 1582/6, cf. VALIAN, V. NEGULICI, STAMATI, D., POLIZU. La 1841 ministeriul trebilor dinnăuntru făcu o legiuire. NEGRUZZI, S. I, 279, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM. A mai rămas încă un minister, tocmai acela unde se cere cu dinadinsul caligrafie pentru acte și documente; trebuie să se ivească acolo vreun loc. CARAGIALE, O. II 70. Aici îi Ministerul de Finanțe, Moș Gheorghe, spune Ion, opriridu-l în loc. SP. POPESCU, M. G. 65. De unde știau de ședința de azi dimineață?” – Mi s-a telefonat de. la minister. BARANGA, I. 187. A venit la București o țărancă . . . Au venit și în trecut . . . Au urcat treptele ministerelor sute și mii. VINTILĂ, O. 42. Numărul formularelor, tabelelor, situațiilor și rapoartelor care se cer de ministere și comisiuni. V. ROM. ianuane 1 954, 77. Ministerele . sînt organe centrale de resort, a câror activitate privește o singura ramură administrativă. PR. DREPT, 53. 6. s. m. (Învechit, în sintagma) Minister public = procuror. Depunerile martorilor se vor primi de față cu ministeriul public. HAMANGIU, C. 64. – Pl.: (1, 3, 4, 5) ministere și (2, 6) ministeri. – Și: (învechit și regional) ministériu s.n., (învechit) minIsterie s. f. - Din fr. ministère. – Ministeriu, ministerie, din lat. ministerium.

MINISTÉRIE s. f. minister.

MINISTÉRIU s. n. v. minister.

Intrare: minister
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • minister
  • ministerul
  • ministeru‑
plural
  • ministere
  • ministerele
genitiv-dativ singular
  • minister
  • ministerului
plural
  • ministere
  • ministerelor
vocativ singular
plural
ministeriu substantiv neutru
substantiv neutru (N53)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • ministeriu
  • ministeriul
  • ministeriu‑
plural
  • ministerii
  • ministeriile
genitiv-dativ singular
  • ministeriu
  • ministeriului
plural
  • ministerii
  • ministeriilor
vocativ singular
plural
ministerie
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

minister, ministeresubstantiv neutru

  • 1. Organ central al administrației de stat care conduce o anumită ramură a activității și este reprezentat de un ministru; instituția respectivă. DEX '09 DLRLC DN
    • format_quote Și tu de unde știai de ședința de azi dimineață? – Mi s-a telefonat de la minister. BARANGA, I. 187. DLRLC
    • format_quote Aici îi Ministerul de Finanțe, moș Gheorghe – spune Ion oprindu-l în loc. SP. POPESCU, M. G. 65. DLRLC
    • 1.1. prin extensiune Clădirea în care își are sediul această instituție. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
  • 2. învechit Funcție de ministru. DEX '09 DEX '98 DLRLC MDN '00
    • format_quote Am căutat să te dau peste cap din minister. ALECSANDRI, T. I 427. DLRLC
    • 2.1. Funcție publică de răspundere, dregătorie înaltă. DLRLC
      • format_quote După urgisita depărtare din slujbă a răpitorului vistieriu Stroe, la 1652... Matei v.v. făcu greșeala de încredința acest ministeriu unui mare tîlhar, un grec anume Ghinea Țucală. BĂLCESCU, O. I 70. DLRLC
  • 3. Funcție sacerdotală. MDN '00
  • 4. învechit Guvern. DEX '09 DEX '98
    sinonime: guvern
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.