horcăială sf [At: ARDELEANU, V. P. 35 / V: ~ănea~ / Pl: ~ieli / E: horcăi + -eală] 1 Horcăit (1). 2 Sforăit.

HORCĂIALĂ, ORCĂIALĂ (pl. -ieli) sf., (H)ORCĂIT sbst. Faptul de a horcăi; sgomot produs de cel ce horcăește: după fie-ce gîlgîitură de sînge, o horcăială surdă (CAR.); în tăcerea dimineții, se aud bine horcăieli... femeile dormeau duse (CAR.); răsuflarea lui era o orcăială care se stingea din ce în ce (DLVR.); un horcăit surd și adînc îi răsună în piept (GRL.); în duhoarea și orcăitul celorlalți... Sentino tresare din visuri (DLVR.).

HORCĂIALĂ, horcăieli, s. f. Horcăit, respirație hîrîitoare, sforăit.

horcăĭálă f., pl. ĭelĭ, și horcăit n., pl. urĭ. Acțiunea de a horcăi. Zgomotu acesteĭ acțiunĭ.

horcăneală sf vz horcăială

horcăială s. f., g.-d. art. horcăielii; pl. horcăieli

horcăială s. f., g.-d. art. horcăielii; pl. horcăieli

horcăială s. f., g.-d. art. horcăielii; pl. horcăieli

horcăială, pl. horcăieli

HORCĂIALĂ s. 1. horcăit, horcăitură. (~ unui muribund.) 2. hârcâială, hârcâit, hârâială. (O ~ de la respirație.)

HORCĂIALĂ s. v. sforăială, sforăit, sforăitură.

horcăială s. v. SFORĂIALĂ. SFORĂIT. SFORĂITURĂ.

HORCĂIALĂ s. 1. horcăit, horcăitură. 2. hîrcîială, hîrcîit, hîrîială.

horcăiálă, horcăieli, s.f. Respirație grea, zgomotoasă. – Din horcăi + suf. -eală (DEX, MDA).

horcăială, horcăieli, (horcoteală), s.f. – Respirație grea, zgomotoasă. – Din horcăi + suf. -eală (DEX, MDA).