grumaz smn [At: CORESI, PS. 375 / V: (reg) ~aj, gurmaj^[1], gurm~ / Pl: ~aji, (înv) ~i sm, (rar) ~uri sn / E: ns cf alb grumas] (Pop) 1 Gât. 2 (Prc) Ceafă. 3 (Îe) A lua (pe cineva) de ~ A lua (pe cineva) prizonier. 4 (Îe) A-și pleca ~ul (în fața cuiva) A se umili. 5 (Îae) A se lăsa robit. 6 (Îe) A-și îndoi ~ul A renunța la luptă, considerându-se învins. 7 (Îe) A pune piciorul pe ~ul cuiva A subjuga pe cineva. 8 (Rar) Gâtlej. 9 (Pan; rar) Parte mai îngustă a unor obiecte, asemănătoare cu gâtul (1). 10 (Pop) Grui (1). corectat(ă)

GRUMAZ, grumaji, s. m. 1. (La oameni și la animale; uneori la pl. cu valoare de sg.) Partea trupului care leagă capul de trunchi (v. gît); (în special) partea dindărăt a gîtului (v. ceafă, cerbice.). Munteanca a bătut în grumazul calului cu capătul frîului și a trecut repede înainte. SADOVEANU, B. 153. Grumazul lui Duman prinde să lucească de sudoare, jugul îl frige. GÎRLEANU, L. 38. Chica lui neagră ca pana corbului flutura ca o coamă pe grumajii lui. ISPIRESCU, L. 229. Razele dulci loveau fața-i senină, Rotunzii umeri și-albul ei grumaz. EMINESCU, O. IV 77. ◊ (În legătură cu ideea de robie) Iobagi și clăcași, maghiari și romîni – Dar același bici și aceiași stăpini. Același cuțit înfipt în grumaji. TULBURE, V. R. 37. Nu port pe grumaz urmele lanțului. BENIUC, V. 2. ◊ (Metaforic) Muncitorii abia așteaptă să se avînte pe grumajii tractoarelor, abia așteaptă să dea drumul atîtor motoare; numai să crească lanurile. CAMILAR, TEM. 106. Munții se-ncalecă, grumaz peste grumaz, pînă în slava cerului. DELAVRANCEA, T. 184. ◊ Expr. A ține (sau a lua, a prinde, a cuprinde) pe cineva (de sau pe) după grumaz v. după. A-și pleca grumazul în fața (sau sub piciorul) cuiva = a se umili, a se lăsa robit, asuprit (de cineva). Norodul și-a plecat iar grumazul sub piciorul păgînului. SADOVEANU, O. I 6. A-și îndoi grumazul = a renunța la luptă, a se socoti învins. Ești nădejdea țării, Scut unui popor, Și-ți îndoi grumazul, Frîngi mîndria lor? TOMA, C. V. 101. A pune piciorul pe grumazul cuiva sau a îndoi grumazul cuiva (în jug) = a robi, a subjuga (pe cineva). Acești păgîni s-au prefăcut; este chip de înțelegere între ei și noi, mai ales de cînd ismailitenii și-au pus piciorul pe grumazul lor. SADOVEANU, N. P. 254. 2. (Rar) Gîtlej. Un nod amar îl strînse în grumaz. CAMILAR, N. I 158. 3. (Popular) Partea mai îngustă a unor obiecte (care corespunde gîtului omului). Grumazul coasei. ▭ Între foi de nuc alături, lîngă fruntea lui de ceară, Ostenit se-ntinde arcul pe grumazul de vioară. GOGA, P. 70. – Pl. și: (învechit) grumazi (BART, S. M. 84, CREANGĂ, P. 316, NEGRUZZI, S. I 145), (s. n.) grumazuri (CAMILAR, T. 13).

GRUMAZ ~ji m. (la oameni și la animale) Parte posterioară a gâtului; ceafă; cerbice. * A-și pleca ~zul (în fața cuiva) a se umili în fața cuiva. A îndoi ~zul a pune în dependență pe cineva; a subjuga. /Cuv. autoht.

grumaz n. partea dindărăt a gâtului, ceafă. [Vechiu-rom. (și albanez) grumaz, gâtlej, dintr’un primitiv grum, gât (cf. sugrumà), de origină necunoscută].

grumáz n., pl. (vechĭ) zĭ și (azĭ) jĭ (rudă cu alb. grumas, gurmas, gîtlej, cu lat. grumus, dîmb, it. digrumare, a înghiți cu lăcomie, și cu rom. sugrum). Rar. Gît, ceafă, cerbice: grumazu luĭ saŭ grumajiĭ luĭ (V. un ex. la bilț). S. n., pl. urĭ și e. Gît, ceafă: jugu se reazămă de grumazurile a doĭ boĭ. V. greabăn.

grumaj smn vz grumaz

gurmaj smn vz grumaz

gurmaz smn vz grumaz

grumaz (pop.) s. m., pl. grumaji

grumaz (pop.) s. m., pl. grumaji

grumaz s. m., pl. grumaji

grumaz, pl. grumaji

grumaz, -ji.

GRUMAZ s. (ANAT.) 1. v. ceafă. 2. v. gât.

GRUMAZ s. v. beregată, gâtlej.

grumaz s. v. BEREGATĂ. GÎTLEJ.

GRUMAZ s. (ANAT.) 1. ceafă, (pop.) cerbice, (reg.) gîrbiță. (~ al omului.) 2. gît, (pop.) junghetură, (reg. și fam.) gușă, (reg.) gîtlan. (Și-a frînt ~.)

grumaz (-zi), s. n. – 1. (Înv.) Colină, delușor. – 2. Gît, beregată. – 3. Gîtlej. – 4. Gît, ceafă. – 5. Parte mai îngustă a unor obiecte. – Var. (pl.) grumaji, (rar) grumazuri. – Mr. grumadz, gurmadz. Lat. gruma, cuvînt atestat numai cu sensul de „sfîrc de sîn”; dar care trebuia să fi însemnat și „delușor, colină” (CGL, II, 223), var. de la grumus „colină”, cf. grum, cu suf. -ză, (Papahagi, Notițe, 24; cf. Pușcariu 743; REW 3888; DAR). Cf. și it. digrumare „a rumega” și sugruma. Celelalte ipoteze nu sînt suficiente: din fondul autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9); din alb. grumás, gurmás (Cihac, II, 718; Meyer, Alb. St., IV, 76; Meyer 133; cf. Philippide, II, 716; Rosetti, II, 117); de la un lat. *grumātium, combinație a lui grumus ca palatium (Pascu, I, 196); anterior indoeurop. (Lahovary 328). Comun întregului teritoriu al rom. (ALR, I, 36). – Der. grumăjer, s. n. (parte a armurii care apără gîtul); grumăzare, s. f. (boală de gît). – Cf. grunț.

grumaz, grumaji, s.m. – 1. Gât, beregată. 2. Gâtlej: „Cu plăcintă și cârnaț / Că merg bine pe grumaz” (Calendar, 1980: 16). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (Apșa de Jos, Plăiuț). ♦ (onom.) Grumaz, Grumeza, nume de familie (104 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). Atestat ca nume de persoană, în var. Grumadz, în anul 1499. ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Cf. alb. gurmaz, gërmas (DEX, MDA); cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu, Miklosich, Cihac), cf. alb. gurmaz, gurmas „gâtlej, beregată”, din i.-e. *guer „a înghiți, gâtlej; prăpastie” (Russu, 1970: 171). Cuv. rom. > magh. reg. grumëzzsor.

grumaz, grumaji, s.m. – 1. Gât, beregată. 2. Gâtlej: „Cu plăcintă și cârnaț / Că merg bine pe grumaz” (Calendar 1980: 16). – Cuvânt autohton, cf. alb. gurmaz, gërmaz (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983).