MINISTER, ministere, s. n. 1. Organ central al administrației de stat care conduce o anumită ramură a activității și este reprezentat de un ministru; instituția respectivă; p. ext. clădirea în care își are sediul această instituție. 2. (Înv.) Funcție de ministru. 3. (Înv.) Guvern. – Din fr. ministère.

minister [At: VĂCĂRESCUL, IST. 259 / V: (îrg) ~iu sn, (înv) ~ie sf / Pl: (1,3-7) ~e, (2, 8) ~i / E: fr ministère, lat ministerium] 1 sn (Înv) Guvern. 2 sm (Reg) Ministru (1). 3 sn Funcție, titlu de ministru (1). 4 sn (Rar) Ministeriat. 5 sn Sector al administrației de stat condus de un ministru. 6 sn Instituție a ministerului (5). 7 sn (Pex) Clădire în care se află ministerul (6). 8 sm (Înv; îs) ~ public Procuror.

MINISTER, ministere, s. n. 1. Organ central al administrației de stat care conduce o anumită ramură a activității statului și care este condus de un ministru; instituția respectivă; p. ext. clădirea în care își are sediul această instituție. 2. (Înv.) Funcție de ministru. 3. (Înv.) Guvern. – Din fr. ministère.^[1]

MINISTER, ministere, s. n. 1. Sector al administrației de stat condus de un ministru; instituția respectivă; p. ext. clădirea în care își are sediul această instituție. Și tu de unde știai de ședința de azi dimineață? – Mi s-a telefonat de la minister. BARANGA, I. 187. Aici îi Ministerul de Finanțe, moș Gheorghe – spune Ion oprindu-l în loc. SP. POPESCU, M. G. 65. 2. (Învechit) Funcție de ministru. Am căutat să te dau peste cap din minister. ALECSANDRI, T. I 427. 3. (În expr.) Minister public (în trecut) = procuror.

MINISTER s.n. Organ central al administrației de stat care conduce o ramură de activitate; instituția respectivă; (p. ext.) clădire unde este instalată o asemenea instituție. [< fr. ministère, cf. lat. ministerium – slujbă, serviciu].

MINISTER s. n. 1. sector al administrației de stat condus de un ministru; instituția respectivă; (p. ext.) sediul acestei instituții. 2. funcție, titlu de ministru (1). 3. funcție sacerdotală. (< fr. ministère)

MINISTER ~e n. 1) Organ central al administrației de stat, care conduce un anumit domeniu de activitate a statului. 2) Instituție care reprezintă acest organ administrativ. 3) Clădirea unde se află această instituție. /<fr. ministere

minister n. 1. funcțiune ce se exercită: minister ecleziastic; 2. funcțiune de ministru și timpul cât o exercită; 3. departamentul unui ministru: ministerul de justiție; 4. biurourile unui ministru: a se duce la minister; 5. totalitatea miniștrilor unui guvern: schimbare de minister. În România sunt azi 13 ministere: ministerul de Interne, Externe, Răsboiu, Justiție, Finanțe, Instrucțiune, Culte și arte frumoase, Sănătate și ocrotiri sociale, Agricultură și Domenii, Industrie și Comerț, Comunicații, Lucrări publice, Muncă, Cooperații și Asigurări sociale.

*ministér n., pl. e (lat. ministerium, serviciŭ, oficiŭ, ocupațiune). Funcțiune, oficiŭ: minister ecleziastic. Funcțiunea de ministru și timpu cît durează ĭa. Departamentu unuĭ ministru: ministeru de interne. Localu ministruluĭ și al funcționarilor cu care lucrează el: mă duc la minister. Corpu miniștrilor (saŭ cabinet): acest vot a zdruncinat ministeru. Ministeru public, magistratură stabilită în fiecare tribunal pentru a cere executarea legilor în numele societățiĭ, ceĭa ce face procuroru.

ministerie sf vz minister

ministeriu sn vz minister

MINISTERIU s. n. (Învechit) Funcție publică de răspundere, dregătorie înaltă. După urgisita depărtare din slujbă a răpitorului vistieriu Stroe, la 1652... Matei v. v. făcu greșeala de încredința acest ministeriu unui mare tîlhar, un grec anume Ghinea Țucală. BĂLCESCU, O. I 70.

MINISTERIU s. n. v. minister.

minister s. n., pl. ministere (dar: Ministerul Educației Naționale etc. s. propriu n. art.)

minister s. n., pl. ministere (dar: Ministerul Educației etc.)

minister s. n., pl. ministere

MINISTER s. (POL.) 1. departament. (În unele state, ~ul se numește departament.) 2. (livr.) portofoliu, (înv.) portofel. (Deține ~ul justiției.)

MINISTER s. v. cabinet, consiliu de miniștri, executiv, guvern, ministeriat, ministru.

MINISTER s. 1. departament. (În unele state, ~ se numește departament.) 2. (livr.) portofoliu, (înv.) portofel. (Deține ~ justiției.)

minister s. v. CABINET. CONSILIU DE MINIȘTRI. GUVERN. MINISTERIAT. MINISTRU.

MINISTER PUBLIC s. v. acuzator, procuror.

minister public s. v. ACUZATOR. PROCUROR.

MINISTÉR s. m., s. n. 1. S. n. (Învechit) Guvern. Ministeriul devletului cu ienicerii chemară pe Selim. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Au și urmat note diplomatice între deiul de Algir și între ministeria Franței. AR (1829), 46²/30, cf. 38¹/5. Încă nici pănă acum n-are Franța ministeriu. Greutăți peste greutăți întâmpină la alegerea și întocmirea lui. GT. (1839), 57¹/55. Aici văd iscăliți pe noii miniștri și aceasta a fost marea surprindere a mea și a multora din cei ce nu cunosc misterele fabricărilor de ministere. MAIORESCU, D. II, 332. Vă poftesc să țineți sfat și să constituiți întîiul minister constituțional al Țării Românești. CAMIL PETRESCU, O. II, 177. 2. S. m. (Ban., Transilv.; Olt;) Ministru (1). Crai[i] ăștia care sînt ministeri„. ALR II, 2 861/2, cf. ALR SN III h 890. 3. S. n. Funcție, titlu de ministru (1). Cf. VALIAN, v. Am căutat să te dau peste cap din minister. ALECSANDRI, T. I, 427. Intelectualii ridicați din mijlocul burgheziei aspirau la posturile înalte și bine plătite (ambasade, secretariate și ministere). OȚETEA, R. 313. 4. S. n. (Rar) Ministeriat. A primit prefectura pe timpul ministeriului de interne al lui Kogălniceanu. MAIORESCU, CR. II, 332. 5. S.n. Sector al administrației de stat condus de un ministru (1); instituția respectivă; p. e x t. clădirea în care își are sediul această instituție. Ieri ar fi sosit de la Varșovia cătră ministeria noastră a interesurilor din afară, tractatul de pace încheait între Rössia și Turchia. AR (1829), 158²/6, cf. VALIAN, V. NEGULICI, STAMATI, D., POLIZU. La 1841 ministeriul trebilor dinnăuntru făcu o legiuire. NEGRUZZI, S. I, 279, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM. A mai rămas încă un minister, tocmai acela unde se cere cu dinadinsul caligrafie pentru acte și documente; trebuie să se ivească acolo vreun loc. CARAGIALE, O. II 70. Aici îi Ministerul de Finanțe, Moș Gheorghe, spune Ion, opriridu-l în loc. SP. POPESCU, M. G. 65. De unde știau de ședința de azi dimineață?” – Mi s-a telefonat de. la minister. BARANGA, I. 187. A venit la București o țărancă . . . Au venit și în trecut . . . Au urcat treptele ministerelor sute și mii. VINTILĂ, O. 42. Numărul formularelor, tabelelor, situațiilor și rapoartelor care se cer de ministere și comisiuni. V. ROM. ianuane 1 954, 77. Ministerele . sînt organe centrale de resort, a câror activitate privește o singura ramură administrativă. PR. DREPT, 53. 6. s. m. (Învechit, în sintagma) Minister public = procuror. Depunerile martorilor se vor primi de față cu ministeriul public. HAMANGIU, C. 64. – Pl.: (1, 3, 4, 5) ministere și (2, 6) ministeri. – Și: (învechit și regional) ministériu s.n., (învechit) minIsterie s. f. - Din fr. ministère. – Ministeriu, ministerie, din lat. ministerium.

MINISTÉRIE s. f. minister.

MINISTÉRIU s. n. v. minister.