MAȘTERĂ, maștere, s. f. Mamă vitregă. Maștera e vinovată că crăimei ne-a-nchinat. DAVILA, V. V. 34. Că-i de vină maică-ta, Maică-ta, Mașteră-ta, Eu am zis că te-oi lua, Ea mi-a spus că nu te-o da! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 257. – Variante: maștihă (SADOVEANU, D. P. 65, NEGRUZZI, S. II 144), maștigă (ALECSANDRI, T. I 356), maștie (SBIERA, P. 169), maștină (ȘEZ. VII 71) s. f.

MAȘTERĂ s. f. (ȚR, Trans. SE) Mamă vitregă. B: Nevoindu-se maștera să le mănînce avearea părinților, îi pîrî la domnu că sînt creștini. MINEIUL (1776). Feciorilor celora ce s-au adus le este mumă, iar care i-au găsit la bărbat, acelora le este mașteră. E 1777, 80^r. C: Deci maștera l-au luat pre cocon și l-au dus la casa sa. S, 81^r. Etimologie necunoscută. Cf. m a ș t e h ă.

mașter, ~ă [At: FL. D. (1680), 81^r/18 / V: ~e sf / Pl: ~i, ~e / E: nct] 1 smf (Îrg) Părinte vitreg. 2 a (Reg; d. frați, surori) Vitreg. 3 a (Fig) Nemilos.

maștere sf vz mașter

MAȘTER, -Ă, mașteri, -e, adj. Care se poartă neomenos cu altul; aspru, rău, crud. V. vitreg. (Fig.) Și-ntr-o noapte-un vifor mașter ți-a smuls cumpăna fîntînii. GOGA, C. P. 37.

MAȘTIE s. f. v. mașteră.

MAȘTIGĂ s. f. v. mașteră.

MAȘTIHĂ s. f. v. mașteră.

MAȘTINĂ s. f. v. mașteră.

mașteră (mamă vitregă) (înv., reg.) s. f., g.-d. art. mașterei; pl. maștere

mașteră (mamă vitregă) (înv., reg.) s. f., g.-d. art. mașterei; pl. maștere

mașteră

maștehă/mașteră s. f., g.-d. art. maștehei/mașterei; pl. maștehe/maștere